ICCJ. Decizia nr. 5699/2012. Civil. Obligatia de a nu face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5699/2012
Dosar nr. 9218/84/2010*
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1055 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj s-a admis acţiunea reclamantei SC N. SA Palota şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv să îşi schimbe denumirea (firma) şi să nu comercializeze produse sau servicii sub denumirea de "N.".
A fost obligată pârâta să publice hotărârea, într-un ziar de largă răspândire naţională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, prin decizia nr. 102 din 25 mai 2011, a respins calea de atac pentru considerentele ce urmează.
Prin cererea înregistrată de către reclamanta SC N. SA Palota la data de 16 noiembrie 2010 la Tribunalul Sălaj, s-a solicitat obligarea pârâtei SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei, la încetarea folosirii mărcii "N.", marcă înregistrată de reclamanta societate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din anul 1999, interzicerea utilizării denumirii comerciale de "N." de către pârâta SC N.F. SRL, obligarea acesteia la modificarea denumirii şi implicit la radierea denumiri de "N." de la Oficiul Registrului comerţului Sălaj şi interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N.", denumire identică cu marca înregistrată de reclamanta societate.
Curtea a reţinut că SC N. SA Palota a fost înfiinţată în anul 1991, fiind rezervată şi înregistrată denumirea ca "N.", la Oficiul Registrului de pe lângă Tribunalul Bihor şi, ulterior, în anul 1999, reclamanta şi-a înregistrat denumirea mărcii "N." la Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Mărci Bucureşti, publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 11/2000, secţiunea publicare marcă.
Reclamanta a depus la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la 30 iulie 2009 cererea de înregistrare nr. 05910 a aceleiaşi mărci "N.", cu un alt desen faţă de marca iniţială, constituindu-se în acest sens la data de 3 august 2009 depozitul M 2009 05910.
Publicarea mărcii "N." s-a făcut în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială nr. 1112009 - Secţiunea Mărci, numărul de marcă atribuit depozitului M 2009 05910 este AA.
La data de 29 martie 2010, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a transmis către SC N. SA Certificatul de înregistrare nr. AA având denumirea "N.", eliberat în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 84/1998 pentru următoarele clase de produse şi servicii: 5 - produse veterinare; 29 - carne şi ouă; 31 - produse agricole, cereale necuprinse în alte clase; animale vii; seminţe; alimente pentru animale; 35 - publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou; 39 - transport; ambalarea şi depozitare a mărfurilor; 44 - servicii veterinare; servicii de agricultură.
Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că acţiunea reclamantei vizează obligarea pârâtei la respectarea unor drepturi nepatrimoniale şi interzicerea utilizării acestora.
Acţiunea reclamantei societăţi este introdusă în temeiul art. 36 şi art. 83 din Legea nr. 84/1998, dreptul la acţiune născându-se în momentul în care se constată încălcarea drepturilor aşa cum de altfel a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3700 din 8 mai 2007.
Din actele dosarului a rezultat cu evidenţă faptul că activităţile celor două societăţi sunt identice, ambele prestând aceleaşi servicii către consumator - fabricarea preparatelor pentru hrana animalelor de fermă.
Prin urmare, s-a putut reţine că există un risc de confuzie atât între produsele celor două societăţi, cât şi între serviciile oferite de acestea.
Art. 1 din Legea nr. 84/1998 prevede "Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi".
Curtea a apreciat că postarea de către pârâtă, pe produsele proprii, a denumirii "N." poate fi apreciată ca utilizare ilicită a mărcii înregistrate de către reclamantă, tocmai pentru că respectivele postări ar putea crea confuzie cu privire la apartenenţa lor la un producător sau altul.
În măsura în care aceste postări cu caracter publicitar se referă la servicii oferite de către pârâtă, ele pot fi reţinute ca făcând dovada unei activităţi ilicite (de contrafacere) prin raportare la aceeaşi marcă, în condiţiile în care serviciul oferit este individualizat prin semnul "N.", fiind evident că acesta este, pe de o parte, denumirea societăţii comerciale reclamante producătoare, iar pe de altă parte, un semn menit să deosebească serviciul acestui producător de altele similare, oferite de alţi comercianţi.
Principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în aprecierea conflictului dintre marcă şi nume comercial sunt aplicabile în speţă, scopul art. 5 (1) din Directiva Consiliului Europei nr. 89/104/EEC, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.
Aplicând aceste principii în speţă, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile menţionate.
Astfel, nu s-a contestat de niciuna dintre părţi că pârâta îşi foloseşte numele comercial în activitatea comercială şi nici nu s-a afirmat că ar exista consimţământul reclamantei la înregistrare.
Pe de altă parte, s-a dovedit folosirea numelui comercial al reclamantei în legătură cu serviciile oferite de către pârâtă, în practica Curţii Europene de Justiţie neinteresând faptul că semnul respectiv este evident un nume comercial şi nu un semn menit să deosebească serviciul unui prestator de al altuia.
A fost de asemenea dovedită şi condiţia ca folosirea să fie de natură să afecteze funcţia mărcii de garantare a originii, neputându-se nega faptul că semnul folosit de pârâtă era folosit pentru a desemna originea comercială a serviciilor prestate de ea.
Din probele administrate a rezultat că, la momentul la care pârâta şi-a înregistrat numele comercial, pârâta avea cunoştinţă de existenţa mărcii reclamantei, iar folosirea a fost de aşa natură încât a creat impresia publicului că există o legătură între serviciile oferite de pârâtă şi titularul mărcii.
În speţă, numele comercial este folosit prin aplicarea pe produsele similare comercializate, tocmai pentru a desemna serviciile prestate de pârâtă, numele comercial fiind astfel folosit în activitatea comercială pentru a face cunoscut potenţialilor clienţi serviciile prestate.
Şi ultima condiţie, care priveşte capacitatea semnului de a afecta funcţia mărcii de garantare a originii, este îndeplinită.
Câtă vreme elementele dominante ale mărcii şi semnului sunt identice (N.) existenţa riscului de confuzie nu poate fi pusă la îndoială.
Semnul "N." îndeplineşte funcţiile specifice mărcii, de individualizare a serviciilor şi poate intra în conflict cu orice altă marcă anterioară folosită pentru servicii similare, dovedirea funcţiei de marcă nefiind în acest caz intrinsec legată de operaţiunea materială de aplicare a semnului pe produs sau ambalajul acestuia.
Cuvântul "N." pe care reclamanta intimată l-a brevetat ca marcă se bucură de protecţia legii, pericolul de confuzie şi de inducere în eroare a clientelei prin folosirea aceluiaşi cuvânt "N." alături de alte cuvinte de către apelant în denumirea firmei sale fiind evident.
Apelanta a încercat să se demonstreze ideea că folosirea denumirii distinctive "N." pe produsele, documentele firmei, pe pliantele publicitare nu a produs confuzie în rândul clientelei sau nu a indus în eroare această clientelă.
Existenţa unei protecţii acordate pentru numele comercial nu înlătură protecţia acordată pentru semnul distinctiv care a fost înregistrat ca marcă şi asigură titularului mărcii dreptul de a cere să fie interzisă terţilor aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; importul sau exportul produselor sub acest semn; utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la publicarea hotărârii, într-un ziar de largă răspândire naţională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, Curtea a apreciat că nu se pot reţine susţinerile apelantei în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori ca s-a încălcat principiul disponibilităţii.
Astfel, potrivit art. 11 din L.11/1991: "Odată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanţa poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului".
Cum publicarea este o modalitate de reparare a prejudiciului prevăzută chiar de lege şi cum nu este vorba despre un petit propriu-zis al acţiunii, nu se poate susţine faptul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs, decizia este criticată sub următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei devin incidente prevederile speciale ale Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei" (art. 12).
Cum intimata-reclamantă a luat la cunoştinţă de faptul că exista pe teritoriul judeţului Sălaj o societate care are aceeaşi denumire cu denumirea acesteia şi totodată cu denumirea mărcii înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către aceasta la începutul anului 2009, astfel cum se precizează în acţiune, termenul era împlinit.
Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au realizat o judecată greşită a cererii de chemare în judecată şi a apelului declarat, care echivalează cu o necercetare asupra fondului cauzei.
Astfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel fac o gravă confuzie între ceea ce înseamnă marca înregistrată şi folosirea pe nedrept a acesteia şi ceea ce înseamnă denumirea comercială a unei firme, rezultatul fiind două hotărâri nelegale şi netemeinice.
Instanţa fondului a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta solicita obligarea pârâtei să nu folosească marca înregistrată "N.", respectiv să-şi schimbe denumirea (firma) şi să nu comercializeze produse sau servicii sub denumirea de "N.".
Instanţele nu au analizat obiectul cu care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Nu s-a analizat aşadar, dacă pârâta-recurentă foloseşte marca înregistrată "N." şi nici dacă recurenta-pârâtă comercializează sau nu produse sau servicii sub marca "N.".
La dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să reiasă care este marca înregistrată.
În mod eronat atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au plecat în judecata lor, de la denumirea comercială a societăţii pârâte, ceea ce echivalează cu o lipsă a judecăţii asupra pricinii cu care a fost învestită, pentru că nu a fost făcută diferenţa între marca înregistrată şi denumirea comercială.
Marca este un semn distinctiv care serveşte la diferenţierea de către public a produselor şi serviciilor de acelaşi fel ori de produse şi serviciile similare ale altor comercianţi. Definind marca, art. 2 din Legea nr. 84/1998 prevede că "poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului sau culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi".
Numele comercial este elementul de identificare primordial, care permite distingerea unei firme de o alta. Dimpotrivă, marca poate fi privită ca o "semnătură" care, ataşată numelui comercial, permite consumatorilor identificarea originii acestuia, deosebindu-l de alte produse similare sau identice.
Prin urmare, marca, spre deosebire de numele comercial, aduce un element grafic de diferenţiere în plus. Între cele două noţiuni nu poate fi aşadar semnul egalităţii.
Pârâta-recurentă nu deţine o marcă ca element de individualizare.
Pârâta nu se face vinovată de aproprierea nelegală a mărcii deţinute de reclamantă având în vedere că nu a întreprins nicio faptă sau act în sensul cercetării de similitudini cu marca în discuţie sau alte semne de identificare ale acesteia, menite să creeze confuzie în percepţia publicului consumator.
Prin acţiunea introductivă intimata-reclamantă a învestit instanţa cu soluţionarea a trei capete de cerere: încetarea folosirii de către apelantă a mărcii "N." (a); interzicerea utilizării de către pârâtă a denumirii comerciale "N." şi obligarea pârâtei la modificarea denumirii şi implicit la radierea denumirii "N." de la O.R.C.T. Sălaj (b); interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N." (c).
Prima instanţă a dispus odată cu admiterea acţiunii şi "obligarea pârâtei de a publica prezenta hotărâre într-un ziar de largă răspândire naţională, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii", acordând ceea ce nu s-a cerut (ultra petita) cu încălcarea principiului disponibilităţii, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 304 alin. (6).
În speţă nu există o folosire pe nedrept a mărcii înregistrate aparţinând reclamantei-intimate.
Pârâta nu a comercializat produse pentru hrană animală şi nu a folosit nicio marcă constând în semn grafic distinctiv, şi nici nu a folosit marca înregistrată a societăţii reclamante, care nu a făcut dovada acestui fapt.
Instanţele nu au verificat prin probe care este marca veche şi cea actuală a societăţii reclamante.
În prezent, semnul grafic distinctiv al societăţii reclamante este în culoare verde, sub forma grafică a unui copac şi numele societăţii scris: "N.".
Denumirea pârâtei nu poate fi nicidecum asimilată noţiunii de "semn". Din punct de vedere semantic nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunea de nume comercial şi aceea de semn, neexistând nicio relaţie de suprapunere sau asemănare între denumirea pârâtei, SC N.F. SRL, şi marca societăţii reclamate formată dintr-un element grafic colorat în galben şi roşu cu nr. 40709.
În ceea ce priveşte marca nou-înregistrată sub nr. AA, cu începere a valabilităţii la data de 3 august 2009, aceasta nu are influenţă asupra valabilităţii denumirii pârâtei pentru că, raportat la o analiză comparativă între o marcă şi o denumire nu este legală şi pentru că pârâta a luat fiinţă la data de 20 iunie 2008, anterior înregistrării noii mărci a reclamantei. Această nouă marcă se distinge în totalitate faţă de vechea marcă.
Instanţele nu au verificat care este marca veche şi cea actuală astfel încât să se poată constata o încălcare a mărcii.
În speţă reclamanta-intimată a făcut vorbire de încălcarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii fără ca instanţa să sesizeze că pârâta nu deţine o marcă înregistrată, context în care singura problemă care rămânea de analizat de către instanţă ar fi trebuit să vizeze legitimitatea denumirii pârâtei.
Pârâta a întreprins toate demersurile legale înregistrându-se în registrul comerţului începând cu data de 20 iunie 2008, potrivit art. 39 din Legea nr. 26/1990. În măsura în care organele competente ar fi sesizat vreo problemă sau impediment în rezervarea denumirii pentru pârâtă, acestea ar fi putut refuza înscrierea acesteia, pe motivul că denumirea poate produce confuzie cu alte firme înregistrate şi că nu introduce elemente de deosebire.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar fi constatat de către reclamantă vreo neregularitate aceasta ar fi avut la dispoziţie acţiunea în regularizare prevăzută de Legea nr. 31/1990 însă, potrivit art. 48 alin. (3) din această lege, dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societăţii, termen care s-a împlinit la data de 20 iunie 2009.
Prin adresa primită de la directorul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Sălaj, se menţionează că înregistrarea firmei SC N.F. SRL s-a realizat cu îndeplinirea tuturor cerinţelor legale, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, prin încheiere a judecătorului delegat. Potrivit legii, o astfel de încheiere era executorie de drept, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la pronunţare.
În această adresă se arată că la momentul rezervării denumirii de către reclamantă, aceasta avea la dispoziţie varianta rezervării denumirii la nivel naţional. Interdicţia de comercializare de produse sau servicii sub denumirea de "N." nu are un fundament legal.
În esenţă, temeiul juridic invocat de către reclamantă în sprijinul pretenţiilor privind interdicţia de comercializare de produse sau servicii sub denumirea de "N." are la bază prevederile Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşirea faptelor de concurenţă neloială poate atrage, după caz, răspunderea civilă, convenţională sau penală, potrivit normelor instituite prin această lege.
Deşi din cuprinsul acţiunii introductive şi din motivarea instanţei de fond nu se poate decela care tip de răspundere s-a reţinut în cauză, fiind invocate temeiuri privind atât răspunderea civilă, cât şi cea penală, este, dincolo de orice îndoială faptul că condiţia esenţială este cea a dovedirii unei fapte de concurenţă neloială, lucru care nu s-a realizat la prezenta cauză.
Aplicarea prevederilor care instituie răspunderea penală, art. 5 din Legea nr. 11/1991, nu prezintă nicio relevanţă în lipsa unei hotărâri penale definitive.
Art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează condiţiile speciale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în contextul săvârşirii faptelor de concurenţă neloială, urmând a se completa cu dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 998 - 999 C. civ.
Prin urmare, admiterea unei acţiuni întemeiată pe art. 9 din Legea nr. 11/1991, art. 998 - 999 C. civ., este condiţionată de întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpă. Intimata-reclamantă nu a dovedit niciuna dintre aceste cerinţe, deşi îi revenea sarcina probei conform art. 1169 C. civ.
Din susţinerile reclamantei, coroborate cu textele legale invocate, ar rezulta că aceasta impută ca faptă ilicită un act de concurenţă neloială. Aşa cum s-a arătat, pârâta nu a săvârşit astfel de fapte, iar reclamanta nu şi-a îndeplinit sarcina probei.
În absenţa unei fapte ilicite, nu se poate pune problema existenţei raportului de cauzalitate sau culpei.
Susţinerea instanţei de fond potrivit căreia "folosirea în continuare a mărcii de către pârâtă îi poate aduce reclamantei prejudicii", denotă clar faptul că s-a avut în vedere un prejudiciu viitor şi eventual, nicidecum unul născut şi actual. De altfel, dincolo de faptul că nu s-a solicitat niciun fel de daune prin acţiunea introductivă, reclamanta nici nu a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu.
Concluzionând, recurenta solicită în principal admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă extinctiv, în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, ori respingerea acţiunii ca neîntemeiată urmare a admiterii căilor de atac exercitate.
Intimata, prin întâmpinarea formulată conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 20 iulie 2011.
Prin Încheierea de şedinţă de la 8 decembrie 2011, cauza a fost scoasă de pe rolul secţiei a II-a civilă şi înaintată secţiei I civilă către un complet specializat în soluţionarea dosarelor având ca obiect cererile în materia proprietăţii intelectuale, unde a fost reînregistrată la 20 decembrie 2011.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului în limitele şi pentru argumentele ce succed.
În cuprinsul recursului pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sub un dublu aspect: 1. încălcarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, în sensul că au trecut mai mult de 3 ani de la data la care reclamanta a cunoscut făptuitorul şi dauna cauzată, începutul anului 2009 şi data formulării cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2010, precum şi 2. încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale conform cărora dreptul la acţiunea de regularizare a neregularităţilor constatate după înmatricularea societăţii comerciale se prescrie într-un an de la data înmatriculării societăţii, în speţă termenul fiind împlinit la data de 20 iunie 2009.
Contrar celor susţinute de recurentă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect soluţionată de instanţa superioară de fond.
- Astfel, acţiunea reclamantei vizează protecţia unor drepturi nepatrimoniale derivând din înregistrarea mărcii ce are în componenţa sa elementul verbal "N." conform art. 36 cu referire la art. 90 (art. 83 numerotarea anterioară republicării legii), astfel cum este indicat în cererea de chemare în judecată şi nu a unor drepturi patrimoniale pentru a se pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 11/1991.
Dat fiind cauza juridică a acţiunii, dispoziţiile din legea societăţilor comerciale invocate nu sunt incidente cauzei, întrucât nu se discută legalitatea înmatriculării societăţii pârâtei, ci încălcarea dreptului conferit de înregistrarea mărcii.
- Numele comercial este şi el protejat de art. 8 al Convenţiei de la Paris, la care România este parte, printr-un drept de proprietate industrială.
Nu există însă nicio prevedere legală referitoare la numele comercial sau alt drept de proprietate industrială conform căreia conflictul să poată fi considerat existent doar cât priveşte drepturi de aceeaşi categorie, astfel cum susţine recurenta.
În mod legal curtea de apel a analizat conflictul dintre denumirea comercială înregistrată a pârâtei şi marca reclamantei deoarece terţii sunt obligaţi să se abţină de la orice act care ar putea aduce atingere unui drept de proprietate industrială legal ocrotit.
În soluţionarea cauzei, instanţa superioară de fond a avut în vedere în mod corect hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie (în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) în cauza C-17/06 - cunoscut ca fiind cauza Celine - deoarece prin aceasta instanţa europeană a clarificat că utilizarea unui nume comercial poate, în anumite circumstanţe, să însemne utilizarea pe care titularul unei mărci să o interzică în temeiul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE (în prezent art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European din 22 octombrie 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 299/25 din 8 noiembrie 2008, de armonizare a legislaţiei statelor membre cu privire la mărci).
Întrucât hotărârea dată de instanţa europeană este obligatorie pentru toţi judecătorii Statelor Membre ale Uniunii Europene, art. 36 (fost 35) din Legea nr. 84/1998 care transpune art. 5 din Directivă, trebuie interpretat în acelaşi sens.
Cu alte cuvinte, în noţiunea de folosire în activitatea comercială fără consimţământul titularului a unui semn - identic sau asemănător cu marca - se include, printre altele, şi folosirea unui nume comercial.
- Recurenta invocă, pe de o parte, anterioritatea numelui comercial faţă de cea de-a doua înregistrare a mărcii reclamantei, iar pe de altă parte grafia fantezistă a elementului verbal "N." cuprinsă în marca înregistrată a reclamantei, arătând şi faptul că instanţa nu a stabilit care este marca în raport de care a constatat contrafacerea.
Ceea ce a stabilit instanţa de apel este faptul că şi în prima înregistrare a mărcii din 1991, şi în înregistrarea din 2009 (urmare a expirării celor 10 ani rezervaţi şi înregistraţi pentru marca "N.") reclamanta avea şi are un drept exclusiv asupra elementului verbal "N.", cuprins în marca combinată figurativă cu culori revendicate, formată din denumirea "N.", însoţită de un element grafic, fiind astfel fără relevanţă grafia cuvântului "N.".
Rezultă, astfel, că denumirea comercială a recurentei nu este anterioară mărcii reclamantei, precum şi faptul că elementul verbal, "N.", este neschimbat cu începere din 1991, înregistrarea iniţială, şi apoi în prezent urmare a reînregistrării din 2009.
- Pentru promovarea unei acţiuni în contrafacere, titularul mărcii nu trebuie să fi suferit o pagubă şi nici nu este necesar ca prejudiciul să fie actual. Dreptul la marcă este un drept privativ şi orice violare a acestuia trebuie sancţionată. Este suficient ca o încălcare a drepturilor titularului să se fi produs, ca posibilitatea unei confuzii în percepţia publicului să existe, chiar fără să se fi produs o pagubă, pentru ca o acţiune în contrafacere să fie admisibilă, doctrina şi jurisprudenţa fiind concordantă în acest sens.
Drept urmare, alegaţiile recurentei referitoare la absenţa prejudiciului şi raportarea instanţei la un prejudiciu viitor şi incert sunt nefondate.
- Este de natura evidenţei că elementele dominante ale mărcii şi semnului folosit de pârâtă (numele comercial al acesteia) sunt identice.
Aşadar, pericolul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere şi de inducere în eroare a clientelei de pe piaţa relevantă, este cert, fiind fără relevanţă că activitatea comercială a pârâtei este aproape inexistentă.
- Fiind în prezenţa unui risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între elementul dominant al mărcii şi semnul aflat în coliziune cu marca, numele comercial, în mod legal instanţa a obligat pârâta să înceteze folosirea denumirii comerciale, precum şi comercializarea de produse sau servicii sub denumirea de "N." câtă vreme părţile sunt concurente pe piaţa fabricării de hrană pentru animalele de fermă.
- Recurenta, deşi invocă incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., nu indică care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii folosite de instanţa de apel.
Împrejurarea că apelul pârâtei a fost respins, urmare a înlăturării motivate a criticilor formulate în calea devolutivă de atac, nu semnifică încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. câtă vreme dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost riguros aplicate.
- Reclamanta, prin cererea introductivă de instanţă, a solicitat obligarea pârâtei la încetarea folosirii mărcii "N.", interzicerea utilizării denumirii comerciale "N." cu consecinţele ce decurg din acesta, precum şi interzicerea pârâtei de a comercializa sau furniza servicii sub denumirea de "N.", denumire identică cu marca înregistrată de reclamantă, cerere ce nu a fost completată ori modificată de reclamantă, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.
Cu ocazia dezbaterilor în fond la prima instanţă, în absenţa pârâtei, astfel cum rezultă din practicaua Sentinţei civile nr. 1055 din 18 februarie 2011, reclamanta solicită instanţei şi publicarea sentinţei într-un ziar de largă circulaţie.
Cererea a fost admisă cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., fiind fără relevanţă dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 11/1991, care permit obligarea la publicarea hotărârii în presă.
Drept urmare, recursul va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Decizia va fi modificată în sensul că apelul va fi admis şi, drept consecinţă, sentinţa va fi schimbată în parte în sensul că vor fi înlăturate dispoziţiile referitoare la publicarea hotărârii judecăţii, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.
Dat fiind calitatea de parte câştigătoare a pârâtei, reclamanta va fi obligată la plata sumei de 400 RON pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC N.F. SRL Cehu-Silvaniei împotriva Deciziei nr. 102/2011 din data de 25 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâtă.
Schimbă în parte Sentinţa nr. 1055 din data de 18 februarie 2011 a Tribunalului Sălaj, secţia civilă, în sensul că înlătură dispoziţiile referitoare la obligaţia de publicare a hotărârii judecătoreşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă intimata-reclamantă SC N. SA Palota la plata sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs şi la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către recurenta-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5595/2012. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 5708/2012. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
