ICCJ. Decizia nr. 5584/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5584/2012
Dosar nr. 17236/3/2010
Şedinţa publică din 21 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1502 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamanţilor Ş.M.M., S.C.M., D.S.F., D.A.I., R.M.V. şi Ş.C. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a respins cererea reclamanţilor, de restituire a terenului în natură; a stabilit dreptul acestora de a primi despăgubiri echivalente pentru terenul de 1.237 mp situat în Bucureşti, sector 5, imposibil de restituit în natură; a obligat pe Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să-i propună pe reclamanţi pentru acordarea despăgubirilor echivalente şi să înainteze dispoziţia, prezenta sentinţă şi documentaţia aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut că autorii reclamanţilor, Ş.P. şi Z., au fost proprietarii terenului de 1.237 mp situat la adresa sus-menţionată, iar prin Decretul prezidenţial nr. 155/1977, conform anexei 3, poziţia 161, terenul a fost expropriat de la moştenitorii autorilor, în vederea construirii unor blocuri de locuinţe şi a utilităţilor publice aferente.
Din Adresa nr. 252 din 30 martie 2010 emisă de SC A.B. SA, s-a reţinut că, la data exproprierii, în 1977, s-au acordat despăgubiri de 25.991 lei pentru construcţia demolată, nu însă şi pentru terenul expropriat.
Despăgubirile au fost plătite la data de 7 octombrie 1981.
Din expertiza tehnică extrajudiciară de specialitate în topografie şi cadastru întocmită de către expertul Ş.E., la cererea reclamanţilor, s-a reţinut că terenul expropriat de la autorii acestora, în prezent, este afectat integral de blocurile de locuinţe din Şos. B. şi din str. F., în acest caz de blocul 37, astfel că nu s-au identificat suprafeţe libere care să poată fi eventual restituite în natură către moştenitorii expropriaţi.
În consecinţă, s-a apreciat că cererea reclamanţilor moştenitori, de restituire a terenului în natură, este neîntemeiată.
Ca urmare, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că terenul preluat de la moştenitorii autorilor Ş.P. şi Z. se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, pentru care se pot lua măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Totodată, conform art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, reclamanţii au dovedit că sunt persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii.
În ceea ce priveşte terenurile expropriate, s-a reţinut că art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situaţia în care terenurile sunt ocupate integral de obiectivul în scopul căruia s-a făcut exproprierea, măsurile reparatorii vor consta în despăgubiri echivalente, iar, potrivit alin. (8) din acelaşi articol, despăgubirile se acordă potrivit legii speciale adoptate prin Legea nr. 247/2005.
Referitor la acordarea acestor măsuri reparatorii, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea nr. 4038 din 23 noiembrie 2001, reclamanţii moştenitori ai autorilor Ş.P. şi Ş.Z. au solicitat restituirea terenurilor acestora în natură sau acordarea măsurilor reparatorii echivalente conform legii, precizând că, pe terenul celor doi autori au fost construite blocurile de locuinţe situate, în prezent, vis-a-vis de Spitalul nr. X, din Bucureşti.
Conform art. 25 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001, Primarul General al municipiului Bucureşti, sesizat cu soluţionarea notificării, avea obligaţia să rezolve această notificare printr-o decizie sau dispoziţie motivată, în termen de 60 de zile de la data notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în speţă, deşi au trecut peste nouă ani de la data notificării, Primarul General al municipiului Bucureşti nu a rezolvat cererea reclamanţilor nici în termenul legal şi nici într-un alt termen rezonabil.
Având în vedere şi statuările aduse prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul recursului în interesul legii, tribunalul a constatat existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, situaţie în care instanţa este abilitată să dispună cu privire la însuşi dreptul efectiv urmărit de către solicitanţi.
În consecinţă, având în vedere şi starea de fapt reţinută mai sus, privind imposibilitatea de restituire a terenului în natură, tribunalul a admis, în parte, cererea reclamanţilor şi a stabilit dreptul acestora de a primi despăgubiri echivalente terenului de 1.237 mp, situat în Bucureşti, imposibil de restituit în natură.
Pentru ca realizarea dreptului să fie asigurată în mod efectiv şi pentru ca măsura luată să nu dea naştere altor procese având acelaşi scop, în spiritul aceleiaşi Decizii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a obligat pe Primarul General al municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să-i propună pe reclamanţi pentru acordarea despăgubirilor echivalente şi să înainteze dispoziţia, prezenta sentinţă şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor, potrivit legii speciale.
Prin Decizia civilă nr. 673 A din 8 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Din coroborarea art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei din urmă legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă art. 16 alin. (1) - şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate - în privinţa cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
În sensul art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Curtea a mai reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Prin raportare la cele arătate mai sus, Curtea a concluzionat că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale, este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, care nu doar exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluţionează cererile pe fond şi în situaţia în care nu s-a pronunţat Comisia Centrală.
Din interpretarea logică a art. 16 alin. (21) şi alin. (22) din Legea nr. 247/2005 rezultă intenţia legiuitorului de a asigura exercitarea unui control de legalitate de către instituţia prefectului asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale, control ce s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă, de emitere a acestor decizii. Or, în cazul sesizării instanţei, asemenea control de legalitate se efectuează de către autoritatea judecătorească, astfel că numai în mod formal instituţia prefectului ar mai emite un asemenea aviz.
Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a apreciat că soluţia la care a ajuns prima instanţă de judecată nu este de natură a contraveni dispoziţiilor legale cuprinse în Cap. 5 privind "Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor", astfel încât, faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive:
Soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007 reglementează fără echivoc procedura şi modalităţile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate abuziv, Municipiul Bucureşti având obligaţia de a înainta dosarul administrativ către Prefectul Municipiului Bucureşti (împreună cu dispoziţia aferentă) pentru avizul de legalitate, înainte ca acesta să ajungă la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, numai dacă sunt însoţite de ordinul Prefectului.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei pronunţate, schimbarea sentinţei, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimaţilor-reclamanţi, de obligare a pârâtului la înaintarea sentinţei şi a documentaţiei aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.
În dosar a formulat întâmpinare intimata-reclamantă Ş.M.M., care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Cum s-a arătat deja, în prezentul litigiu, pârâtul a fost obligat să emită, în favoarea reclamanţilor, dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, aspect necontestat în cadrul căilor de atac, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat.
Instanţa de apel a considerat în mod corect, raportat şi la Decizia în interesul legii nr. 52/2007, că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, prevăzută în art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel cum este şi cazul în speţă.
Conform art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziţiile autorităţilor publice locale - pârâtul făcând parte din structura administraţiei publice locale - vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Textul de lege sus-menţionat nu distinge, în ceea ce priveşte atribuţiile prefectului în materie, după cum dispoziţia cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de autoritatea publică locală şi care va fi înaintată de prefect, împreună cu avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost emisă de autoritatea publică respectivă în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti sau fără intervenţia instanţei de judecată, respectiv contestată în instanţă. Iar conform principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - "Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem".
Cu alte cuvinte, contrar celor reţinute de Curte, nu prezintă relevanţă, referitor la necesitatea sau nu a avizului de legalitate al prefectului, după cum notificarea finalizată cu o dispoziţie cu propunere de acordare a despăgubirilor, emisă de o autoritate publică locală, a format sau nu obiect al cenzurii instanţei.
Indiferent de acest aspect, în cazul unor astfel de dispoziţii, este obligatoriu controlul de legalitate exercitat de prefect, în urma căruia, după caz, se emite sau nu avizul de legalitate, iar în caz afirmativ, tot prefectul este cel care înaintează documentaţia necesară către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu, în mod direct, autoritatea publică locală emitentă a dispoziţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot exista situaţii în care dispoziţia emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest caz, în mod incontestabil, în atribuţiile prefectului intră posibilitatea de a ataca un act nelegal, ceea ce presupune implicit ca dispoziţia respectivă să fie trimisă mai întâi acestei instituţii, în vederea exercitării controlului de legalitate.
În consecinţă, aprecierea instanţei, în sensul că, în speţa de faţă, avizul de legalitate al prefectului este pur formal se plasează în afara dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată şi, pentru aceleaşi considerente, în baza art. 296 din cod, va admite apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi va schimba, în parte, sentinţa, în sensul că va înlătura obligaţia pârâtului să înainteze dispoziţia cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sentinţa şi documentele aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 673 A din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1502 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă, în parte, Sentinţa civilă nr. 1502 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că înlătură obligaţia pârâtului să înainteze dispoziţia cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sentinţa şi documentele aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5307/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5592/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
