ICCJ. Decizia nr. 100/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 100/2012
Dosar nr. 2042/87/2009
Şedinţa publică de la 12 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta SC T.B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 196 din 23 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Teleorman.
A admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC E. SA prin lichidator judiciar F.C.S.P.R.L. A schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamantă şi cererile de intervenţie formulate de intervenientele G.C. şi M.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, faptul că SC T.B. SRL a devenit parte în proces pe calea intervenţiei în interes propriu, fiind corectă aprecierea primei instanţe în sensul că această parte are numai un drept de creanţă, în timp ce obiectul prezentului litigiu îl constituie un drept real.
Apelurile pârâţilor au fost considerate întemeiate, arătându-se că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, legea a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent se acordă numai în cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în caz contrar dispunându-se restituirea în natură.
Competenţa de a stabili dacă imobilele aflate în situaţia arătată au fost preluate cu sau fără titlu valabil revine entităţii învestite cu soluţionarea notificării, faţă de art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprecierea entităţii respective intrând sub cenzura instanţei de judecată.
În speţă, autorul reclamantei şi al intervenientelor în interes propriu a formulat tardiv contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, astfel încât nu s-a putut examina pe fond legalitatea titlului statului.
Prima instanţă a apreciat greşit că titlul reclamantei şi al intervenientelor este preferabil pentru că, deşi autorul acestora a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului şi invocând preluarea bunului fără titlu valabil, acesta nu a înţeles să-şi exercite dreptul de a contesta în termenul prevăzut de lege decizia de respingere a notificării emisă de unitatea deţinătoare. Moştenitoarele acestuia nu pot invoca în favoarea lor o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă de restituire în natură a imobilului şi nici măcar o speranţă legitimă de restituire, atâta timp cât calea contestării dispoziţiei emise de unitatea pârâtă a fost epuizată.
Ca atare, reclamanta şi intervenientele nu au în patrimoniul lor un „bun actual” şi nici „speranţe legitime” de a avea un bun.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat întrucât preluarea s-a făcut înainte de ratificarea Convenţiei de către Statul Român.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL şi intervenientele G.C. şi M.I.
În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de vreme ce prin art. 2 legiuitorul s-a referit doar la cazurile de preluare în proprietate, nu şi la cele de preluare în posesie. Atunci când a vrut să facă o excepţie legiuitorul a prevăzut-o, bunurile recurentei neîncadrându-se în ipoteza de la art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.
Rechiziţia imobilului proprietatea autorului reclamantei putea fi dispusă numai temporar, nefiind de natură să ducă la dobândirea dreptului de proprietate de către stat.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 alin. (2) din Constituţia României referitoare la liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil atunci când a stabilit că pe calea dreptului comun nu se mai poate solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul statelor de a aprecia asupra valabilităţii titlului statului.
Principiul electa una via nu se poate aplica în cauza de faţă pentru că acţiunea pornită de autorul reclamantei nu a fost soluţionat pe fond.
Au fost nesocotite prevederile art. 480 C. civ. pentru că s-a apreciat că nu poate fi făcută o comparare de titluri între titlul reclamanţilor şi titlul pârâtei întrucât primii nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
Intervenienta SC T.B. SRL a criticat decizia instanţei de apel arătându-se că în mod greşit s-a apreciat că cererea de intervenţie nu este întemeiată deoarece intervenienta pretinde un drept de creanţă pe când obiectul litigiului este un drept real.
Nu se înţelege motivul pentru care a fost admisă în principiu cererea de intervenţie pentru ca, apoi, să fie respinsă.
SC T.B. SRL avea interes să formuleze cerere de intervenţie în interes propriu pentru că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare şi a achitat avansul pentru acest imobil.
Intervenientele G.C. şi M.I. au criticat decizia arătând, asemenea reclamantei, faptul că în mod greşit s-a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu.
Autorul petentelor a demarat procedura administrativă şi nu a ştiut că trebuie să atace decizia unităţii deţinătoare în termen de 30 de zile de la data comunicării. Fără să ţină cont de faptul că autorul reclamantelor era un om simplu şi fără studii juridice instanţa a soluţionat în mod superficial şi automat speţa, apreciind contestaţia tardivă.
Prin decizia dată asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în sensul că acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor ar fi inadmisibilă, aceasta putând fi respinsă numai dacă este afectat un alt drept de proprietate. Or, rechiziţiunea nu conducea şi nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate de către stat. Rechiziţia are numai caracter temporar, astfel încât autorul reclamantelor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Arătând că în mod greşit s-a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, atunci când s-a considerat că unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu are un titlu preferabil, deşi bunul a fost rechiziţionat astfel încât autorul lor nu a pierdut dreptul de proprietate, atât reclamanta cât şi intervenientele G.C. şi M.I. au formulat critici care trebuiau deduse judecăţii în cadrul procesual impus prin legea specială.
Drept consecinţă, în mod corect instanţa de apel, în respectarea cerinţelor art. 480 C. civ., dar şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, a statuat că este preferabil titlul societăţii comerciale pârâte.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele are nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Or, obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Câtă vreme autorul recurentelor nu a obţinut în procedura legii speciale o hotărâre judecătorească prin care să fie stabilit dreptul său de proprietate asupra bunului ce formează obiectul prezentului litigiu, în mod temeinic instanţa de apel a reţinut că este preferabil titlul pârâtei.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici recursul intervenientei SC T.B. SRL.
Instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 49 alin. alin. (2) C. proc. civ. câtă vreme, de esenţa intervenţiei în interes propriu, este câştigarea pentru sine, de către intervenient, a dreptului pretins de reclamant. Or, aşa cum au motivat şi instanţele de fond, şi cum, de altfel, nu contestă nici intervenienta, această parte nu poate pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, câtă vreme nu are în patrimoniu decât un drept de creanţă.
Împrejurarea că cererea de intervenţie a fost admisă în principiu nu trebuia să conducă, numai prin aceasta, la admiterea şi pe fond, în cele două momente procesuale verificându-se chestiuni diferite.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins şi recursul intervenientei SC T.B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL şi de intervenientele G.C. şi M.I. împotriva deciziei nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 104/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
