ICCJ. Decizia nr. 5748/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5748/2012

Dosar nr. 4489/2/2009

Şedinţa publică din 26 septembrie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 768 din 5 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului B.O., acesta fiind decedat la data introducerii acţiunii; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.D.A. şi a respins acţiunea faţă de acesta, formulată de reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act că reclamanta a renunţat la judecată în ceea ce-i priveşte pe pârâţii B.C. şi A.T.P.; a respins acţiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, acţiunea fiind continuată de moştenitoarea sa F.S.J., împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ş., A.C., S.M.C. şi D.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la data de 13 ianuarie 2000 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta V.I.R. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, R.I., A.C., B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A., D.Ş. şi a solicitat să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 547,54 mp şi construcţie ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje şi anexe.

Totodată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 24 iunie 1937 şi transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două parcele de teren situate în Bucureşti, str. B.M., având o suprafaţă totală de 547,54 mp, pe acest teren soţii Z. edificând o construcţie formată din subsol, parter, patru etaje şi anexe, construcţie ce a fost terminată în anul 1939.

A mai arătat reclamanta în acţiune că J.L.Z. era casnică, iar soţul acesteia Z.A. era arhitect şi că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise în Constituţia din anul 1948.

Că naţionalizarea s-a efectuat pe numele altor persoane decât adevăraţii proprietari întrucât în anul 1950, proprietari ai imobilului erau soţii Z.A. şi J.L.Z., iar în actul de naţionalizare figurează drept proprietari Z.L. şi J., aşa încât în raport de dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 s-a considerat că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu.

A susţinut reclamanta că proprietarii imobilului respectiv făceau parte din categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare şi că o parte din imobil, şi anume etajul patru, construit ca atelier de arhitectură şi pictură nu figurează în lista anexă a Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi întrucât imobilul fiind trecut fără titlu în proprietatea statului, nu putea fi înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, care se referă doar la imobilele preluate de stat cu titlu.

A mai arătat reclamanta că are calitate procesuală activă pentru a promova acţiune întrucât la decesul lui Z.A. survenit la 26 august 1977, unica moştenitoare a fost soţia acestuia J.L.Z., care la rândul său a decedat la 3 iunie 1991, instituind ca legatar universal pe numita I.E.E. a cărei unică succesoare este reclamanta conform Certificatului de moştenitor nr. BB/1997.

Examinând cauza în ansamblul său în raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a respins acţiunea introdusă de reclamantă.

A înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, întrucât faţă de înscrisurile depuse s-a constatat că preluarea imobilului prin naţionalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Sub acest aspect s-a învederat de către reclamantă că naţionalizarea bunului s-a efectuat fără titlu, deoarece proprietara imobilului respectiv ar fi fost J.L.Z., în vreme ce în decretul de naţionalizare figurează drept proprietar Z.L. şi J., însă această susţinere nu este justă întrucât în speţă există identitate, de vreme ce prin naţionalizare a fost vizată J.L.Z. şi imobilul deţinut de aceasta, iar nu o altă persoană, în realitate fiind vorba de o simplă eroare de dactilografiere a prenumelor.

Totodată, s-a susţinut de către reclamantă că proprietara imobilului în litigiu J.L.Z. era exceptată de la naţionalizare, fiind casnică, aceeaşi situaţie fiind valabilă şi în ceea ce-l priveşte pe soţul acesteia, Z.A., care era de profesie arhitect.

Tribunalul a înlăturat aceste susţineri întrucât dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict şi limitativ categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare, nu s-a referit şi la persoanele casnice cum era proprietara imobilului - J.L.Z.

Pe de altă parte, era lipsită de relevanţă profesia de arhitect a numitului Z.A., întrucât în acea perioadă nu se aplica principiul comunităţii de bunuri instituit prin intermediul C. fam., intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separaţiei de patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept cumpărătoare J.L.Z., în timp ce construcţia a fost edificată pe teren pe baza veniturilor de care dispunea sus-numita potrivit dovezilor existente la dosar.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că măsura a naţionalizării s-a efectuat în concordanţă cu prevederile Decretului nr. 92/1950, aşa încât concluzia care se desprinde este aceea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, putând fi deci înstrăinat către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996 - 1998, deci anterior promovării acţiunii în revendicare de către reclamantă şi fără a se face dovada existenţei unei notificări prealabile adresate chiriaşilor din partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziţionarea apartamentelor respective.

Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care statuează că "chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".

Or, din probele dosarului a rezultat indubitabil că apartamentele în litigiu au fost vândute pârâţilor care le deţineau în calitate de chiriaşi după expirarea termenului stabilit de art. 14 din lege şi în condiţiile în care la momentul înstrăinării bunului, statul apărea ca fiind adevăratul proprietar, această calitate nefiindu-i contestată de vreme ce nu fusese formulată vreo cerere de revendicare în natură a imobilului ori de acordare de despăgubiri, cerere care să fie înregistrată la organele în drept.

Tribunalul a constatat astfel inexistenţa vreunui motiv care să conducă în final la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de mandatar SC H.N. SA, de vreme ce au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995.

În raport de probele dosarului este evidentă buna-credinţă a pârâţilor care au îndeplinit formalităţile legate de cumpărare după ce în prealabil au depus demersurile necesare, fiind ferm convinşi că statul este unicul proprietar al imobilului în litigiu, sub acest aspect fiind pe deplin aplicabil principiul "error comunis facit jus", ori conform art. 1898 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins acţiunea introdusă de reclamantă având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu şi respectiv constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de mandatar.

Tribunalul a luat act de renunţarea reclamantei la judecată în ceea ce-i priveşte pe pârâţii B.C. şi A.T.P., având în vedere că autoarea acestora era decedată la data introducerii acţiunii.

Totodată, a fost admisă excepţia capacităţii de folosinţă a pârâtului B.O., întrucât acesta era deja decedat la data introducerii acţiunii de către reclamantă.

În aceste condiţii a fost admisă de către tribunal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.D.A., moştenitorul lui B.O., conform certificatului de moştenitor anexat la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel F.S.J.

Prin Decizia civilă nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul reclamantei.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că:

S-a admis acţiunea formulată de reclamanta F.S.J.

Au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1 (mai puţin apartamentul nr. 9, etaj 2).

S-a constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD din 29 noiembrie 1996, nr. EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie 1996, nr. GG din 29 noiembrie 1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. II din 9 octombrie 1997, nr. JJ din 9 octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 şi nr. LL din 3 aprilie 1997, încheiate între intimaţii persoane fizice, în calitate de cumpărători şi intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, s-a admis prima cerere formulată de reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, T.G. şi T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi şi s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, N.I., sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. MM/2000 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de vânzător prin Direcţia Generală a Administraţiei Fondului Imobiliar şi pârâţii T.G. şi T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, împreună cu cota indiviză de 58,46 mp teren şi cota indiviză de 15,59% din părţile de folosinţă comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al celei de-a doua cereri privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea şi al treilea ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară ca rămase fără interes şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 9,3 RON cheltuieli de judecată.

Chiar dacă nu a putut fi reţinută autoritatea de lucru judecat neexistând identitate de părţi între acţiunea pentru care s-a pronunţat sentinţa civilă menţionată mai sus şi acţiunea de faţă, totuşi, dispozitivul acesteia se referă la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1, în totalitatea sa, şi totodată recunoaşte calitatea de proprietar prin moştenire asupra unuia dintre apartamentele şi cota indiviză de teren aflat în imobilul în litigiu.

Faţă de această situaţie raportată la speţa de faţă, rezultă că reclamanta-apelantă are calitate procesuală activă.

De asemenea, Curtea a respins şi excepţia autorităţii de lucru judecat, motivat de faptul că nu există între cele două speţe identitate de părţi.

Totodată, Curtea a admis acţiunea formulată de reclamanta V.I.R., în prezent decedată, şi continuată de reclamanta F.S.J. şi a obligat pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată în cauză de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti, după casare, prin Decizia civilă nr. 611/A din 4 octombrie 2007, a respins excepţiile invocate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă F.S.J., împotriva Sentinţei civile nr. 768 din 5 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 251/2000 (15/3/2000), în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B.D.A., B.C., A.T.P., R.I., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ş., A.C., S.M.C., D.A. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis acţiunea formulată de reclamanta F.S.J.; a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. N.I., sector 1 (mai puţin apartamentul nr. 9, et. 2); a constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998, nr. DD din 29 noiembrie 1996, nr. EE din 13 ianuarie 1997, nr. FF din 22 noiembrie 1996, nr. GG din 29 noiembrie 1996, nr. HH din 29 noiembrie 1996, nr. MM din 9 octombrie 1997, nr. NN din 9 octombrie 1997, nr. KK din 4 decembrie 1996 şi nr. LL din 3 aprilie 1997 încheiate între intimaţii-pârâţi persoane fizice, în calitate de cumpărători, şi intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Şi această decizie a fost recurată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform Deciziei civile nr. 6793 din 7 noiembrie 2008, a admis recursurile şi a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la curtea de apel (aşa cum s-a arătat mai sus), în esenţă reţinând că sentinţa nu a fost motivată.

Rejudecând după casare, Curtea a reţinut următoarele:

Este de remarcat (dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale) că cererea de chemare în judecată a fost depusă anterior Legii nr. 10/2001 (anume la 13 ianuarie 2000) şi ca atare prevederile acestei legi nu-i sunt aplicabile.

În cauză (respectiv în speţa de faţă) nu-şi găsesc aplicarea nici dispoziţiile Deciziei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 (în interesul legii), care se referă la probleme ce ţin de aplicarea Legii nr. 10/2001.

Din actele dosarului, depuse la fond şi apel, se poate soluţiona numai acţiunea în revendicare, formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi pârâţii persoane fizice, din acţiunea dedusă judecăţii, a părţilor de teren ce nu au fost înstrăinate altor persoane.

De asemenea, s-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, aşa cum erau reglementările până la data depunerii acţiunii, anume 13 ianuarie 2000, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 238/1998 (ulterior sintagma cu titlu sau fără titlu valabil, fiind lămurită prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, care în cauză însă nu prezintă relevanţă, Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabilă).

Faţă de cererea de chemare în judecată, cât şi de motivele de apel s-a reţinut că în baza dispoziţiei emise ulterior - ca urmare a notificării formulate pe parcursul procesului, fiind emisă Dispoziţia Primarului General nr. 8192 din 30 mai 2007 modificată prin Dispoziţia nr. 8871 din 17 octombrie 2007 - reclamantei i-a fost restituită partea de imobil situată în Bucureşti, str. N.I., sector 1, neînstrăinată de stat.

În acest context cererea de revendicare a construcţiei neînstrăinate de Municipiul Bucureşti, faţă de Dispoziţia din 10 octombrie 2007, a fost respinsă ca fără obiect.

Referitor la teren (prin aceleaşi dispoziţii emise de Primarul General la 30 mai şi 17 octombrie 2007) i s-a recunoscut numai un drept special de folosinţă.

Or, cum s-a reţinut că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei (implicit şi al acesteia) nu a ieşit niciodată din patrimoniul său, a fost restituit şi acesta, aşa cum a fost restituită şi construcţia (bineînţeles numai în limita aceea ce statul nu a înstrăinat legal).

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare, deşi reclamanta a susţinut că cei care au cumpărat nu au fost de bună-credinţă (aducând argumente şi de interpretare a Legii nr. 112/1995 art. 1 şi 9), cât şi a faptului că terenul a fost preluat abuziv de stat, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că, până la introducerea acţiunii în anul 2000, a existat depusă o cerere de restituie a imobilului pentru a se da eficienţă acestei susţineri.

A fost însă admisă cererea de revendicare a reclamantei a construcţiilor şi suprafeţelor de teren ce nu au făcut obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare, ca şi suprafaţa de 274,78 mp identificată prin Dispoziţia Primarului General din 10 octombrie 2007, conform art. 480 C. civ.

Aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii fiind de bună-credinţă, nu se poate constata că au fost de rea-credinţă, aşa încât acest motiv de apel nu a fost primit, fiind considerat neîntemeiat şi nesusţinut de probele dosarului (reaua-credinţă nu poate fi reţinută nici în acţiunea în revendicare, dar nici în temeiul legilor de restituire a proprietăţii, deoarece nu există dovezi certe în acest sens, aşa cum s-a explicat).

Cu referire la excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, cât şi aceea a lipsei de interes invocate, acestea nu au fost primite.

Atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi cea a lipsei de interes, se referă la acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun.

Or, în condiţiile în care nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, inclusiv Legea nr. 1/2009, cât şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea nu au fost primite, neexistând sens ca acţiunea în revendicare să fie apreciată ca inadmisibilă, interesul apelantei în cererea sa de revendicare fiind evident, actual, personal, legitim, direct, născut şi actual.

Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 396A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată.

A admis apelul formulat de reclamanta F.S.J., împotriva Sentinţei civile nr. 768 din 5 iunie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 15/3/2000 (în format vechi 251/2000).

A schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea precizată.

A fost obligată pârâta D.A. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul de la subsol şi teren în suprafaţă de 3,19 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. CC din 8 ianuarie 1998 şi apartamentul nr. 6, et. 1 şi teren aferent în suprafaţă de 35,48 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. GG din 29 noiembrie 1996.

A fost obligată pârâta A.C. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2, parter şi teren în suprafaţă de 31,47 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. OO din 29 noiembrie 1996.

Au fost obligaţi pârâţii C.E. şi C.A. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6, et. 1 şi teren în suprafaţă de 3,71 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. HH din 29 noiembrie 1996.

A fost obligată pârâta C.M.O. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 7, et. 1 şi teren în suprafaţă de 36,72 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. MM din 9 octombrie 1997.

A fost obligată pârâta F.V.V. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 7, et. 1 şi teren în suprafaţă de 102,97 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. NN din 9 octombrie 1997.

A fost obligată pârâta S.M.C. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5, et. 2 şi teren în suprafaţă de 15,94 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. KK din 4 decembrie 1996.

A fost obligat pârâtul D.Ş. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 11, et. 3 şi teren în suprafaţă de 6,08 mp, care au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. LL din 3 aprilie 1997.

A fost respinsă cererea de revendicare a construcţiei neînstrăinate de pârâtul Municipiul Bucureşti, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 274,78 mp, certificată conform Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 8871 din 17 octombrie 2007.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva sus-menţionatei decizii au declarat recurs reclamanta F.S.J. şi pârâţii A.C., D.A. (în nume propriu şi ca moştenitoare a lui R.I.), C.E. şi C.A., D.Ş., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, F.V.V. şi C.M.O. şi S.M.C., criticând-o pentru nelegalitate.

1. Reclamanta F.S.J. a susţinut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţii-pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 raportat la cauzele de nulitate invocate, caz de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, cât priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanta a susţinut că actele de vânzare-cumpărare contestate au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 112/1995, respectiv a dispoziţiilor art. 1 şi 9 din lege, întrucât vânzătorul pârât nu putea să transmită imobilul cu destinaţie de locuinţă care nu intra în sfera de incidenţă a legii menţionate (fiind imobil preluat fără titlu valabil).

În această situaţie, vânzarea bunului este interzisă imperativ de lege, obiectul vânzării este ilicit, actul juridic astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate a contractului, prevăzute de art. 948 alin. (1), (3) C. civ.

În cauză instanţa nu a analizat cauzele de nulitate invocate, după cum greşit a reţinut buna-credinţă a subdobânditorilor bunului atâta timp cât titlul statului era contestat, cât nu s-au făcut demersuri pentru verificarea situaţiei juridice a bunului litigios, după cum nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea principiului error communis facit jus, greşit reţinute.

Modalitatea de încheiere a contractelor, în condiţiile sus-menţionate, conturează reaua-credinţă a subdobânditorilor la încheierea convenţiei, ceea ce atrage nulitatea actului încheiat în atare condiţii, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate şi, în urma rejudecării apelului, schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul admiterii cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind bunul litigios.

2. Pârâta A.C. a susţinut, criticând atât decizia instanţei de apel, cât şi Încheierea din 16 iunie 2011, pronunţată în acelaşi dosar, că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că hotărârea cuprinde considerente contradictorii cât priveşte aplicarea şi efectele Decretului nr. 92/1950, dar şi a considerării drept inaplicabile a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptată ulterior Legii nr. 112/1995, care, dimpotrivă, trebuiau să fie reţinute de instanţa de apel.

În acest context, dispoziţia instanţei de apel de a o obliga să părăsească locuinţa pe care a cumpărat-o în mod legal, la preţul şi condiţiile stipulate în contract şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de normele legale în vigoare la momentul încheierii contractului, se vădeşte a nu fi legală, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului.

3. Recurenţii D.A., respectiv C.E. şi C.A. au susţinut, în dezvoltarea recursului lor, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde considerentele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenţii au susţinut că deşi a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni cu două capete de cerere, respectiv în revendicare şi anulare/constatare nulitate absolută contracte, instanţa reţine şi soluţionează, dar nemotivat, doar primul capăt de cerere, dispunând obligarea pârâţilor să elibereze imobilul, în baza unor considerente ambigue, caracter ce priveşte şi dispoziţia de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii, ca şi a calităţii reclamantei de proprietară a bunului în litigiu.

Deşi reţine just că actele de transmisiune contestate în cauză sunt perfect valabile, reţine că dreptul de proprietate transmis se află în patrimoniul autoarei reclamantei, dispunând obligarea să elibereze imobilul, dispoziţii ce se află în contradicţie şi impun reformarea hotărârii.

Instanţa respinge şi nu motivează nici soluţia dată excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes a cererii deduse judecăţii, limitându-se să arate că acestea nu pot fi primite, ceea ce impune, astfel cum s-a dispus şi prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat că, deşi însăşi reclamanta face trimitere la Legea nr. 10/2001, instanţa de apel, în mod greşit a constatat inaplicabilitatea acesteia acţiunii deduse judecăţii.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia în sensul menţionat, menţinerea actului subsecvent, respectiv a contractului de înstrăinare a imobilului către subdobânditor, se impune în virtutea a două principii de drept, respectiv principiul ocrotirii bunei-credinţe şi a asigurării securităţii circuitului civil.

Cât priveşte considerentul greşit că dreptul disputat nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantei, a arătat că titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului este unul valabil, cu respectarea ad literam a prevederilor actului de preluare a bunului la momentul naţionalizării.

Nici în cazul în care s-ar aprecia că hotărârea judecătorească prin care se stabileşte că titlul statului nu ar fi valabil are incidenţă în cauză, aceasta nu are autoritate de lucru judecat şi nu le este opozabilă, întrucât nu a fost pronunţată în contradictoriu cu subdobânditorii actuali ai dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Ca urmare, au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică.

4. Recurentul D.Ş. a susţinut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care a învederat că deşi s-a arătat că acţiunea dedusă judecaţii este admisă numai cu privire la construcţiile şi suprafeţele de teren ce nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, se dispune obligarea pârâţilor cumpărători la eliberarea apartamentelor legal dobândite. Instanţa de apel nu a mai analizat argumentele invocate de părţi cât priveşte legalitatea titlului statului, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea pârâţilor de subdobânditori de bună-credinţă şi nici nu a motivat în vreun fel soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, ceea ce echivalează cu o nemotivare în fapt şi în drept.

- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a reliefat că reclamanta nu a probat în cauză reaua-credinţă a subdobânditorilor, care au dobândit bunul litigios cu respectarea legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei, fiind astfel ocrotiţi atât de dispoziţiile legale naţionale, cât şi de cele internaţionale, care recunosc dreptul ocrotit de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în favoarea actualului deţinător al bunului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

5. Recurenţii F.V.V. şi C.M.O. au susţinut, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

- instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut că, deşi curtea de apel reţine valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, constatând nevalabilitatea titlului statului, dispune obligarea pârâţilor la predarea imobilului, fără a indica vreun argument de fapt sau de drept în susţinerea acestei soluţii.

Or, atât lipsa unei minime argumentări a dispoziţiei instanţei, dar şi contradicţia flagrantă între cele reţinute de instanţa de apel referitor la aspectele evocate, sunt de natură a atrage casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Lipsa motivării hotărârii judecătoreşti poate fi analizată şi prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neregularitate procedurală ce conduce la nulitatea actului de procedură întocmit în atare condiţii.

- hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care au arătat că sunt terţi dobânditori de bună-credinţă, fiind apăraţi de prevederile Legii nr. 10/2001, care consacră admisibilitatea acţiunii în restituirea bunului de desfiinţarea titlului subdobânditorului, care se poate apăra prin invocarea excepţiei trase din art. 45 alin. (2) teza finală din lege, respectiv dobândirea bunului cu bună-credinţă. În sensul menţionat a făcut trimitere la doctrina şi jurisprudenţa în materie.

Cât priveşte valabilitatea titlului statului au arătat că, alături de confuzia pe care o face instanţa de apel între "preluare fără titlu" şi "preluare abuzivă", este eronată concluzia nevalabilităţii titlului statului, întrucât, în speţă, au fost îndeplinite condiţiile expres şi limitativ prevăzute de actul de naţionalizare. Valabilitatea titlului statului trebuie analizată şi prin raportare la momentul înstrăinării către recurente a celor două apartamente, dată esenţială în aprecierea bunei-credinţe a părţilor contractante. Or, la acea dată (9 octombrie 1997) erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 11/1997, care recunoşteau valabilitatea Decretului nr. 92/1950, ca mod de preluare de către stat a bunurilor supuse dispoziţiilor sale, în măsura îndeplinirii cerinţelor prevăzute de acest act normativ.

În condiţiile în care, astfel cum corect reţine tribunalul, la data preluării au fost respectate dispoziţiile actului normativ de preluare, rezultă că, la momentul vânzării bunului, imobilul era deţinut de Statul Român cu titlu valabil, putând face astfel obiectul înstrăinării către chiriaşii subdobânditori.

Au fost încălcate şi greşit aplicate dispoziţiile legale referitoare la valabilitatea contractelor de înstrăinare încheiate de chiriaşii subdobânditori, ca şi cele privind buna lor credinţă. Au arătat că, deşi a reţinut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi buna-credinţă a subdobânditorilor, instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică situaţiei juridice menţionate şi să dispună respingerea acţiunii, ci a admis acţiunea, deşi soluţia legală ar fi fost aceea de respingerea a cererii de revendicare.

Doar în cazul în care s-ar fi constatat, prin absurd, nevalabilitatea actelor de înstrăinare (atât a preluării bunului, cât şi a înstrăinărilor) se impunea analizarea incidenţei art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind buna-credinţă a chiriaşilor subdobânditori. Numai în măsura în care s-ar fi constatat reaua-credinţă a chiriaşilor subdobânditori, instanţa ar fi putut dispune restituirea bunului fostului proprietar.

Au reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a imobilului litigios prin metoda comparării de titluri, în condiţiile constatării valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Deşi s-a făcut trimitere la această operaţiune juridică, în fapt instanţa de apel nu a procedat la verificarea preferabilităţii titlului reclamantei, context în care construcţia juridică, astfel reţinută, este lipsită de fundament juridic.

Ca urmare, faţă de cele invocate, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei atacate şi respingerea apelului, iar în subsidiar, casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare faţă de necercetarea fondului apelului şi de imposibilitatea efectuării controlului de legalitate.

6. Recurenta S.M.C. a susţinut, în dezvoltarea căii de atac:

- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în dezvoltarea căruia a învederat că au fost încălcate prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 298 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că, deşi a invocat încă din faţa primei instanţe, pe tot parcursul procesului, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa de apel, deşi face referire la respingerea acestei excepţii, nu consemnează soluţia ce o priveşte în dispozitiv şi nu procedează la analiza sa în vreun fel nici în considerente.

Nepronunţarea instanţei de apel asupra acestei chestiuni litigioase îi încalcă dreptul la un proces echitabil, constând în aceea că, deşi a formulat apărări în cauză, legalitatea şi temeinicia acestora nu a fost analizată de instanţa de judecată.

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi în dezvoltarea căruia au susţinut că în soluţionarea acţiunii în revendicare motivarea hotărârii nu cuprinde vreun răspuns de fapt sau de drept la susţinerile părţilor formulate în cauză cu privire la aspectul ce a constituit obiectul dezbaterii.

Astfel, în apel, atât reclamanta, cât şi pârâţii au formulat o serie de critici, respectiv apărări relative la valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, care nu au făcut însă obiectul analizei instanţei de apel, deşi această obligaţie îi incumbă în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Din motivarea hotărârii nu reiese care au fost argumentele logice şi juridice care au condus instanţa la pronunţarea soluţiei din dispozitiv, punând astfel instanţa de control în imposibilitatea verificării legalităţii hotărârii astfel pronunţate. Iar necesitatea motivării hotărârii este cu atât mai evidentă în cauza de faţă, dat fiind faptul că instanţa superioară a procedat la schimbarea sentinţei primei instanţe.

Conform jurisprudenţei instanţei europene, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse dezbaterii, evidenţiind argumentele ce i-au fundamentat dispozitivul. Or, în cauză, nu a fost făcută nicio argumentare proprie de către instanţa de apel cu referire la criticile, respectiv apărările invocate în cauză.

- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că în mod greşit au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea dreptului său de proprietate. Susţinând aplicabilitatea legii speciale şi arătând că reclamanta a uzat în paralel de procedura prevăzută de această lege continuând în acelaşi timp derularea petitului în revendicare ce constituie obiectul cauzei de faţă, recurenta a precizat că această lege se aplică inclusiv cauzelor în curs de judecată la data apariţiei sale, aspect ce rezultă explicit din prevederile sale.

În acelaşi timp nu se poate face abstracţie de situaţia lor de subdobânditori de bună-credinţă în baza unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost desfiinţate şi cărora Legea nr. 1/2009 le recunoaşte preferabilitatea, recunoscând, într-o atare situaţie, doar dreptul la măsuri reparatorii în favoarea fostului proprietar.

Făcând referire şi la jurisprudenţa convenţională, recurenta a susţinut că reclamanta nu are în patrimoniu un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci bunul se află în patrimoniul lor, al chiriaşilor cumpărători, în temeiul unor contracte a căror valabilitate s-a constatat.

Şi regulile specifice soluţionării cererii în revendicarea bunurilor dobândite în puterea Legii nr. 112/1995 impun respingerea cererii, atât în raport de contextul normativ al cauzei, dar şi al jurisprudenţei convenţionale care conferă preferabilitate titlului lor, ceea ce impunea respingerea cererii în revendicare.

Ca urmare, a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii primei instanţe.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect se impune precizarea că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii) este invocat de toate părţile litigante, chiar cu interese contrarii, astfel încât acesta va fi analizat cu prioritate, în considerarea argumentului, conform căruia motivarea unei hotărâri judecătoreşti reprezintă garanţia unui proces echitabil, astfel cum a fost acesta reglementat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european, motivarea unei hotărâri judecătoreşti, deşi variază în funcţie de complexitatea cauzei şi de argumentele părţilor, trebuie să aibă un conţinut substanţial, adecvat, prin care argumentele esenţiale ce formează considerentele unei hotărâri să fie structurate şi expuse în mod coerent, pentru a fundamenta soluţia pronunţată într-o cauză particulară dedusă judecaţii (a se vedea în acest sens, cauza Albina contra României; cauza Dima contra României).

În acelaşi sens, dreptul la un proces echitabil impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al argumentelor şi al elementelor de probă invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

per a contrario, absenţa argumentelor care ar trebui să fundamenteze această soluţie sau existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, cele trei teze ale motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pot determina casarea unei hotărâri, atacate pentru oricare dintre aceste teze, câtă vreme instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar specific sau nu poate decela raţionamentul juridic ce a condus la un anumit deznodământ judiciar.

În considerarea acestor argumente de tip general, principial, va trebui procedat, în cauza particulară dedusă judecaţii, la analiza criticilor specifice invocate de recurenţi, ce se circumscriu acestui motiv de recurs.

Astfel, se reţine că recurenta-reclamantă F.S.J. invocă faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză.

Această critică este întemeiată, întrucât, deşi reclamanta a formulat o cerere distinctă având ca obiect acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost soluţionată prin considerentele sau/şi dispozitivul pronunţat în cauză, reţinându-se de către instanţa de apel doar că reclamanta nu a făcut dovada că, până la introducerea acţiunii, în anul 2000, a existat o cerere de restituire a imobilului în litigiu, astfel încât pârâţii ar fi de bună-credinţă.

În acelaşi sens, ceea ce nu s-a analizat în cauză, din perspectiva apelantei-reclamante, a fost respectarea sau nerespectarea, de către părţile contractante, a dispoziţiilor art. 1 şi 9 ale Legii nr. 112/1995, invocate de aceasta în mod expres, argument legal căruia, în opinia instanţei de recurs, trebuie să i se răspundă în mod distinct şi care nu se suprapune argumentului vizând buna-credinţă a cumpărătorului cu titlu oneros.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţii-pârâţi, circumscrise aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate reţine ca înşişi pârâţii solicită o dezlegare distinctă a capătului de cerere având ca obiect acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, şi tezele ce ţin de existenţa unor considerente contradictorii, ambigue în soluţionarea acţiunii în revendicare, precum şi inexistenţa unor motive de respingere a excepţiilor lipsei de interes şi inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii.

Astfel, este evidentă, în cauză, existenţa unor considerente contradictorii în conţinutul hotărârii de apel, câtă vreme, deşi se menţionează de instanţa de apel că acţiunea este admisă numai cu privire la construcţiile şi suprafeţele de teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi sunt menţinute în cauză, totuşi, instanţa dispune obligarea cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate şi paşnică posesie, apartamentele ce formează obiectul acestor acte de înstrăinare cu titlu oneros.

Tot astfel, instanţa nu a menţionat, în cuprinsul considerentelor expuse şi în ipoteza existentă deja în cauză - cea a menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, dacă acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă după intrarea în vigoare a unei legi speciale (lex specialis) de reparaţie şi dacă aceasta este admisă, în cauză, în temeiul comparării titlurilor valabile deţinute de părţi.

Este corectă şi susţinerea recurentei-intimate S.M.C., conform căreia instanţa de apel nu a soluţionat, prin dispozitiv, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi nu a expus argumentele respingerii acestei excepţii, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar de legalitate sub acest aspect.

În consecinţă, pentru a se respecta garanţia motivării hotărârii judecătoreşti privind aspectele esenţiale ale cauzei, instanţa de recurs, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va casa Decizia civilă nr. 396A din 24 iunie 2010, precum şi Încheierea de şedinţă din 16 iunie 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Având în vedere incidenţa acestui motiv de recurs, precum şi natura căii de atac a recursului, de a fi o cale de atac subsecventă apelului, în rejudecarea apelului, se vor avea în vedere şi celelalte critici de nelegalitate şi netemeinicie invocate de părţile prezentului recurs, ce nu se mai impun a fi examinate în acest stadiu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanta F.S.J. şi de pârâţii D.A., C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ş., A.C., S.M.C., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva Deciziei nr. 396A din 24 iunie 2010, precum şi recursul declarat de pârâta A.C. împotriva Încheierii de şedinţă din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată, precum şi încheierea şi trimite cauza spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 5708/2012. Civil. Actiune în daune...  ICCJ. Decizia nr. 5749/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5748/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs