ICCJ. Decizia nr. 5752/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5752/2012
Dosar nr. 49528/3/2008
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2008, reclamantul V.P.N. a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC A. SA, solicitând obligarea acestora să-i restituie suma de 720.000 RON, echivalentul a 200.000 euro, reprezentând valoarea de investiţie a preţului achitat de părinţii săi pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I.L.C., sector 2, reactualizată conform indicelui de inflaţie la nivelul anului 2008, precum şi contravaloarea taxelor succesorale pe care le-a plătit pentru dezbaterea succesorală a defuncţilor lui părinţi cu privire la acest apartament.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 53 şi art. 55 din Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, art. 1037, art. 1337 C. civ., art. 112 şi urm. C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1990 din 22 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC A. SA; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca rămasă fără obiect; a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul V.P.N. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanţa a reţinut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligaţia restituirii preţului revine M.F.P. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA, instanţa a reţinut că, întrucât acest pârât a acţionat numai în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti, iar nu în nume personal, în calitate de proprietar, nu are legitimare procesuală pasivă pe niciunul dintre capetele de cerere formulate.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectele juridice pe care le produce atât ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, cât şi ca urmare a respingerii cererii în constatarea uzucapiunii de scurtă durată invocată de către reclamant, pentru a paraliza acţiunea în revendicare şi soluţionată în mod irevocabil prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În consecinţă, tribunalul a respins această excepţie ca fiind rămasă fără obiect.
În raport de cererile succesive formulate de către reclamant şi precizate, deşi reclamantul a fost asistat în permanenţă de un apărător ales, încă de la momentul sesizării instanţei, tribunalul a reţinut că reclamantul a avut o poziţie procesuală incertă şi inconsecventă pe tot parcursul soluţionării cauzei. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi în virtutea rolului activ pe care trebuie să îl manifeste pentru a evita orice greşeală de judecată, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu o acţiune în care reclamantul a urmărit să obţină contravaloarea apartamentului nr. 8, fostă proprietate a părinţilor săi, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi pierdut în cadrul unei acţiuni în revendicare, precum şi a tuturor cheltuielilor legate de acest apartament, respectiv cele privind taxele notariale şi succesorale.
Tribunalul a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 2063 din 15 februarie 1994 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 12155/1993, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta T.S.R., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de M.F. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin C.G.M.B., fiindu-i recunoscută în calitate de unică moştenitoare a defunctului T.G., calitatea de proprietar al imobilului compus din parter şi patru etaje şi teren în suprafaţă de 364 mp situat în Bucureşti, I.L.C. nr. 8, fostă A.M.C. nr. 8, sector 2, precum şi inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 şi inexistenţa dreptului de proprietate al statului şi succesorilor acestuia. Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA din 19 decembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de SC A. SA, le-a vândut numiţilor V.M. şi V.I. apartamentul nr. 8 situat în Bucureşti, I.L.C. nr. 8, sector 2, în suprafaţă utilă de 92,20 mp.
Tribunalul a constatat că din Certificatul de moştenitor din 9 aprilie 2002, emis de BNP L.L.E.C. rezultă că, de pe urma defunctei V.I., decedată la data de 17 martie 2002, a rămas ca unic moştenitor V.P.N., în calitate de fiu, căruia îi revine întreaga masă succesorală. Din Certificatul de moştenitor din 9 aprilie 2002, emis de BNP L.L.E.C., rezultă că de pe urma defunctului V.M., decedat la data de 4 noiembrie 1998, a rămas ca unic moştenitor V.P.N., în calitate de fiu, căruia îi revine întreaga masă succesorală.
Tribunalul a constatat că, prin Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 12369/300/2005, a fost admis apelul declarat de A.M., în contradictoriu cu apelantul V.P.N., a fost schimbată în tot Sentinţa civilă nr. 8045 din 26 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, şi a fost obligat pârâtul V.P.N. să lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 8. Această decizie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de V.P.N., prin Decizia civilă nr. 152R din 20 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În această decizie s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că, la data achiziţionării apartamentului nr. 8 în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorii V.M. şi V.I. nu au fost de bună-credinţă.
Tribunalul a respins cererea de acordare a contravalorii imobilului la valoarea de circulaţie, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi cu rea-credinţă, aspecte constatate în mod irevocabil de către instanţe prin hotărâri intrate în putere de lucru judecat. Tribunalul a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este îndreptăţit să primească numai preţul plătit pentru achiziţionarea apartamentului, reactualizat cu indicele de inflaţie, însă, reclamantul, în numeroasele cereri formulate în faţa tribunalului, nu a înţeles să formuleze o astfel de solicitare, insistând numai asupra acordării preţului la valoarea de circulaţie.
Tribunalul a reţinut că reclamantul, moştenitor al foştilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, îşi invocă propria turpitudine, şi anume, încălcarea dispoziţiilor legale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ipoteză care, evident, nu poate fi primită nici în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti. Tribunalul a constatat că, pentru argumentele expuse, cererea este nefondată, întrucât legea nu recunoaşte decât dreptul la restituirea preţului reactualizat.
Ca urmare a respingerii acestui capăt de cerere, tribunalul a respins şi cererea privind acordarea cheltuielilor efectuate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi suportate de reclamant şi autorii săi, respectiv daune-interese şi spezele contractului de vindere.
Soluţionând apelul declarat în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitate invocată de pârât, Curtea a constatat că aceste aspecte au fost în mod corect soluţionate de tribunal.
Astfel, ca urmare a hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare, respectiv Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului este lipsit de efecte juridice, cumpărătorii din acest contract pierzând dreptul lor de proprietate.
De asemenea, cererea formulată de reclamant pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată, pentru a paraliza acţiunea în revendicare, a fost soluţionată în mod irevocabil prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
În acest context, în mod corect a apreciat tribunalul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de obiect, în condiţiile în care însăşi cererea de anulare contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, contract care, prin situaţia creată în urma admiterii acţiunii în revendicare, nu mai produce efectele juridice pentru care a fost încheiat, este lipsită de obiect.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de reclamant, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Împrejurarea că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului nu a fost anulat nu conduce la concluzia că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri. Astfel, chiar dacă textul legal se referă la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, prin admiterea acţiunii în revendicare reclamantul a pierdut dreptul de proprietate, efectul juridic fiind astfel identic, în ceea ce priveşte pierderea dreptului din patrimoniu, cu efectul produs în cazul anulării contractului de vânzare-cumpărare. În consecinţă, având în vedere că atât admiterea acţiunii în revendicare, cât şi a celei în nulitatea contractului de vânzare- cumpărare au acelaşi efect juridic constând în pierderea dreptului de proprietate, Curtea a constatat că textul art. 501din Legea nr. 10/2001 este aplicabil situaţiei reclamantului.
Curtea a constatat că, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul de revendicare, nu s-a constatat încălcarea legii de către autorii reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu s-a reţinut expres reaua lor credinţă, menţionându-se doar că buna lor credinţă nu este perfectă, întrucât ar fi putut face diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului. În consecinţă, în prezentul proces, Curtea nu a reţinut încălcarea legii la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, contract cu privire la care, astfel cum s-a arătat, nu a fost aplicată sancţiunea nulităţii.
Fiind incidente prevederile legale speciale menţionate, Curtea a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun invocate de reclamant în susţinerea cererii privind acordarea contravalorii taxelor succesorale şi a celor de întabulare. Astfel, în situaţia reclamantului, legea specială stabileşte că despăgubirile acordate pentru lipsirea de proprietate constau în valoarea de piaţă a imobilului, neputând fi pretinse alte sume izvorând din aceeaşi situaţie juridică.
Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 624A din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant V.P.N., împotriva Sentinţei civile nr. 1990 din 22 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea.
A fost obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plăţii, al sumei de 117.000 euro, reprezentând despăgubiri.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că, în prezenta cauză, nu are legitimare procesuală pasivă, excepţie greşit respinsă de instanţă.
A fost invocat astfel principiul relativităţii efectelor contractului, în virtutea căruia, acesta produce efecte doar între părţile contractante, dar şi prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care sunt de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, pentru pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză, la preţul de circulaţie.
Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., care antrenează în sarcina vânzătorului obligaţia de garanţie pentru evicţiune, respectiv a primăriei localităţii.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată de nicio dispoziţie specială contrară, aceasta fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, iar nu prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, greşit reţinute de instanţa de apel.
Pe fondul cauzei, au solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii întrucât, în cauză, nu sunt intervenite cerinţele stipulate de legea specială, Legea nr. 10/2001. S-a susţinut, pe de o parte, inexistenţa situaţiei premisă a textului art. 50 din lege, să fie vorba de un contract desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ca şi a celei de-a doua condiţie impusă de aceeaşi normă, încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, nu există o hotărâre de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 758/2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a reţinut că la data achiziţionării bunului, cumpărătorii nu au fost de bună-credinţă.
Faptul că autorii reclamantului nu au depus minime diligenţe, cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 justificat de faptul că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul acestei legi, respectiv validitatea cauzei.
Reaua-credinţă determină, în realitate, ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, atâta timp cât, aşa cum a arătat, în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal instanţa de apel a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.
De asemenea, în mod greşit şi-a însuşit instanţa de apel concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, deşi suma stabilită cu titlu de preţ de piaţă al imobilului în litigiu este exagerat de mare, în raport de declinul pieţei imobiliare în prezent.
A susţinut, totodată, că i-a fost încălcat dreptul la apărare în ceea ce priveşte posibilitatea formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză care nu i-a fost comunicat, deşi instanţa avea această obligaţie în virtutea principiului rolului activ al judecătorului.
În consecinţă, au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile, în sensul menţinerii sentinţei primei instanţe ca legală şi temeinică.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 501din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză".
Iar, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin aceeaşi lege de modificare, "restituirea preţului prevăzut la alin. (1) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale relevă distincţia pe care legea specială o face relativ la valoarea despăgubirii şi care funcţionează, în funcţie de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil (în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă (ce reprezintă titlul său de proprietate), ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este certă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii-cumpărători au fost evinşi (deposedaţi) în sens larg, se poate dispune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au fost obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995, ci această valoare poate fi acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii-cumpărători au fost evinşi, prin ipoteză, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
Or, în speţa dedusă judecăţii, prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, reevaluându-se datele cauzei deduse judecăţii prin acţiune în revendicare a imobilului în litigiu formulată de fosta proprietară a bunului, s-a decis irevocabil, în recursul reclamantului (din cauza de faţă), că, pe de o parte, analiza instanţei de apel privind buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului este irelevantă, sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, relativ la drepturilor pretinse de proprietarii deposedaţi de bunuri de Statul Român, iar, pe de altă parte, că buna-credinţă a cumpărătorilor nu a fost perfectă, justificat de diligenţele pe care ar fi trebuit să le facă pentru verificarea situaţiei juridice a bunului litigios.
Prin hotărârea menţionată, pronunţată în procesul de revendicare, nu s-a constatat, cum legal a reţinut curtea de apel, încălcarea legii de către autorii reclamantului şi nici nu s-a reţinut reaua lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul litigiu, urmând a se reţine că desfiinţarea titlului reclamantului a intervenit ca urmare a deposedării/evingerii acestuia de către fostul proprietar, caz în care sunt, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Iar dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (inclusiv consecinţe ale admiterii acţiunii în revendicare), se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare.
Este real că restituirea prestaţiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, ce urmăreşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante însă, potrivit normei evocate mai sus, legea specială derogă de la această regulă instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului). Această prevedere legală îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător cu titlu de preţ şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat/preţ de piaţă către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului - în ambele situaţii din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Sunt nefondate criticile pârâtului privind încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea raportului de expertiză construcţii şi, astfel, imposibilitatea formulării obiecţiunilor la lucrarea menţionată, întrucât, potrivit celor consemnate în Încheierea de şedinţă din 15 septembrie 2010, raportul de expertiză a fost depus la dosar şi s-a acordat părţilor posibilitatea de a studia conţinutul acestuia şi a formula eventuale obiecţiuni prin amânarea judecării cauzei, măsură procesuală de natură să asigure pe deplin respectarea dreptului la apărare consfinţit şi de normele procesuale.
"Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1) C. proc. civ., precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările" (art. 129 alin. (1) C. proc. civ.).
Norma legală invocată instituie pentru părţi obligaţii procesuale specifice care, alături de cele fixate de lege în căderea judecătorului, sunt apte să asigure realizarea scopului final al procedurii judiciare.
Or, nu se poate considera că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare atâta timp cât, ştiind de desfăşurarea procedurii (fiind necontestat citată în cauză), de termenele acordate, avea obligaţia de a urmări evoluţia şi finalizarea acesteia, astfel cum prescrie legea, caz în care, criticile invocate pe acest aspect se vădesc a nu fi fondate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 724A din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5754/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5594/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
