ICCJ. Decizia nr. 5708/2012. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5708/2012
Dosar nr. 392/1259/2010
Şedinţa publică din 25 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Comercial Argeş prin Sentinţa nr. 547/c din 11 aprilie 2011 a respins excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cauzei.
S-a constatat în temeiul art. 246 C. proc. civ. că reclamanta a renunţat la judecata cererii, sub aspectul dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată (conform cererii depuse la dosar la 6 ianuarie 2011).
A fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta SC A.C.T.I. SRL prin lichidator judiciar SCP P. IPURL - precizată la 11 noiembrie 2010 - privind obligarea în solidar a pârâţilor A.G., T.A.C., C.D. şi T.C. la plata sumei de 211.870 RON, precum şi obligarea pârâtelor M. SRL, SC P.U. SRL şi SC T.I. SRL la plata aceleiaşi sume în calitate de părţi responsabile civilmente.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin acţiunea formulată la 20 martie 2010 s-a solicitat obligarea pârâţilor persoane fizice la plata sumei de 211.870 RON, în temeiul art. 1055 C. civ., ca urmare a pronunţării Deciziei penale nr. 45/R/2010 a Curţii de Apel Piteşti prin care pârâţii au fost obligaţi în solidar cu reclamanta la 40.000 euro cu dobânda aferentă către părţile civile Ministerul Integrării Europene şi Ministerul de Finanţe.
La termenul din data de 31 martie 2011 a fost invocată de pârâţi excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Comercial Argeş faţă de caracterul civil al litigiului.
Pronunţându-se cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiei invocate, instanţa a constatat că aceasta este tardiv formulată, art. 159 alin. (1) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, stabilind că necompetenţa poate fi invocată până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor.
S-a constatat că excepţia este şi neîntemeiată întrucât părţi în cauză figurează şi societăţi comerciale. Daunele au fost produse în derularea unor raporturi comerciale, iar despăgubirile sunt legate de restituirea sumelor acordate pentru dezvoltarea unui fond de comerţ.
Pe fondul acţiunii, instanţa, având în vedere că rolul activ al judecătorului este subordonat principiului disponibilităţii părţilor, iar conform art. 130 C. proc. civ., acesta poate hotărî numai asupra cererilor ce formează obiectul pricinii deduse judecăţii, a constatat că se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia penală nr. 45/R din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti s-a dispus condamnarea penală a inculpaţilor A.G., T.A.C., C.D. şi T.C., fiind soluţionată, totodată, acţiunea civilă, ataşată procesului penal, în sensul obligării inculpaţilor, în solidar cu părţile responsabile civilmente - societăţi în cadrul cărora au calitatea de administratori: SC A.C.T.I. SRL, SC T.I. SRL, SC P.U. SRL şi SC M. SRL, la plata sumei de 40.000 euro, plus dobânda.
Conform art. 24 C. pen., partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului.
Antrenarea răspunderii societăţilor pentru faptele inculpaţilor-administratori este reglementată prin art. 1000 alin. (3) C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
În speţa dedusă judecăţii comitentul plătitor (reclamanta, prin lichidator judiciar) a solicitat, în contradictoriu cu propriul prepus A.G. cu alţi trei comitenţi, precum şi cu prepuşii acestora din urmă, obligarea în solidar la plata integrală a sumei pe care a achitat-o părţii vătămate, constituită parte civilă în procesul penal.
Reclamanta a invocat aplicabilitatea prevederilor art. 1055 C. civ.
Din interpretarea acestui text de lege s-a reţinut că se instituie pentru comitent un drept la recuperarea de la prepusul/prepuşii săi integral a despăgubirilor efectiv plătite.
Împrejurarea că faţă de victimă comitentul a răspuns solidar cu prepusul său nu a fost apreciată că este de natură să ducă la o divizare a acţiunii de regres a comitentului - în raporturile cu acest prepus potrivit regulilor privind acţiunea contra codebitorilor solidari instituite de art. 1052 şi 1053 C. civ. - întrucât, în această situaţie, solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu partea civilă şi decurge nu dintr-o răspundere "împreună cu prepuşii", ci dintr-o răspundere "pentru prepuşi", fiind în fapt un garant al prepusului faţă de victimă.
Pentru a fi însă aplicabile aceste dispoziţii, instanţa a apreciat că este necesar ca pârâţii să aibă toţi calitatea de prepuşi ai aceluiaşi comitent-reclamant, condiţie care în speţă nu este îndeplinită.
Astfel, instanţa a fost învestită cu acţiunea în regres în ipoteza în care prepuşii unor comitenţi diferiţi au cauzat prejudicii unui terţ, iar reclamanta-comitent unuia dintre prepuşi. A.G. a achitat integral prejudiciul.
Comitentul-plătitor poate, într-o asemenea situaţie, să urmărească pe ceilalţi comitenţi pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă prepusului său; în acest cadru, el poate pretinde să i se restituie de către ceilalţi comitenţi, partea corespunzătoare participării prepuşilor care le sunt subordonaţi, dispoziţiile art. 1052 - 1053 C. civ. fiind aplicabile.
În ceea ce priveşte regresul pe care îl are comitentul-plătitor împotriva prepuşilor celorlalţi comitenţi, s-a constatat că în practică şi în literatura juridică s-a stabilit că acest regres va avea ca obiect numai suma care corespunde părţii din paguba pe care aceştia au pricinuit-o.
Reţinând că prevederile art. 1055 C. civ. cu privire la solidaritatea codebitorilor nu sunt aplicabile în speţă, că prin acţiune nu s-a solicitat obligarea în mod individual a propriului prepus, precum şi a fiecărui comitent-pârât, în solidar cu propriul prepus la plata sumei reprezentând cota de participare la producerea prejudiciului, ci obligarea în solidar a tuturor prepuşilor şi a tuturor comitenţilor, la plata sumei integrale achitate, instanţa a apreciat că acţiunea este inadmisibilă.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a, prin Decizia nr. 78/A - com din 4 noiembrie 2011 a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâţii la plata sumei de 211.870 RON către reclamantă, persoanele fizice în solidar între ele pentru întreaga sumă, persoanele juridice, fiecare în solidar cu propriul prepus pentru câte o porţiune din suma totală.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că reclamanta a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului invocând faptul că în temeiul art. 1055 şi art. 1108 C. civ., a operat subrogarea în dreptul părţii civile M.D.R.T. deoarece în calitate de codebitor a executat un titlu executoriu în interesul exclusiv al inculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente, solidaritatea menţinându-se numai în raport cu partea civilă.
S-a criticat soluţionarea cauzei prin excepţia inadmisibilităţii prin încălcarea dreptului la apărare al reclamantei şi prin nesocotirea dispoziţiilor art. 1108 C. civ., care reglementează pe fond instituţia subrogării de drept, instanţa nefiind ţinută de temeiul de drept invocat.
Prin Decizia penală nr. 45 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, au fost obligaţi în solidar inculpaţii A.G., T.A.C., C.D. şi T.C. cu părţile responsabile civilmente: SC A.C.T.I. SRL, prin administrator SCP S. SRL, SC T.I. SRL Piteşti, SC P.U. SRL Mărăcineni şi SC M. SRL Constanţa să plătească părţii civile Ministerul Integrării Europene prin M.D.R.L. şi Ministerul de Finanţe 40.000 euro calculat la cursul zilei, la data plăţii şi dobânda aferentă calculată potrivit art. 18 alin. (3) din Contractul de garanţie.
S-a constatat că prin Ordinul de plată din 25 august 2010, SC A.C.T.I. SRL, reclamanta din prezenta cauză a achitat către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului suma de 211.869,45 RON, reprezentând suma rezultată din planul de distribuire în falimentul debitorului plătitor în Dosarul nr. 2680/1259/2004 al Tribunalului Comercial Argeş.
Creanţa reţinută în tabelul suplimentar completator al creanţelor împotriva debitorului SC A.C.T.I. SRL, respectiv suma totală de 211.869,45 RON reprezintă 58.046,45 euro, sumă rezultată din dispozitivul Deciziei nr. 45/R/2010 al Curţii de Apel Piteşti (40.000 euro cu dobânda aferentă calculată potrivit contractului de garanţie).
Prin precizarea formulată la data de 17 februarie 2011, reclamanta a arătat că faţă de plata realizată, se poate regresa împotriva prepuşilor celorlalţi comitenţi, beneficiind de solidaritatea acestora.
În consecinţă, s-a constatat că în cauză a fost formulată o cerere în regres din partea comitentului solvens împotriva celorlalţi trei comitenţi şi a prepuşilor acestora, respectiv împotriva propriului prepus.
Faţă de Decizia nr. 45/2010 a Curţii de Apel Piteşti prin care s-a dispus antrenarea răspunderii prepuşilor în solidar cu cei patru comitenţi, rezultă că susţinerile reclamantei, referitoare la aplicabilitatea art. 1055 C. civ., nu pot fi primite în raporturile cu ceilalţi comitenţi. Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că textul se raportează la dreptul codebitorului solidar de a recupera de la debitorul în interesul căruia s-a născut obligaţia, toată datoria, deoarece în raport cu el, codebitorii nu sunt priviţi decât ca fideiusori. Or, reclamanta şi pârâtele persoane juridice nu sunt codebitori decât în raport cu victima, ei fiind ţinuţi să răspundă pentru faptele prepuşilor lor.
Ca atare, cum reclamanta a achitat întreaga datorie rezultată din decizia penală, potrivit dovezilor depuse la dosar, instanţa de apel a apreciat că acesteia trebuie să i se recunoască regresul împotriva celorlalţi coobligaţi, însă în mod diferit după cum este vorba despre prepuşi, respectiv celelalte părţi responsabile civilmente şi prepuşii acestora.
Plătind mai mult decât cuantumul care i-ar fi revenit, urmare a săvârşirii faptei de către prepusul său, comitentul are dreptul de regres, cel puţin justificat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât rolul său este acela de a garanta recuperarea prejudiciului, iar nu acela de a răspunde pentru faptele sale, ci pentru fapta altuia.
În ce priveşte solidaritatea pârâţilor în raport cu comitentul solvens, nu s-a putut reţine faptul că aceasta operează integral, fără distincţie, faţă de toţi pârâţii.
S-a constatat că potrivit art. 1108 pct. 3 C. civ., subrogaţia se face de drept, în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o face.
Obligaţia reclamantei de plată este angajată în scopul garantării părţii civile în privinţa recuperării creanţei, iar nu pentru fapta proprie a comitentului, ci, pentru fapta prepusului acestuia, respectiv pentru faptele celorlalţi trei prepuşi. S-a apreciat că solvens-ul nu se poate subroga în toate drepturile părţii civile, în sensul urmăririi solidare şi a celorlalţi comitenţi, garanţia instituită de cod în sarcina acestora din urmă funcţionând doar în raport cu victima prejudiciului. Dimpotrivă, solidaritatea se menţine faţă de prepuşi, în temeiul art. 1108 alin. (3) raportat la art. 1003 C. civ.
Ca atare, s-a decis că regresul împotriva celorlalţi coobligaţi, comitenţi, trebuie recunoscut împotriva fiecărui comitent, pentru partea din prejudiciu produsă de prepuşii respectivului comitent, potrivit art. 1053 alin. (1) C. civ., iar împotriva propriului prepus, respectiv împotriva prepuşilor celorlalţi comitenţi pentru tot prejudiciul pe care aceştia l-au pricinuit (art. 1108 alin. (3) raportat la art. 1003 C. civ.).
Sub aspectul solidarităţii prepuşilor aceluiaşi comitent, s-a constatat că solvens-ul se poate îndrepta împotriva prepuşilor săi care sunt ţinuţi solidar, respectiv împotriva prepuşilor altor comitenţi, de asemenea ţinuţi solidar, pentru plata prejudiciului pe care au determinat-o, numai că asemenea ipoteză s-a constatat că nu se regăseşte în speţă, fiecare comitent răspunzând alături de câte un singur prepus.
Din cuprinsul Deciziei penale nr. 45/2010, rezultă condamnarea celor patru prepuşi ai celor patru comitenţi, pentru aceleaşi infracţiuni fără a se determina prejudiciul produs de fiecare dintre aceştia, rezultând că toţi au contribuit în mod egal la producerea pagubei părţii civile. A.G. ca administrator la SC A.U. SRL a utilizat creditul nerambursabil de 40.000 euro în alt scop decât cel pentru care a fost acordat, întocmind în fals ordine de plată către celelalte trei societăţi comerciale. C.D. şi T.A.C. au întocmit facturi şi ordine de plată cu menţiuni neadevărate, iar T.C., în calitate de complice, l-a ajutat pe A.G. să utilizeze o parte din fondul obţinut de la Comunitatea Europeană în alt scop decât cel pentru care a fost destinat.
Ca atare, contribuţia celor patru prepuşi a fost determinantă la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina acestora, determinând sancţiunile aplicate. S-a constatat o contribuţie egală a acestora la producerea prejudiciului.
Prin urmare, s-a apreciat că regresul poate purta asupra unei cote de câte 1/4 din suma achitată, împotriva SC T.I. SRL, SC P.U. SRL şi SC M. SRL, fiecare dintre aceştia în solidar cu propriii prepuşi şi respectiv asupra sumei achitate, împotriva celor patru prepuşi, solidar, numai în regresul între aceştia. S-a apreciat că ulterior acestui demers beneficiul solidarităţii se pierde.
Faptul că cererea a vizat exclusiv antrenarea răspunderii solidare a tuturor pârâţilor, persoane fizice şi juridice, ca formă gravă de răspundere, a fost apreciat ca neexcluzând posibilitatea instanţei de a acorda mai puţin, dacă se constată neîndeplinite cerinţele solidarităţii faţă de toţi pârâţii în acţiunea în regres. În aplicarea argumentului de interpretare logică a maiori ad minus, s-a apreciat că de vreme ce instanţa a fost sesizată cu o cerere de antrenare a răspunderii agravate a pârâţilor, putea admite acţiunea în parte cererea obligându-i pe aceştia la partea unor sume corespunzător părţii din prejudiciul care le revenea, potrivit Deciziei penale nr. 45 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti.
3. Recursul
Pârâtul T.A.C. a declarat în termen recurs împotriva deciziei.
Recursul nu a fost motivat în drept.
În fapt, criticile au vizat împrejurarea că a fost admis apelul reclamantei şi admisă acţiunea fără a se motiva această hotărâre.
Recurentul a invocat că instanţa de apel a acordat ceva ce nu s-a cerut - şi anume obligarea persoanelor fizice în solidar cu prepusul său, pentru câte o pătrime din suma cerută. S-a mai susţinut că reclamanta era îndreptăţită să ceară celorlalţi prepuşi doar partea ce depăşeşte suma datorată de propriul său prepus.
S-a mai susţinut că instanţa de fond în mod corect a constatat că sunt aplicabile art. 1000 alin. (3) C. civ., răspunderea comitentului pentru prepuşii săi (inculpaţi).
S-a susţinut că în situaţia în care un comitent (reclamanta) a achitat, în calitate de comitent al prepusului A.G. întreg prejudiciul, comitentul plătitor poate să urmărească pe ceilalţi comitenţi, pentru plăţile făcute peste partea stabilită în sarcina prepusului său. În acest cadru, plătitorul poate cere să i se restituie de către ceilalţi comitenţi partea corespunzătoare participării prepuşilor care îi sunt subordonaţi în temeiul art. 1052 - 1053 C. civ.
Cât priveşte acţiunea în regres a comitentului plătitor recurentul a susţinut că în practică şi în literatura de specialitate s-a stabilit că regresul va avea ca obiect numai suma care corespunde plăţii din paguba pe care aceştia au pricinuit-o.
S-a criticat astfel greşita aplicare în cauză a art. 1055 C. civ. cu privire la solidaritatea creditorilor.
Recurentul a susţinut că în cauză nu se aplică art. 1055 C. proc. civ. întrucât prin acţiune nu s-a solicitat obligarea în mod individual a propriului prepus precum şi a fiecărui comitent pârât în solidar cu propriul prepus la plata sumei, ci obligarea în solidar a tuturor prepuşilor şi a tuturor comitenţilor, la plata sumei integral achitate.
S-a mai susţinut că instanţa de apel, dacă s-a declarat că nu este de acord cu soluţia instanţei de fond (pe calea excepţiei) trebuia să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a mai arătat necesitatea constatării că persoanele fizice nu au calitatea procesuală într-un litigiu comercial decât cel mult într-un litigiu civil judecat de instanţa de drept comun astfel că excepţia necompetenţei funcţionale invocată de acest pârât a fost în mod greşit respinsă ca tardivă şi catalogată drept o excepţie de necompetenţă materială, aspect neobservat de instanţa de apel.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. în care se pot încadra criticile formulate de recurent se constată că aceasta este legală şi temeinică pentru considerentele ce urmează:
În primul rând este de observat cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială invocată la fond de pârâtul-recurent că această problemă a intrat în puterea lucrului judecat, partea care a invocat excepţia neatacând soluţia instanţei de fond pe calea apelului şi neinvocând în acea fază de judecată alte excepţii.
Nici criticile legate de necompetenţa funcţională a instanţei nu sunt fondate şi ca urmare criticile legate de calitatea procesuală a pârâţilor persoane fizice aflate în proces comercial sunt nefondate.
Instanţa de apel - în temeiul competenţelor date de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a efectului devolutiv al apelului cu consecinţe asupra probelor care pot fi administrate în apel - în mod corect şi legal a reţinut cauza spre soluţionare pe fond şi s-a pronunţat asupra fondului acesteia.
Instanţa de apel a verificat, în limitele cererii de apel, modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat acesteia legea incidentă şi, constatând că instanţa de fond a soluţionat cauza printr-o greşită interpretare şi aplicare a legii a îndreptat soluţia făcând o aplicare corectă a textelor aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Sub aspectul fondului cauzei criticile sunt nefondate. De altfel, recurentul reia motivarea instanţei de fond fără să combată argumentele folosite de instanţa de apel.
Împotriva argumentelor instanţei de apel singura critică de fapt este aceea că aceasta a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Critica - care formează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - nu este fondată.
Acţiunea este clară sub aspectul regresului pornit de debitorul plătitor împotriva celorlalţi codebitori.
Instanţa de apel a analizat corect acţiunea în regres în raport cu soluţiile preconizate de C. civ. în această materie.
Art. 1108 C. civ. stipulează fără echivoc că subrogaţia se face de drept în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o face.
În mod corect s-a constatat că este lipsită de temei legal argumentarea instanţei de fond referitor la condiţionarea regresului comitentului numai de raporturile de prepuşenie existente între acesta şi ceilalţi debitori şi care ar invalida o acţiune de recuperare a plăţii unui debit făcute în beneficiul altor persoane legate între ele prin raporturi de prepuşenie, coparticipante procesuale într-un proces penal.
O atare interpretare videază de conţinut instituţia regresului şi dispoziţiile legale exprese care guvernează obligaţiile speciale şi modalităţile de stingere a acestora, printre acestea din urmă, plata prin subrogaţie.
Constatându-se că în cauză a operat o astfel de plată, instanţa de apel în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1108 C. civ. care în alin. (2) dispune expres că subrogaţia de drept (cele 4 cazuri limitativ enumerate în alin. (1) printre care şi cel din cauză) operează atât în contra fidejusorului, cât şi a debitorului, "ea nu poate desfiinţa dreptul creditorului când plata i s-a făcut numai pentru parte din datorie; în acest caz el poate exercita pentru că are a mai lua, aceleaşi drepturi ce exercită şi subrogatul pentru partea plătită, celui cui a făcut o plată parţială".
În cazul dedus judecăţii reclamanta s-a subrogat de drept în totalitate în drepturile creditorului faţă de datornicii definiţi prin sentinţa penală şi, în consecinţă, are drept de regres împotriva acestora în condiţiile art. 1000 alin. (3).
Ca urmare, în mod corect instanţa de apel - în individualizarea modalităţilor de răspundere deja stabilite prin procesul penal: personală pentru persoanele fizice şi a comitentului pentru fapta persoanelor fizice - a stabilit întinderea şi temeiul răspunderii pârâţilor şi nu a acordat ce nu s-a cerut, cum greşit a interpretat pârâtul-recurent.
Instanţa a acordat reclamantei exact ce aceasta a cerut, obligarea pârâţilor la plata sumei ce i se cuvine fiecăruia, în funcţie de culpa şi temeiul răspunderii pentru fiecare în parte.
Sub acest din urmă aspect sunt nefondate, pentru considerentele mai sus expuse, şi criticile referitoare la pretinsa argumentare contradictorie a instanţei de apel la stabilirea sumelor cuvenite reclamantei, stabilite în sarcina pârâţilor.
Pentru toate aceste considerente constatând că în cauză nu s-au dovedit motive care să impună modificarea sau casarea deciziei curţii de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul pârâtului T.A.C. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul T.A.C. împotriva Deciziei nr. 78/A - COM din data de 4 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5699/2012. Civil. Obligatia de a nu face.... | ICCJ. Decizia nr. 5748/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
