ICCJ. Decizia nr. 5754/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia Nr. 5754/2012
Dosar nr. 5264/30/2009
Şedinţa publică din 26 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2374 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a admis acţiunea reclamanţilor S.N. şi W.R., a anulat Dispoziţia nr. 1558 din 26 iunie 2009, emisă de Primarul municipiului Timişoara şi a dispus acordarea de despăgubiri băneşti, în cote de ½ către fiecare reclamant, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Municipiul Timişoara, B-dul C., înscris în CF x Timişoara, nr. top 85.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin acţiunea înregistrată sub nr. 5264/30/2009, la data de 25 august 2009, reclamantul S.N. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 1558 din 26 iunie 2009, admiterea notificării nr. 214/2001 şi, pe cale de consecinţă, acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Timişoara, B-dul C. Prin precizarea depusă la dosar, s-au indicat ca reclamanţi atât S.N., cât şi W.R.
Prin Dispoziţia nr. 1558 din 26 iunie 2009, emisă în baza Legii 10/2001, Primăria Municipiului Timişoara a dispus respingerea Notificării nr. 214/2001, depusă prin intermediul BEJ D.D. & J.C., pe motiv că nu au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocate.
Deliberând cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.
Din acţiunea introductivă, rezultă că instanţa este învestită cu o contestaţie, în sensul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că obiectul şi motivele de fapt se încadrează în mod exact în premisele textului. Este vorba despre solicitarea de anulare a dispoziţiei, cu consecinţa adoptării uneia dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege, fără nici un fel de obligaţii în sarcina unei alte persoane decât emitentul actului contestat.
În acest context, întrucât nu se acordă în mod direct despăgubiri, ci se pune problema aplicării sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, tribunalul a admis excepţia invocată, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul menţionat.
Pe fond, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea nr. 214/2001 depusă la Biroul Executori Judecătoreşti Asociaţi D.D. şi J.C., reclamantul S.N. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Timişoara, B-dul C., înscris în CF x Timişoara, nr. top. 85.
În actul de sesizare, rezultă că reclamantul a avut în vedere reparaţii pentru proprietatea mamei sale, S.A., pentru ca, să existe declaraţia reclamantului S.N., prin care arată că este singurul moştenitor al celor două proprietare tabulare, mamă şi mătuşă.
Din aceste acte, tribunalul ar putea concluziona că reclamanta W.R. nu a formulat notificare, astfel că nu este îndreptăţită să solicite anularea dispoziţiei emise, iar reclamantul are dreptul doar la cota de ½ din imobil, cât a aparţinut mamei sale.
Cu toate acestea, întrucât din actele de stare civilă completate în instanţă, rezultă că reclamantul S.N. ar fi îndreptăţit şi la cota de ½ ce a aparţinut mătuşii sale, W.E., dacă fiul proprietarei tabulare nu a formulat pretenţii, în condiţiile legii speciale, iar, din această perspectivă, notificarea se referă la întregul imobil, tribunalul a considerat, în condiţiile lipsei de opoziţie a reclamantului S.N., singurul care s-ar putea opune la împărţirea dreptului cu un alt coproprietar - art. 4 alin. (4) din lege, că notificarea a fost formulată şi în numele reclamantei W.R., astfel că ea are calitatea de a contesta dispoziţia emisă cu privire la imobilul ce a constituit şi proprietatea autoarei sale. S-a avut în vedere, în acest sens, şi procura acordată, în anul 2010, de către reclamanta menţionată, notificatorului, care are rolul de a confirma actele efectuate în numele său, chiar dacă nu în mod expres cu această din urmă menţiune.
Din cartea funciară depusă în forma actualizată, tribunalul a mai reţinut că proprietari tabulari, în cote egale, asupra imobilului ce face obiectul notificării au fost mama reclamantului S.N., S.A., născută K., şi W.E., născută K., prin urmare, două surori. Reclamanta W.R. este soţia fiului proprietarei tabulare, W.T., decedat în anul 1995, în SUA. Prin urmare, ea dobândeşte, prin moştenire, proprietatea soţului, care a dobândit cota de ½ de la mama sa, proprietarul tabular.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite şi dreptul de proprietate invocat, astfel încât se impune anularea dispoziţiei.
Din cartea funciară nr. x Timişoara, rezultă că imobilul a fost înstrăinat, astfel că măsura subsecventă susceptibilă de adoptare devine aceea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Timişoara, reprezentat de Primarul municipiului Timişoara, solicitând, în principal, desfiinţarea sa, cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea sa în întregime, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea apelului, s-a invocat faptul că instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, săvârşind un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri băneşti, în cote de ½, pentru fiecare reclamant, contrar legii care stabileşte această competenţă în favoarea Comisiei speciale din cadrul unităţii administrativ-teritoriale, care, în urma unei proceduri administrative, înaintează dosarul pentru acordarea despăgubirilor Secretariatului General al Comisiei Centrale, care va analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite.
Potrivit unei adrese transmise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin dispoziţiile emise de persoanele deţinătoare, nu se va mai putea stabili cuantumul despăgubirilor ce trebuie acordate, acest lucru fiind în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale.
În aceste condiţii, apelanta apreciază că, în mod greşit, instanţa de fond a obligat instituţia pârâtă la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, reprezentat de Primar, împotriva Sentinţei civile nr. 2374 din 28 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în contradictoriu cu reclamanţii W.R. şi S.N., decedat, demers judiciar continuat de moştenitorii R.S. şi K.A.F. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a expus următoarele argumente:
A rezultat că susţinerile din apel s-au bazat pe o altfel de înţelegere a dispozitivului sentinţei, din care, în mod eronat, s-a dedus că instanţa a comis un abuz de putere, încălcându-şi competenţa generală stabilită de lege în favoarea unor instituţii din afara sistemului judiciar.
Observarea atentă şi onestă a cererii reclamanţilor şi a dispozitivului sentinţei ar fi trebuit să conducă la concluzia că instanţa de fond a statuat, cu respectarea fidelă a dreptului de dispoziţie al părţilor, dar şi a competenţei ce-i este recunoscută prin lege.
În concret, tribunalul a constatat, în primul rând, calitatea reclamanţilor S.N. şi W.R. de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi cota parte din valoarea ipotetică a despăgubirilor ce li se vor acorda, în raport cu gradul de rudenie dintre aceştia şi foştii proprietari tabulari ai imobilului la momentul preluării lui de către stat, ambele dispoziţii fiind expresia principiului plenitudinii de jurisdicţie a instanţei de fond, dar şi a dispoziţiilor legii speciale menţionate, respectiv art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) şi 2 ale acestei legi.
În al doilea rând, tribunalul a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu mai poate fi retrocedat, însă, prin referire expresă la procedura legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - (care presupune, în mod evident, dreptul la decizia finală în materie, în favoarea Comisiei Centrale pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor), fără a-i fi impusă instituţiei pârâte vreo obligaţie pozitivă de plată a despăgubirilor, cum, în mod greşit, a înţeles aceasta.
Concluzionând, a rezultat că afirmaţiile instituţiei pârâte sunt fără suport real şi că Tribunalul Timiş a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, cu respectarea întocmai a competenţei sale generale şi materiale.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârilor judecătoreşti atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţii W.R. şi S.N., în principal, ca nefondată şi neîntemeiată, iar, în subsidiar, ca nelegală, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor băneşti de către aceasta instituţie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, iar, prin sentinţa pronunţată, a săvârşit un exces de putere, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri băneşti, în cote de ½, către fiecare reclamant, contrar legii speciale care stabileşte aceste competenţe comisiei speciale din cadrul unităţii administrativ teritoriale.
Conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, prevederile referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent - constând în despăgubiri - propuse prin actele emise în cursul fazei administrative de soluţionare a notificărilor se înaintează Secretariatului General al Comisiei Centrale, constituite anume în vederea analizării şi stabilirii cuantumului final al despăgubirilor cuvenite şi acordate persoanelor îndreptăţite, pentru a fi transmise unor evaluatori, în sensul dispoziţiilor art. 3 lit. d) din acest titlu, desemnaţi, potrivit art. 13 alin. (7), de către acea comisie centrală.
Or, în conformitate cu adresa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. 681168 din 17 martie 2006, dispoziţiile emise în soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu vor mai stabili cuantumul despăgubirilor, ci numai propunerea de acordare a acestora, cuantumul final al despăgubirilor va fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma parcurgerii procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, se constată că recurentul pârât invocă doar în mod formal dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în speţa dedusă judecaţii, nu exista un act juridic dedus judecăţii, în sensul de negotium juris, ale cărui clauze să fi fost distorsionate de către instanţă, în procesul de interpretare al acestuia.
În acelaşi sens, trebuie precizat ca depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi săvârşirea unui exces de putere nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., astfel cum, în mod eronat, pretinde recurentul, ci această critică s-ar subsuma pct. 4 al art. 304, care, însă, nu este incident în cauză, întrucât instanţele de fond şi-au respectat pe deplin atribuţiile instituite de lege în această materie.
Astfel, dispunând ca acordarea despăgubirilor băneşti, în cote de ½ către fiecare reclamant, să se realizeze în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Municipiul Timişoara, B-dul C., înscris în CF x Timişoara, nr. top 85, instanţele anterioare nu au instituit, în sarcina unităţii deţinătoare, obligaţia de plată a despăgubirilor şi nu au fixat cuantumul acestora, ci, cu respectarea prescripţiilor legii speciale şi a plenitudinii de jurisdicţie reglementate de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ce presupune posibilitatea examinării cauzei în fapt şi în drept, au stabilit existenţa dreptului de proprietate, întinderea acestuia, calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi natura despăgubirilor.
În acest context, doar ignorând considerentele expuse de aceste instanţe şi conţinutul dispozitivelor pronunţate, prin raportare la normele legii speciale, recurentul poate pretinde că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti în soluţionarea prezentei cauze.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar împotriva Deciziei nr. 1034 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5757/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 5752/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
