ICCJ. Decizia nr. 581/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 581/2012
Dosar nr. 2534/54/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 119 din 15 mai 2008, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea titlului statului pentru imobilul situat în str. V. Alecsandri, a respins acţiunea împotriva C.J. Dolj, a respins petitul privind revendicarea suprafeţei de teren, a obligat pârâta P.A. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, construcţie în suprafaţă de 36,82 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 503/1998, pârâtul A.I. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, construcţie în suprafaţă de 34,94 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 504/1998, pârâţii P.I. şi I. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, construcţie în suprafaţă de 65,93 m.p., identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 502/1998.
În fapt, s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autorul reclamanţilor, fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, situaţie în care acesta nu putea fi vândut, chiriaşilor, în condiţiile Legii nr. 112/1995, chiar dacă aceştia ar fi fost de bună - credinţă, reclamanţii având un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.A.D.O.L.F.
Dispoziţiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 ar putea constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamanţilor, însă, în fapt, demersurile administrative ale acestora nu au avut un rezultat satisfăcător.
Dispoziţia nr. 10871/2006 a fost emisă la 5 ani de la adoptarea legii şi, prin aceasta, reclamanţilor, li s-a restituit în natură suprafaţa de 29,29 m.p. teren, din suprafaţa totală liberă de construcţii de 673,25 m.p., precum şi 2 dormitoare, vestibul şi pivniţă. Pentru restul imobilului în litigiu, s-a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Prin Decizia nr. 34 din 05 februarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâţilor, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor în totalitate, a respins apelul reclamanţilor.
S-a constatat că prima instanţă a reţinut în mod greşit lipsa de valabilitatea titlului statului, cât timp controlul de constituţionalitate nu putea fi realizat de către o instanţă judecătorească ordinară.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin titlu valabil de preluare a unui imobil înţelegându-se actul de preluare care a fost încheiat „cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare" din momentul preluării. Instanţa fondului a ignorat cerinţa respectării şi a „legilor în vigoare" la data preluării.
Autoarea reclamanţilor a solicitat bunul în baza Legii nr. 112/1995 care reglementează situaţia juridică a bunurilor trecute cu titlu în proprietatea statului, ceea ce înseamnă că a recunoscut că imobilul a trecut în proprietatea statului, cu titlu.
Drept consecinţă a faptului că bunul a fost preluat cu titlu, reclamanţii nu au un bun în sensul C.A.D.O.L.F.
Prin Decizia nr. 2279 din 15 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru imposibilitatea exercitării controlului judiciar, hotărârea fiind nemotivată pe aspectele esenţiale ale cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 498 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamanţilor I.M.C. şi D.M.Z., a admis apelul pârâţilor P.I., P.A., A.I., a pârâtului moştenitor P.M., şi a pârâtului P.M. Craiova, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
În rejudecare, examinând criticile formulate prin prisma îndrumărilor obligatorii date de instanţa supremă, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea cauzei în primă instanţă nu este fondată, întrucât, potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Atât cererea privind constatarea lipsei de valabilitate a titlului statului, cât şi cererea în revendicare au caracter evaluabil în bani, iar prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au precizat valoarea terenului la suma de 500.000 lei, valoare ce nu a fost contestată şi în raport de care s-a apreciat asupra incidenţei dispoziţiilor legale sus menţionate.
Ambele capete de cerere se subscriu prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, sunt scutite de taxa de timbru cererile formulate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente.
S-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nu este întemeiată, întrucât în considerentele deciziei nr. 33, pronunţată de instanţa supremă, s-a statuat că principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi cea generală, specialia generalibus derogant, este pe deplin aplicabil şi în materia opţiunii dintre aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a dreptului comun în materia revendicării, chiar dacă nu este reiterat ca atare în cuprinsul legii speciale. De vreme ce pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 2989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptăţite nu mai pot susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a pretins a fi cazul celui în speţă, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea foştilor proprietari sau a succesorilor acestora de a le revendica, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. - Cauza B. contra României din 1997.
Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu conduce la privarea de dreptul de acces la instanţă, întrucât împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
Reclamanţii au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia au beneficiat de măsuri reparatorii combinate.
Dispoziţia nr. 10871/2006 a fost contestată de reclamanţi, iar prin Decizia civilă nr. 4239 din 8 iulie 2010 a instanţei supreme s-a păstrat soluţia de respingere a contestaţiei, menţinându-se astfel valabilitatea dispoziţiei.
În cazul în care se constată că există neconcordanţe între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi C.E.D.O., au prioritate dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, reclamanţii trebuia să dovedească existenţa unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1950 de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenţiei. Speranţa reclamanţilor de a li se recunoaşte un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu satisface definiţia noţiunii autonome de bun, în acest sens fiind pronunţate în mod constant decizii de către instanţa de la Strasbourg - Cauza Z. c. României, Cauza L. din 26 ianuarie 2006, Cauza C. din 11 iunie 2002, Cauza M. c. Cehiei etc.
Pe de altă parte, s-a reţinut că pârâţii au un bun în sensul Convenţiei, dobândit cu bună-credinţă, titlul lor de proprietate fiind consolidat ca efect al omisiunii reclamanţilor de a uza de acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul special de prescripţie reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
O eventuală admitere a acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor ar aduce atingere acestui drept real şi ar afecta securitatea raporturilor juridice, într-o atare situaţie pârâţii urmând să fie privaţi de un bun, iar consecinţele adoptării unor norme neconforme cu Convenţia ar urma să fie suportate de un particular, şi nu de Stat, relevante sub acest aspect fiind cauzele P. şi P. împotriva Republicii Cehe şi R. contra României.
Caracterul real al acţiunii în revendicare se conservă atât timp cât există posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 17 februarie 2011, reclamanţii, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Acţiunea în revendicare a imobilului în litigiu este întemeiată, întrucât în cadrul comparării titlurilor de proprietate, instanţa de judecată trebuia să dea câştig de cauză titlului reclamanţilor. Acesta este mai bine caracterizat, mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar, fiind efectuate totodată formalităţile de publicitate imobiliară înaintea pârâţilor.
C.E.D.O. garantează dreptul reclamanţilor de proprietate şi nu există niciun argument pentru care prevederile Convenţiei ar fi în favoarea subdobânditorului unui imobil preluat fără titlu în stăpânirea statului.
Prevederile Legii nr. 10/2001 nu constituie o piedică pentru admiterea acţiunii în revendicare.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu Codul civil. Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, în caz de concurs, legea specială prevalează. Însă, aceeaşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis ca, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Legea nr. 10/2001 contravine Convenţiei şi, sub acest aspect, relevantă este Cauza K. împotriva României, în cuprinsul căreia s-a stipulat în mod expres următoarele: Curtea a statuat că, în contextul legislaţiei care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naţionalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terţ de bună-credinţă, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare, acompaniată de lipsa totală de compensaţii este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional. Curtea a considerat, totodată, că aceasta nu corespunde exigenţelor Convenţiei, deoarece nu este susceptibil să acorde în mod efectiv o compensaţie echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilităţii reclamantului de a obţine restituirea imobilului şi a lipsei totale de compensaţii, Curtea a considerat că, în cauză, art. 1 din Protocolul I a fost încălcat.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prima critică întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, referitoare la protecţia şi garanţiile ce trebuie să însoţească pretinsul drept de proprietate al reclamanţilor, nu poate fi primită, întrucât pentru a exista protecţia unui drept subiectiv, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., este necesar, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, să fie vorba de un bun actual al acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părţilor existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Aceasta înseamnă că nu este necesar doar ca fostul proprietar sau moştenitorii acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci şi ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat, dată la care S.R. nu era semnatar al Convenţiei, nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun.
Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acţiunea dedusă judecăţii. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele pronunţate împotriva României, în situaţii similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza P. c. României).
Din perspectiva strictă a dispoziţiilor de drept intern, în mod corect instanţele anterioare au reţinut incidenţa dispoziţiilor legii speciale, date fiind dispoziţiile exprese ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În condiţiile în care situaţia juridică particulară a imobilului revendicat nu a fost contestată, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, s-a concluzionat în mod judicios că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui deţinut de către reclamanţi, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi practica judiciară în privinţa comparării titlurile autorilor părţilor, pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
În mod corect a fost avută în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Principala clarificare pe care această decizie a instanţei supreme a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., care impune verificarea existenţei unui „bun" sau a unei „speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii. S-a statuat totodată că, această analiză trebuie să ţină cont de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicţii a instanţelor de judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.A.D.O.L.F., dar şi de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european.
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice în favoarea părţilor adverse, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin Decizia in interesul legii, redată în paragraful anterior.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei instanţei de contencios european, Cauza R. contra României, pârâţilor, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au cel puţin o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Instanţa europeană a apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, Cauza P. şi P., şi că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.M.C. şi D.M.Z. împotriva deciziei nr. 498 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 584/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 574/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
