ICCJ. Decizia nr. 5806/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5806/2012
Dosar nr. 29035/3/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 07 iulie 2009, reclamantul I.L. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, despăgubiri morale şi materiale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a susţinut că prin Decizia nr. 13 din 19 martie 1979, Tribunalul Suprem a casat Decizia nr. 328 din 26 decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, pronunţând achitarea reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, respectiv că, până în prezent, nu a beneficiat decât de prevederile Decretului - Lege nr. 118/11990.
În expunerea de motive a cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat pe larg abuzurile şi ilegalităţile comise în perioada anilor 1958 - 1969, în ceea ce-l priveşte, în urma cărora a avut de suferit din punct de vedere fizic şi moral, astfel de suferinţe îndurând însă şi familia sa, a doua sa soţie fiind chiar silită să divorţeze după anul 1965. În perioada anilor 1957 - 1960 i s-a impus interdicţia neoficială de a părăsi domiciliul, între anii 1962 – 1964, a fost supus la muncă silnică şi persecuţii, între anii 1964 - 1979, i-au fost încălcate toate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta a fost estimat de către reclamant după cum urmează: despăgubiri materiale - atribuirea in proprietate a unui apartament mobilat, format din două camere, similar cu cel situat in strada A., care i-a fost confiscat după pronunţarea sentinţei de condamnare, si posibilitatea achiziţionării acestui apartament conform Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, aşa cum ar fi avut posibilitatea să îl achiziţioneze după anul 1989 ; - plata veniturilor pentru munca prestata timp de 24 de luni pentru munca depusa in regim forţat la penitenciarele Periprava şi Aiud între anii 1962 - 1964, s uma de 20.000 lei lunar x 24 luni, egal 480.000 lei; plata veniturilor între anii 1962-1964 pentru munca pe care ar fi prestat-o în regim de libertate în funcţia de inginer sef, suma de 20.000 lei lunar x 24 luni, egal suma de 480.000 lei; - plata diferenţei de salariu pentru perioada de la încadrare în câmpul muncii şi până în anul 1969, având în vedere că a fost privat de promovarea în funcţie pe perioada detenţiei 1960-1964 şi între 1964-1969, perioada în care a fost permanent urmărit de securitate şi a fost împiedicat să promoveze; suma de 5.000 lei lunar x 50 luni, egal suma de 250.000 lei, respectiv suma de 924.000.000 lei pentru prejudiciul moral suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 865 din 26 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost completată şi precizată, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
În esenţă, prima instanţă a apreciat că situaţia reclamantului se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În ce priveşte despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-au reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
De principiu, daunele morale sunt privite ca atingeri aduse fiinţei umane şi personalităţii unei persoane (dureri fizice, psihice), restrângeri ale posibilităţilor de viaţă provenite din asemenea vătămări, neajunsuri sociale, pe plan familial şi profesional.
În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, nefiind posibilă o determinare riguroasă, ştiinţifică a acestora, instanţa a avut în vedere criteriile ce ţin de atingerile aduse onoarei şi demnităţii, elementelor vieţii private, viaţa familială şi personală, viaţă socială, evoluţia pe plan profesional.
În ce priveşte despăgubirile materiale, reprezentând diferenţele de salariu, echivalentul veniturilor pe anii 1962 - 1964 şi pentru munca depusă în regim forţat, s-a apreciat că acestea nu se încadrează în categoria despăgubirilor reglementate de Legea nr. 221/2009, cu excepţia celor materiale provenind din confiscarea bunurilor, în speţă reclamantul făcând referire la apartamentul de două camere, confiscat ca urmare a pronunţării sentinţei de condamnare.
Tribunalul a considerat astfel că, pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, suma de 50.000 lei, dat fiind şi contextul socio-economic actual şi faptul că reclamantul a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului - Lege nr. 118/1990, reprezintă o reparaţie suficientă.
Prin Decizia nr. 256/ A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelurile reclamantului, pârâtului şi al Ministerului Public, ca nefondate.
S-a reţinut că reclamantul a solicitat despăgubiri morale şi materiale conform art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care acesta a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului - lege nr. 118/1990.
Deşi printr-un act normativ adoptat ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe – O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 - a fost limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro (conform art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1), Curtea a considerat că nu a fost dovedit calculul efectuat de apelantul Ministerul Public în privinţa situării sumei acordate peste limita modificată, pentru a se aprecia asupra aplicabilităţii acestor dispoziţii.
Curtea a apreciat că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Ceea ce trebuie evaluat este însă despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare între prejudiciul moral suferit şi importanţa valorilor lezate. În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra stării generale a sănătăţii, a vieţii în general, precum şi asupra posibilităţilor de a se realiza din punct de vedere social, profesional şi material în astfel de condiţii.
Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice, care sunt inestimabile, ci aprecierea tuturor consecinţelor negative ale acestui prejudiciu cauzat şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, s-a avut în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia celui condamnat, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Despăgubirile nu urmăresc şi nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogăţiri pe cheltuiala statului, în condiţiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite, în cazurile condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora.
În ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri pentru prejudiciul moral, Curtea a avut în vedere, în concordanţă şi faţă de criteriile stabilite de art. 5 alin. (11) din lege, raportarea la perioada în care reclamantul a executat pedeapsa, vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, produse de sentimentele de nedreptăţire pe care le-a resimţit, izolarea socială etc.
În funcţie de aceste criterii, cuantumul despăgubirii morale cuvenite a fost apreciat ca îndestulător, prin raportare şi la practica judiciară invocată de toate părţile cauzei.
Cât priveşte acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, s-a reţinut că reclamantul nu a avut în proprietate un bun (apartament) care să-i fi fost confiscat prin includerea în sentinţa judecătorească de confiscare a întregii averi personale, invocându-se doar beneficiul ulterior al chiriaşilor statului de a cumpăra apartamentele avute în posesie.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 04 aprilie 2011, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi (II) la data de 08 aprilie 2011, reclamantul I.L.
(I) Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât nu a aplicat un act normativ în vigoare la data soluţionării apelurilor, O.U.G. nr. 62/2010. După soluţionarea cererii în primă instanţă, Legea nr. 221/2009 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reprezenta temeiul în baza căruia, după analiza împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei, se aprecia dacă se impune acordarea despăgubirilor morale, astfel cum au fost modificate şi completate prin O.U.G. nr. 62/2010, au continuat să-şi producă efectele până la data publicării în M. Of. a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, când a intervenit suspendarea de drept, pe un termen de 45 de zile, în temeiul art. 147 alin. (1) Constituţia României, republicată, urmând ca, după acest termen de suspendare, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, să înceteze de drept.
La data soluţionării apelurilor, în vigoare erau dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 62/2010, având următoarea reglementare: art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 prevedea următoarele: „Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".
S-au invocat şi criteriile de apreciere pe care instanţele sunt ţinute a le urmări, la momentul soluţionării, în privinţa acordării unor despăgubi cu titlu de daune morale, aplicabile în cauza de faţă: "la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătoreasca va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cât şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, si al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Instanţa de apel trebuia să constate că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, şi să analizeze acţiunea, respectiv să încadreze pretenţiile reclamantului în cuantumurile indicate prin ordonanţa de urgenţă, numai dacă aprecia, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzei, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificările şi completările ulterioare, nu este suficientă, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, având în vedere susţinerile reclamantului, în sensul că este beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, ţinând seama şi de reabilitarea de drept intervenită, prin admiterea recursului extraordinar declarat de Procurorul General, prin Decizia nr. 328 din 26 decembrie 1961 a Tribunalului Suprem, repararea prejudiciului moral a fost realizată în cauză şi, pe cale de consecinţă, menţinerea obligaţiei în sarcina pârâtului Statul Român, de plată a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri, nu este justificată.
De altfel, acest aspect se regăseşte printre considerentele reţinute de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. a României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, care a constatat că există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul - lege nr. 118/1990, republicat, şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu notificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu indică motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respins apelul pârâtului.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt prioritare, general obligatorii şi cu efecte numai pentru viitor, iar raportat la interesul general al respectării ordinii juridice, s-a susţinut că devin aplicabile şi în prezenta cauză, pe cale de excepţie de ordine publică, ceea ce conduce la lipsa temeiului de drept pentru menţinerea obligaţiei instituită în sarcina pârâtului, de plată a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009.
(II) Recurentul-reclamant a susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate;
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia este nemotivată, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv că aceasta cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii.
Instanţa de apel nu face dovada că ar fi analizat probele din toate dosarele ataşate la dosar, probe concludente ce demonstrează felul în care securitatea, împreuna cu organele de represiune, l-au cercetat si l-au condamnat pe reclamant, pe nedrept.
Nemulţumirea reclamantului este legată şi de faptul că, fără nici o motivaţie, instanţa a considerat că, pentru toate suferinţele indurate, suma de 50.000 lei ar constitui o despăgubire justă.
Decizia este contradictorie, întrucât instanţa recunoaşte ca preţul suferinţelor fizice si psihice produse de condamnarea nedreapta a reclamantului sunt inestimabile, însa, în finalul raţionamentului, aceeaşi instanţă consimte la o despăgubire derizorie a acestor suferinţe.
Or, dacă suferinţele sunt inestimabile, atunci si aprecierea daunelor morale trebuia sa fi inestimabilă, si nu redusă la o valoare derizorie.
Motivele decizie sunt străine de natura pricinii, întrucât dincolo de orice fel de fundamentare în drept, motivaţia găsită de instanţa de apel nu are legătura cu prezenta cauza.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (8) C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a utilizat o interpretare greşită si a respins petitul privind restituirea unui apartament. S-a reţinut in mod greşit ca reclamantul nu a avut in proprietate un astfel de apartament, respectiv că a invocat doar beneficiul ulterior de cumpărare.
Nici o persoană, la acel moment, nu putea avea in proprietate un apartament, întrucât imobilele erau indisponibile, cu toate acestea, confiscarea averii implica confiscarea unei universalităţi de bunuri şi drepturi patrimoniale. Mai mult decât atât, beneficiul de închiriere al tuturor cetăţenilor din România a constituit o condiţie sine qua non pentru cumpărarea apartamentelor după anul 1989.
Dacă a fost privat de aceste drepturi prin condamnare, atunci cu siguranţă că a pierdut şi un drept de proprietate, ce nu era în nici un caz un drept iluzoriu, ci o speranţă legitimă.
Probatoriul administrat reflectă realităţile crude si morbide ale sistemului totalitar comunist, iar recurentul-reclamant nu a fost un excursionist prin închisori, dornic astăzi de îmbogăţire, aşa cum se insinuează în decizia curţii de apel.
A solicitat să se reţină punctual câteva aspecte importante care converg la admiterea acţiunii, si obligarea statului la acordarea despăgubirilor morale de 780.000 euro, si acordarea de despăgubiri privind valoarea unui apartament, valoare care se ridica la suma de 60.000 euro.
În ce priveşte valoarea despăgubirilor morale, aceasta este în mod categoric întreaga sa tinereţe, distrusă în modul cel mai terifiant cu putinţa datorită unei anchete nedrepte şi arbitrare, datorită unei arestări preventive de 15 luni, absolut nelegală, datorită unei condamnări nelegale.Din anul 1957, când a început calvarul existentei sale, timp de 22 de ani, până în anul 1979, data achitării, întreaga sa existenta a fost un infern. A pierdut pe lângă toate acestea o familie, soţia sa fiind influenţată de securitate sa-l părăsească.
Este notoriu faptul ca ordinea sociala a comunismului era la modul absolut protejata de sistemul comunist iar oponenţii care îndrăzneau să salvgardeze o astfel de ordine, erau duşmanii de moarte, care trebuiau exterminaţi. Astfel ca volumul I cuprinde sentinţele de condamnare, volumele 2 şi 3 cuprind ancheta in libertate si ancheta in detenţie preventiva în beciurile Securităţii Bacău, volumul 4 cuprinde declaraţiile unui tovarăş de celula care îl supraveghea permanent in timpul detenţiei, volumul 5 cuprinde concluziile de condamnare, volumul 6 face referire la perioada de detenţie, iar in volumul 7 sunt prezentate dovezi ale filajului si urmării permanente pana in anul 1979 când am fost achitat. Nici una dintre instanţe nu s-a preocupat sa citească documentele depuse şi să le aprecieze la adevărata lor valoare.
Suferinţa morală este pe deplin probată, mai ales ca a fost expus la dispreţul public, i-a fost adusă o gravă atingere onoarei si demnităţii, i-a fost practic desfiinţat prestigiul profesional, a fost supus unor tratamente degradante şi arbitrare in baza unei cumplite erori judiciare, i-a fost distrusă familia, a fost izolat de societate, fiind considerat un proscris în toţi acei ani.
Recursurile sunt nefondate.
(I) Judecata din apel, finalizată prin Decizia civilă nr. 256/ A din 09 noiembrie 2010, a fost rezultatul cercetării pe fond a criticilor formulate de către reclamant, respectiv de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public.
Apelurile pârâtului şi al Ministerului Public au cuprins critici referitoare la faptul că nu s-a aplicat actul normativ adoptat ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe, respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro (conform art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1), respectiv că există o dificultate în cuantificarea despăgubirii pentru prejudiciul moral pretins şi că, în cauză, nu poate fi neglijată recunoaşterea de către legiuitor a caracterului politic al condamnărilor de natura celor suportate de reclamant, ceea ce ar însemna o importantă reparaţie morală. S-a invocat inclusiv jurisprudenţa instanţei de contencios european în materia despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
Instanţa de apel a respins aceste critici, reţinând următoarele: apelantul-pârât nu a fundamentat modalitatea de calcul realizată pentru a ajunge, în urma aprecierii probatoriului, la concluzia că suma acordată se situează peste limita modificată; trebuie stabilită o distincţie între situaţiile de fapt în care s-a produs un traumatism evident, fizic sau psihic, dureri sau suferinţe, angoasă, frustrare, tristeţe, sentimente de nedreptate sau de umilinţă, o stare de incertitudine prelungită, o perturbare a vieţii sale, ori o reală pierdere de oportunităţi, în care recunoaşterea publică printr-o hotărâre obligatorie pentru stat a prejudiciului suferit de reclamant, reprezintă prin ea însăşi o formă eficientă de reparaţie; incidenţa instanţei de contencios european din materia reparării prejudiciilor morale - despăgubirile nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar, ori a unei îmbogăţiri pe cheltuiala statului.
Curtea de apel a avut în vedere drept criterii de apreciere perioada în care reclamantul a executat pedeapsa, vârsta acestuia, gravitatea măsurii luate împotriva sa, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, produse de sentimentele de nedreptăţire pe care le-a resimţit, izolarea socială etc. În funcţie de toate aceste criterii, cuantumul despăgubirii morale acordate de prima instanţă a fost apreciat ca îndestulător.
Înalta Curte apreciază că, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte - criticile efective ale pârâtului şi ale Ministerului Public din apel, coroborată cu succesiunea actelor normative ce au reglementat în aceeaşi materie, necesitatea protejării pe temeiul puterii de lucru judecat a tot ceea ce s-a tranşat în mod definitiv cu privire la persoana reclamantului - situaţia reclamantului trebuie conservată la nivelul a ceea ce s-a obţinut ca despăgubire prin hotărârea de primă instanţă, necontestată în apel (în această fază procesuală, nu s-a invocat nici măcar ca motiv de ordine publică incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010).
Criticile referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 62/2010 nu puteau fi primite de instanţa de apel, la acel moment procesual, întrucât prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Această concluzie este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000.
Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră.
Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.
Prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului (în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
În ceea ce priveşte Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, redate deja în paragrafele anterioare, acestea urmează să-şi producă efectele în condiţiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., decizia având caracter obligatoriu.
Chiar dacă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ar fi constituit obiectul unei excepţii de ordine publică în faţa instanţei de apel, situaţia juridică a reclamantului trebuia protejată în acea etapă procesuală prin efectul direct al principiului puterii de lucru judecat - apelurile pârâtului şi al Ministerului Public au vizat exclusiv critica referitoare la faptul că nu s-a aplicat actul normativ adoptat ulterior pronunţării sentinţei primei instanţe, respectiv O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, care a limitat cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit pentru condamnarea reclamantului, la limita sumei de 10.000 euro - respectiv, pe temeiul unei alte Decizii a Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre judecătorească care încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât, atunci când a configurat expunerea de motive a făcut precizarea că, circumstanţele cauzei pendinte au impus o grupare a criticilor formulate, pentru elaborarea unui raţionament unitar.
(II) În ceea ce priveşte recursul reclamantului, şi acesta va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, ceea ce înseamnă că valoarea despăgubirilor trebuie astfel configurată încât să-i confere victimei o satisfacţie de ordin moral, susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În cazul acţiunilor având ca obiect daunele morale, cuantificarea unui astfel de prejudiciu este dificilă, rolul instanţei de judecată circumscriindu-se în acordarea unei satisfacţii echitabile.
În aprecierea în concret a întinderii despăgubirilor morale, instanţele anterioare au avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic de către reclamant şi acest aspect rezultă cu evidenţă din expunerea de motive a hotărârii atacate. Astfel, s-a avut în vedere perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, precum şi condiţiile concrete în care acesta a fost obligat să-şi execute pedeapsa, chiar şi modul de anchetare a acestuia, vârsta reclamantului etc.
Este de netăgăduit că orice condamnare şi lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză şi familiei acestuia suferinţe în plan psihic şi fizic, respectiv că asemenea măsuri lezează demnitatea şi onoarea, sănătatea, libertatea individuală, în accepţiunea acestora de drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.
Cât timp cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel nu a fost stabilit arbitrar, ci a fost rezultatul unei analize judicioase a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de victimă în perioada de executare a pedepsei, dar şi ulterior eliberării, se poate aprecia că evaluarea instanţei este în concordanţă atât cu legislaţia naţională, cât şi cu cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg din materia acordării daunelor morale - sub acest aspect, relevantă este cauza Kudla vs. Polonia, conform considerentelor acesteia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în nici un caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Este motivul pentru care nu poate fi reţinută critica conform căreia decizia pronunţată ar fi contradictorie, întrucât nu numai recunoaşterea caracterului inestimabil al suferinţelor fizice si psihice îndurate de reclamant trebuie avută în vedere în cuantificarea despăgubirii pentru prejudiciu moral pretins, ci şi alte circumstanţe ale cauzei, respectiv: preocuparea statului de a acoperi doar în anumite limite prejudiciile create prin condamnările pe nedrept, principiul echităţii, recunoaşterea de către legiuitor a caracterului politic al condamnărilor de natura celor suportate de reclamant, ceea ce înseamnă o importantă reparaţie morală, jurisprudenţa instanţei de contencios european din materia despăgubirilor pentru încălcările aduse drepturilor fundamentale ale omului.
Reaprecierea cuantumului despăgubirilor nu mai poate fi realizată în recurs, întrucât Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, trebuie să-şi producă efectele juridice obligatorii, în acest sens pronunţându-se Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit în mod imperativ că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., decizia având caracter obligatoriu.
Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât decizia instanţei de apel este motivată, aceasta cuprinzând argumentele de fapt şi de drept pe care se sprijină.
Este neîntemeiată critica referitoare la petitul privind restituirea în natură sau în echivalent a unui apartament, întrucât, pe de o parte, sunt invocate aspecte de evidentă netemeinicie, incompatibile cu structura actuală a recursului - s-a solicitat o reapreciere a probatoriului - iar, pe de altă parte, actul normativ în vigoare la momentul promovării acţiunii nu a reglementat o asemenea formă de reparaţie civilă.
S-a apreciat astfel corect de către instanţele anterioare că pretenţia reclamantului nu se încadrează în categoria despăgubirilor reglementate de Legea nr. 221/2009, act normativ ce a vizat exclusiv despăgubirile materiale provenind din confiscarea bunurilor.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile reclamantului şi al pârâtului, dar şi cererea de intervenţie formulată de Asociaţia Dreptate pentru Toţi, în interesul recurentului-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.L. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 256/ A din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Respinge cererea de intervenţie formulată de Asociaţia Dreptate pentru Toţi, în interesul recurentului reclamant I.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5921/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5760/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
