ICCJ. Decizia nr. 5921/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M ÂN I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5921/2012
Dosar nr. 1176/3/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2008, reclamanţii D.D.V., D.V., D.Ş. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti cerând să se constate că acesta nu a soluţionat notificarea din 18 aprilie 2001 pe care i-au transmis-o în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 2 - teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie edificată pe acest teren, compusă din pivniţă, 2 camere de serviciu, parter şi etaj, fiecare cu câte un apartament -construcţie având două intrări.
În drept, reclamanţi au invocat incidenţa prevederilor art. 481 C. civ., art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 20 din Constituţia României.
În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorului lor P.P. şi că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, situaţie în care nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul autorului lor, motiv pentru care se impune a le fi restituit în natură.
În cauză au formulat cerere de intervenţie numiţii E.V. şi E.N. (fila 45), solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, motivat de faptul că au dobândit în proprietate apartamentul din imobilul în litigiu, în baza contractului de vânzare - cumpărare din 17 februarie 1997, încheiat între ei, în calitate de cumpărători şi SC F. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului Municipiul Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cererea de intervenţie a fost încuviinţată în principiu de instanţă, în raport de precizările intervenite pe parcursul judecăţii, ca fiind cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 710 și 19 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, precum şi cererea de intervenţie accesorie şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie prin care să restituie în natură reclamanţilor apartamentul de la mansarda imobilului situat în municipiul Bucureşti, sector 2, compus din o cameră şi dependinţe, ce formează obiectul contractului de încheiere din 23 iulie 1999, împreună cu suprafaţa de teren aferenta acestuia.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentelor din imobilul-construcţie situat la adresa arătată, precum şi a restului de teren, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanţii au investit instanţa cu soluţionarea unei cereri în restituirea unui imobil preluat de stat în mod abuziv, motivat de faptul nesoluţionării de către pârât a notificării formulate în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, situaţie în care raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile prevederile acestui act normativ de reparaţie şi cele ale deciziei în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată fiind abilitată să soluţioneze pe fond pretenţiile notificate de reclamanţi pârâtului.
Relativ la situaţia juridică a imobilului în litigiu, instanţa a constatat că a fost proprietatea autorului reclamanţilor, P.P., că a fost preluat de stat fără titlu valabil, şi că, ulterior preluării, a fost înstrăinat de stat, parţial, către terţe persoane, după cum urmează: apartamentul (cu o cotă indiviză de 30,56% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 35,45 mp teren situat sub construcţie) numiţilor D.P. şi D.M.; apartamentul (cu o cotă indiviză de 25,21 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 29,21 mp teren situat sub construcţie) numiţilor E.A. şi E.F., respectiv, apartamentul (cu o cotă indiviză de 35,90% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 41,64 mp teren situat sub construcţie) numiţilor E.V. şi E.N.
Cât priveşte apartamentul situat la mansarda imobilului, instanţa a reţinut că face obiectul unui contract de închiriere intervenit între pârât şi numita A.M.
În raport de situaţia de fapt constatată, instanţa a statuat că în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentului închiriat, situat la mansarda imobilului, şi a terenului aferent acestuia, respectiv, că în raport de prevederile art. 18 lit. c) şi ale art. 20 alin. (2) din lege, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate de stat în procedura Legii nr. 112/1995 şi restul terenului, care nu mai pot fi restituite în natură.
Referitor la această din urmă măsură reparatorie, constând în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, tribunalul a statuat că nu poate fi dispusă în cauză, date fiind limitele investirii instanţei de reclamanţi care, prin cererea dedusă judecăţii, au înţeles să pretindă doar soluţionarea pretenţiei de restituire în natură, fără a pretinde şi accepta acordarea şi de măsuri reparatorii, limite ce îi sunt impuse instanţei de judecată şi care nu pot fi depăşite, în raport de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Dată fiind soluţia de respingere a cererii de retrocedare în natură a apartamentului şi a terenului aferent acestuia, care este deţinut în proprietate de intrevenienţii E.V. şi E.N., prima instanţă a statuat că se impune, totodată, admiterea cererii de intervenţie accesorie dedusă judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamanţii au reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată, relative la caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu din patrimoniul autorului lor, susţinând că atâta timp cât statul nu a deţinut un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, actele de înstrăinare încheiate cu privire la cele 3 apartamente sunt lovite de nulitate absolută şi de efectul translativ al dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorilor.
Reclamanţii au susţinut că este lipsit de relevanţă juridică faptul că aceste acte nu au fost contestate şi anulate în cadrul unei proceduri judiciare, întrucât, atâta timp cât imobilul ce a făcut obiectul înstrăinărilor nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul autorului lor, ele sunt nule de drept, în raport de prevederile art. 969 şi art. 1803 C. civ., urmând a se angaja răspunderea persoanei juridice care le-a încheiat prin abuz, precum şi răspunderea prepuşilor săi, în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ., art. 1000 pct. 3 C. civ.
Reclamaţii au susţinut, totodată, că prima instanţă avea a verifica, pe cale incidentală, valabilitatea actelor de înstrăinare în raport de considerentele de drept arătate, cu menţiunea că încheierea acestor acte s-a realizat şi cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar pârâtul are posibilitatea ca, ulterior retrocedării imobilului, să facă demersurile necesare pentru a obţine anularea lor.
În atare condiţii, reclamanţii au pretins că sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a întregului imobil, cu menţiunea că măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea 10/2001, pot fi acordate exclusiv pentru imobilele care s-au aflat în posesia statului cu titlu, categorie în care nu se încadrează imobilul în litigiu.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţele de judecată nu se pot subroga în locul entităţii deţinătoare şi nu pot dispune cu privire la fondul pretenţiile formulate prin notificare, mai înainte ca procedura administrativă prevăzută de această lege de reparaţie să fi fost finalizată.
Prezentând pe larg cuprinsul dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi din H.G. nr. 250/2007, pârâtul a susţinut că atâta timp cât reclamanţii nu au depus toate înscrisurile doveditoare privind pretenţiile notificate, dosarul administrativ fiind incomplet (în sensul că nu conţinea înscrisuri relative la situaţia juridică actuală a imobilului, la situaţia spaţiilor locative, declaraţia reclamanţilor potrivit căreia nu mai deţin alte probe şi, respectiv, situaţia plăţii despăgubirilor), a fost în imposibilitate să pronunţe o dispoziţie de soluţionare a notificării.
Prin Decizia civilă nr. 468/ A din 3 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât.
Cu privire la apelul reclamanţilor, s-a reţinut că judecata procesului în primă instanţă s-a realizat cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, anume în raport de limitele impuse de reclamanţi prin cererea dedusă judecăţii, prin care au pretins soluţionarea doar a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, şi, respectiv, în raport de limitele impuse de aplicarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, anume de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a observat că incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii s-a impus în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanţii au pretins soluţionarea în fond a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, motivat de faptul nesoluţionării de către pârât a notificării pe care au formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, posibilitate recunoscută instanţelor judecătoreşti prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În atare condiţii, instanţa de apel a statuat că, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentului care nu a fost înstrăinat de stat, precum şi a terenului aferent acestuia, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu însă şi pentru apartamentele înstrăinate către terţe persoane de stat, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi pentru restul terenului, pentru care sunt îndreptăţiţi să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent, cât timp actele de înstrăinare nu au fost anulate, operaţiune ce se impunea a fi efectuată anterior şi nu, cum eronat pretind reclamanţii, ulterior formulării cererii de retrocedare.
Instanţa de apel a observat că reclamanţii, deşi au iniţiat un astfel de demers judiciar, pentru anularea actelor de înstrăinare încheiate de stat (prin cererea înregistrată în Dosarul nr. 10406/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti) nu au insistat în finalizarea sa, cererea de chemare în judecată fiind perimată.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu poate primi solicitarea reclamanţilor de a se verifica, pe cale incidentală, în cadrul procedurii judiciare pendinte, valabilitatea actelor de înstrăinare, întrucât, în cadrul acestei proceduri, instanţa este limitată a verifica posibilitatea restituirii imobilelor deţinute de entitatea deţinătoare, nu şi a celor deţinute de terţe persoane.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că, în mod corect tribunalul a statuat că, deşi sunt îndreptăţiţi, reclamanţilor nu le pot fi acordate măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru partea de imobil care nu le mai poate fi restituită în natură, cât timp nu au învestit prima instanţă cu soluţionarea unei astfel de pretenţii ci, dimpotrivă, inclusiv în apel, au insistat în soluţionarea favorabilă doar a cererii de restituire în natură a întregului imobil.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa a reţinut că, de asemenea, nu poate fi primit.
Relativ la critica privind depăşirea de prima instanţă a atribuţiilor conferite de Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007, instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze, pe fond, acţiunea persoanei îndreptăţite in cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, cum este şi cazul acţiunii pendinte, prin care reclamanţii au invocat refuzul pârâtului de a le soluţiona notificarea nr. 1691 din 18 aprilie 2001.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că nu poate primi apărările invocate de pârât în argumentarea refuzului de soluţionare a notificării, relative la lipsa unor înscrisuri doveditoare care să fi fost ataşate de notificării, întrucât acest fapt, pe de o parte, nu este de natură să justifice nesoluţionarea notificării o perioadă de timp atât de mare, iar, pe de altă parte, înscrisurile depuse de reclamanţi erau de natură să conducă la concluzia potrivit căreia imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor preluate de stat abuziv, în înţelesul normei prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, în susţinerea criticii întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanţii susţin că au dedus judecăţii o plângere întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi pe dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, motivat de faptul că notificarea transmisă pârâtului nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de dispoziţiile legii speciale.
Reclamanţii afirmă că, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, reţine că instanţele de judecată sunt abilitate să soluţioneze în mod direct şi nemijlocit pretenţiile notificate de persoanele interesate, iar, pe de altă parte, validează, în mod greşit, soluţia primei instanţe, prin care s-a statuat în sarcina pârâtului obligaţia de emitere a unei dispoziţii de restituire în natură a apartamentului situat la mansarda imobilului în litigiu şi a terenului aferent acestuia.
Reclamanţii susţin că prin această soluţie, instanţele de fond nu s-au pronunţat în mod direct asupra pretenţiei de retrocedare notificate de reclamanţi, ci, în mod greşit au dispus ca dosarul cauzei să se reîntoarcă la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 în vederea emiterii de această comisie a dispoziţiei de restituire, fapt de natură să conducă la tergiversarea soluţionării procedurii.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9, reclamanţii dezvoltă aceeaşi critică, anume că instanţele de fond au statuat, în mod greşit, cât timp cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile art. 1073 -1075 C. civ., cu privire la obligaţia Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 de a emite dispoziţia de restituire în natură, deşi se impunea obligarea directă a pârâtului la restituire, fapt ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii afirmă că această modalitate de soluţionare a cererii este contrară şi deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, întrucât potrivit acesteia instanţele de judecată au a statua direct în dispozitiv, fie cu privire la restituirea imobilului, fie cu privire la respingerea cererii de restituire.
Reclamanţii susţin, totodată, că terenul aferent imobilului - construcţie, de 300 mp, a fost preluat de stat doar în fapt, că potrivit contractelor de vânzare - cumpărare, din acest teren a fost înstrăinată către cumpărători o suprafaţă de doar 106,30 mp şi că, în atare condiţii, restul terenului, de 193,70 mp, care reprezintă curtea imobilului, se impunea a le fi restituit în natură.
Reclamanţii susţin, de asemenea, că instanţa de apel, constatând că nu le mai pot fi restituite apartamentele înstrăinate de stat, trebuia să le acorde despăgubiri băneşti, întrucât procedura specială de despăgubire, prevăzută de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este o procedură neviabilă şi neechitabilă, iar Fondul Proprietatea nu este funcţional.
Pretenţia de despăgubire bănească, susţin reclamanţii că este fundamentată şi pe prevederile art. 480-481 şi art. 998 C. civ., întrucât statul este răspunzător pentru neelaborarea timp de 21 de ani a unei legislaţii coerente, echitabile, care să respecte dreptul la proprietate privată şi să împiedice îmbogăţirea fără justă cauză a oricăror persoane.
În concluzie, reclamanţii solicită desfiinţarea hotărârilor de fond, admiterea contestaţiei şi restituirea în natură a tuturor spaţiilor din imobilul în litigiu care nu au fost vândute în procedura Legii nr. 112/1995, inclusiv a terenului cu destinaţia de curte a imobilului, în suprafaţă de 193,70 mp, precum şi acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie actuală a părţii de imobil care nu le poate fi restituită în natură.
La data de 12 octombrie 2011 a decedat reclamantul D.V., procesul fiind continuat de D.A.R. şi H.M. iar la data de 8 mai 2012 a decedat reclamantul D.Ş., procesul fiind continuat de D.C.D., D.D. şi D.D.M.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri şi construcţii, preluate de stat în mod abuziv, (.) vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Totodată, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În speţa supusă analizei, cât priveşte critica privitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 raportului juridic dedus de reclamanţi judecăţii, cu consecinţa soluţionării imprecise în dispozitivul sentinţei primei instanţe a cererii de chemare în judecată şi, respectiv, a motivării contradictorii a hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Astfel, verificând lucrările dosarului, se observă că prima instanţă nu s-a limitat, cum eronat se afirmă, doar la a dispune obligarea pârâtului să emită o dispoziţie de soluţionare a notificării, astfel cum se procedează în cazul soluţionării unei acţiuni având ca obiect o obligaţie de a face, situaţie în care analizarea şi modalitatea de soluţionare a notificării este lăsată la latitudinea entităţii deţinătoare, cu consecinţe asupra duratei de finalizare a procedurii.
Dimpotrivă, potrivit menţiunilor dispozitivului sentinţei, prima instanţă, în aplicarea prevederilor Deciziei nr. 20/2007, cenzurând refuzul pârâtului de a emite decizia/dispoziţia de soluţionare a pretenţiilor notificate de reclamanţi, a procedat la o analiză în fond a acestora şi, constatând că parţial sunt întemeiate, a dispus, ea însăşi, în mod direct, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea către reclamanţi a apartamentului de la mansarda imobilului situat în municipiul Bucureşti, sector 2, împreună cu suprafaţa de teren aferenta acestuia.
Mai mult, rezultat al aceleiaşi analize de fond a pretenţiilor deduse judecăţii, prima instanţă a dispus, în mod expres, în dispozitivul sentinţei, respingerea cererii de restituire în natură a apartamentelor, precum şi a restului de teren, ca neîntemeiată.
Împrejurarea că prima instanţă a statuat, prin dispozitivul hotărârii, ca pârâtul să execute obligaţia de restituire în natură către reclamanţii a părţii de imobil mai sus arătate prin emiterea unei dispoziţii administrative se constată, pe de o parte, că este în concordanţă cu prevederile art. 21 din lege iar, pe de altă parte, că nu poate fundamenta critica reclamanţilor privind greşeala instanţelor de analiza în fond pretenţiile deduse judecăţii, respectiv, de a se conforma deciziei în interesul Legii nr. 20/2007.
Totodată, verificând lucrările dosarului, se constată că o astfel de critică nu a fost invocată de reclamanţi pe calea apelului, caz în care pretinsa contrarietate strecurată în considerentele hotărârii instanţei de apel referitoare la acest aspect, al omisiunii primei instanţe de a soluţiona în mod direct, prin cercetarea fondului, cererea de chemare în judecată, fundamentată pe menţiunile imprecise ale dispozitivului sentinţei primei instanţe relative la conţinutul obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului, se dovedeşte a fi străină cauzei.
Înalta Curte constată că nu pot fi primite, de asemenea, nici criticile privind omisiunea instanţelor de fond de dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti către reclamanţi pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită în natură şi, respectiv, de a dispune obligarea pârâtului la restituirea în natură către aceştia şi a unei parcele de teren distincte, de 193,70 mp, care ar constitui curtea imobilului în litigiu.
Mai întâi, se observă că prima instanţă, în aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, s-a pronunţat în limitele cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, anume cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, reţinând că reclamanţii nu au înţeles să solicite şi nici nu au fost de acord să li se acorde măsuri reparatorii/despăgubiri pentru partea din imobil ce s-ar constata că nu le mai poate fi restituită.
Considerentele reţinute de prima instanţă în argumentarea soluţiei de neacordare către reclamanţi a unor măsuri reparatorii prin echivalent/despăgubiri, se constată că nu au fost criticate pe calea apelului, ci dimpotrivă, potrivit constatărilor instanţei de apel, reclamanţii şi-au menţinut şi în faţa acestei instanţe aceeaşi conduită procesuală.
În atare condiţii, critica formulată sub acest aspect prin recurs, se constată a fi invocată omisso medio, şi, pe cale de consecinţă, ea nu poate face obiect al analizei acestei instanţe.
Aceeaşi constatare se impune şi în ceea ce priveşte critica privind omisiunea instanţelor de fond de a dispune restituirea către reclamanţi, pe lângă terenul aferent apartamentului retrocedat, şi a unei parcele de 193,70 mp teren având destinaţia de curte.
Verificând lucrările dosarului, se constată, mai întâi, că nu este vorba de o omisiune a instanţelor de fond de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind restituirea terenului.
Astfel, se observă prima instanţă, în raport de situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriilor administrate, prin soluţia pronunţată a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură doar a terenului aferent apartamentului retrocedat, dispunând respingerea cererii de restituire în natură a altor terenuri.
Această soluţie nu a fost criticată de reclamanţi pe calea apelului sub un astfel de argument, anume că parte din terenul nerestituit ar fi liber în accepţiunea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi ar putea face obiectul restituirii, aceasta fiind motivul pentru care o astfel de critică nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel.
Împrejurarea că această apărare a fost invocată pentru prima oară în fata instanţei de recurs şi că instanţele de fond nu au avut a analiza şi a statua cu privire la o atare situaţie de fapt, relativă la existenţa unei parcele de teren distincte - liberă de construcţii şi neafectată unor servituti legale sau unor amenajări de utilitate publică - nu este contestată de reclamanţi, care se rezumă să solicite, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, trimiterea procesului spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriilor în acest scop.
În atare condiţii, critica reclamanţilor privind greşita nerestituire de către instanţa de apel, în condiţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a parcelei de 193,70 mp teren ce ar avea destinaţia de curte, suplimentar terenului aferent apartamentului situat la mansardă, se constată a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate face obiect al analizei instanţei de recurs.
Pe cale de consecinţă, şi solicitarea reclamanţilor de trimitere spre rejudecare a cauzei în scopul suplimentării probatoriilor privind împrejurări de fapt relative la parcela de teren mai sus arătată, înfăţişate pentru prima oară instanţei de recurs, solicitare nefundamentată critic pe aspecte relative la modalitatea de desfăşurare a judecăţii în faţa instanţelor de fond, nu poate fi primită.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de reclamanţi este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.D.V., D.V. (continuat de D.A.R. şi H.M.) şi D.Ş. (continuat de D.C.D., D.D. şi D.D.M.) împotriva Deciziei nr. 468/ A din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă-publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5934/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5806/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
