ICCJ. Decizia nr. 5935/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5935/2012
Dosar nr. 3369/2/2011
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2007, reclamanta G.G.V. a solicitat obligarea pârâţilor Ş.M. şi SC T. SA Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, sector 3, precum şi a terenului în suprafaţă de 212 mp şi să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâtul Ş.M. deţine imobilul în litigiu.
În drept, reclamanta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 480 şi urm. C. civ.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei sale, D.H., că acesta a fost preluat de stat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, iar notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată.
Reclamanta a arătat, totodată, că imobilul a fost înstrăinat de stat către Ş.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care statul nu era titularul unui drept de proprietatea valabil dobândit, caz în care nici cumpărătorul nu poate invoca dobândirea valabilă a dreptului de proprietate, titlul său de proprietate fiind preferabil.
La termenul de judecată din 16 aprilie 2008, tribunalul a încuviinţat citarea în proces, în calitate de pârâtă, a numitei Ş.A., în calitate de cumpărătoare a imobilului în litigiu, alături de Ş.M.
Prin încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare deduse judecăţii, motivat de faptul că este îndreptată împotriva unui terţ dobânditor al imobilului, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează doar raporturile dintre stat şi foştii proprietari.
Prin încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2008, tribunalul a dispus citarea în proces, în calitate de pârâţi şi a numiţilor A.E. şi A.T., în calitate de subdobânditori ai imobilului în litigiu, prin cumpărare de la Ş.M.
Prin sentinţa civilă nr. 197 din 11 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea şi a obligat pe pârâţii Ş.M., SC T. SA, G. (fostă Ş.) A., A.E. şi A.T. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 3, compus din teren şi construcţie, astfel cum acestea au fost identificate prin rapoartele de expertiză topometrică întocmite de expertul S.V. şi, respectiv, construcţii, de expertul T.M.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contactelor de vânzare-cumpărare.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950, invocat drept temei al preluării, a fost un act normativ abuziv, care contravenea prevederilor art. 8, 10 şi 16 din Constituţia României din 1948, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 481 C. civ.
Instanţa a reţinut, totodată, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de stat, prin contractul de vânzare cumpărare din 26 februarie 1997, către Ş.M. şi G. (fostă Ş.) A., iar, ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare din 5 iunie 2007 de BNP B.N., către A.E. şi A.M.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de reclamantă, pe de o parte, şi de către pârâţi, pe de altă parte, instanţa a apreciat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, cu menţiunea că buna credinţă a cumpărătorilor în dobândirea imobilului de la un neproprietar nu prezintă relevanţă în procesul de revendicare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut şi faptul că raportului juridic de revendicare dedus judecăţii, intervenit între persoane fizice, nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, incidenţă doar raporturilor dintre persoanele fizice şi stat şi nici dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată după pronunţarea sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Ş.M., A.E. şi A.T.
În motivarea apelului, pârâţii au susţinut, în esenţă, că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, că reclamanta, în scopul obţinerii unei reparaţii pentru deposedarea de către stat a autoarei sale de imobilul în litigiu, avea a finaliza procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, că prin admiterea cererii în revendicare se aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de ei în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate, fapt care contravine deciziei în interesul legii invocate.
Prin Decizia civilă nr. 535 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că soluţia se impune şi în raport de prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, întrucât, potrivit acestei decizii acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este admisibilă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a statuat şi că împrejurarea necontestării de către reclamantă în justiţie a valabilităţii contractelor de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu nu este de natură să conducă la concluzia dobândirii de către cumpărători a unui drept de proprietate valabil, cât timp statul vânzător nu era titularul unui astfel de drept de proprietate.
Aceasta, întrucât vânzarea de către stat a imobilului în litigiu, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al reclamantei, cât timp este însoţită de lipsa totală a unei despăgubiri, se constituie într-o privare de bun, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care soluţia de retrocedare a imobilului către reclamantă vine să respecte exigenţele impuse de prevederile convenţionale arătate.
Prin Decizia nr. 5577 din 27 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de pârâţii Ş.M., A.E. şi A.T., a casat decizia recurată, şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că reclamanta a dedus judecăţii, pe calea dreptului comun, o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., caz în care, raportului juridic îi sunt aplicabile dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a statuat cu privire la concursul dintre legea generală şi legea specială, în sensul că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.
S-a reţinut şi că, prin aceeaşi decizie în interesul legii, s-a statuat, că prioritatea normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se analizează în cazul constatării unor neconcordanţe între reglementările cuprinse în aceste norme şi cele ale legii speciale, cu ocazia soluţionării unor acţiuni în revendicare formulate pe calea dreptului comun şi aceasta numai în cazul în care nu s-ar aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de recurs a observat, de asemenea, că în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ambele părţi pot să se prevaleze de existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, caz în care instanţele au a analiza şi verifica, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice, îndeplinirea condiţiilor relative la existenţa bunului în persoana ambelor părţi litigante şi nu doar a uneia, astfel cum s-a procedat în speţa supusă analizei, într-o manieră superficială şi contradictorie, doar în persoana reclamantei.
În atare condiţii, instanţa de recurs a reţinut se impune casarea deciziei instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere să stabilească cu claritate circumstanţele de fapt ale cauzei şi, în raport de acestea, să procedeze la aplicarea dispoziţiilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a principiilor statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 693/ A din 7 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâţii A.E., A.T. şi Ş.M. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea privind revendicarea imobilului, ca nefondată, păstrând celelalte dispoziţii ale acesteia.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că reclamanta, în scopul obţinerii unei reparaţii pentru imobilul în litigiu, de care autoarea sa a fost deposedată în mod abuziv de stat, a apelat atât la calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001, formulând notificarea înregistrată sub nr. 863 din 10 august 2001, cât şi la calea dreptului comun, formulând cererea în revendicare dedusă judecăţii în prezentul dosar, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
Analizând cererea în revendicare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu deţine un bun actual, în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum această sintagmă a fost definită în considerentele hotărârii Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, dat fiind că nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, după momentul ratificării Convenţiei, prin care instanţele judecătoreşti să-i fi recunoscut calitatea de proprietar actual asupra imobilului în litigiu, preluat de statul comunist, şi prin dispozitivul căreia să fi dispus în mod expres restituirea în favoarea sa.
Instanţa de apel a constatat şi că, în raport de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu pot fi primite apărările reclamantei privitoare la pretinsul conflict între legislaţia naţională şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptăţirii sale la restituirea imobilului în litigiu, preluat de stat din patrimoniul autoarei sale prin naţionalizare, imobil al cărui regim juridic este reglementat prin dispoziţiile legii speciale, anume prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ la a cărui procedură, de altminteri, reclamanta a apelat.
Cât priveşte contractul de vânzare cumpărare încheiat de pârâţi cu statul, instanţa de apel a reţinut că, deşi a fost încheiat cu un proprietarul aparent, este apt să transmită valabil dreptul de proprietate, atâta timp cât titlul statului nu era contestat la momentul înstrăinării, iar, ulterior, contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat sub motiv că ar fi fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În atare condiţii, instanţa de apel a reţinut că se impune constatarea potrivit căreia actele de înstrăinare invocate de pârâţi sunt preferabile titlului reclamantei, respectiv, concluzia potrivit căreia pârâţii sunt îndreptăţiţi să păstreze bunul dobândit în aceste condiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.G.V., invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., relative la excepţia puterii lucrului judecat, precum şi a dispoziţiilor art. 129 alin. ultim şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., relative la obligativitatea pronunţării de către judecători numai asupra obiectului cererilor formulate de părţi, respectiv, obligativitatea respectării îndrumărilor statuate prin deciziile de casare cu trimitere.
În dezvoltarea criticii de nelegalitate, reclamanta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat asupra unor motive care nu au fost invocate de pârâţi prin apelurile deduse judecăţii, şi a procedat, în mod greşit, la rejudecarea fondului cauzei, deşi acesta intrase în puterea lucrului judecat.
Anume, reclamanta susţine că, pe calea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 197 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, pârâţii au cerut a se constata, în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii pe calea dreptului comun, sub motiv că reclamanta avea a urma calea legii speciale, anume a Legii nr. 10/2001.
Reclamanta susţine că pârâţii, prin acest motiv de apel, nu au criticat şi soluţia pronunţată cu privire la fondul cauzei, caz în care dispoziţia de admitere a cererii în revendicare, ca fondată, dispusă de prima instanţă a rămas definitivă şi irevocabilă, respectiv, a intrat în puterea lucrului judecat, şi nu mai putea fi repusă în discuţie după casarea cu trimitere.
Cât priveşte soluţia pronunţată cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, reclamanta susţine că nu a fost criticată de pârâţi prin primul recurs, prin care au invocat, pentru prima oară, doar critici care vizau soluţia asupra fondului acţiunii, anume, faptul că ar fi dobândit cu bună credinţă imobilul în litigiu, prin cumpărare, situaţie în care ar fi titularii unui bun şi ar beneficia de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, respectiv, faptul că raportului juridic dedus judecăţii i-ar fi aplicabile decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
În aceste condiţii, reclamanta susţine că atât soluţia asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, necriticată pe calea recursului, cât şi soluţia asupra caracterului fondat al cererii în revendicare deduse judecăţii, cu privire la care s-au formulat critici omisso medio pe calea recursului, au intrat în autoritate de lucru judecat şi nu mai putea face obiectul analizei instanţei de apel, cu ocazia rejudecării apelului declarat de pârâţi.
Reclamanta susţine că a învederat aceste aspecte şi în faţa instanţei de apel, prin concluziile orale şi scrise, dar că nu au fost analizate, cu menţiunea că în şedinţa din 7 septembrie 2011, această instanţă a constatat însă că motivele de apel suplimentare, formulate de pârâţi la 1 septembrie 2011, prin care se invocau aspecte ce vizau fondul litigiului, nu pot fi analizate, întrucât au fost depuse în afara termenului legal.
În aceste condiţii, reclamanta susţine că instanţa de trimitere a interpretat greşit îndrumările statuate prin decizia de casare, ca fiind în sensul schimbării soluţiei, când, în realitate, acestea erau doar în sensul ca soluţia pronunţată să fie motivată atât prin prisma legislaţiei interne, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Reclamanta susţine, totodată, că instanţa de trimitere a interpretat şi aplicat eronat în cauză dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cu consecinţa schimbării greşite a soluţiei primei instanţe.
Anume, reclamanta susţine că are un bun susceptibil de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, noţiune care poate cuprinde atât „bunuri existente", cât şi valori patrimoniale cu privire la care partea poate pretinde cel puţin o „speranţă Legitimă".
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat în Cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României şi Cauza Broniowschi contra Poloniei, atunci când un stat contract, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou de drept de proprietate în beneficul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire.
Reclamanta reiterează, totodată, argumentele relative la preferabilitatea titlului său, care provine de la adevăratul proprietar, dreptul transmiţându-se prin moştenire, la faptul preluării abuzive a imobilului de către stat, situaţie în care statul nu poate invoca că ar fi dobândit valabil dreptul de proprietate şi afirmă că acesta aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, cât timp, constatate fiind de prima instanţă, nu au fost criticate pe calea apelului.
Totodată, reclamanta susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a statuat că pârâţii ar avea un bun susceptibil de protecţia conferită de normele convenţionale, cât timp imobilul nu cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995, deoarece nu fusese preluat de stat cu titlu şi cât timp, cumpărătorii Ş. nu erau persoane îndreptăţite la cumpărarea imobilului, dat fiind că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu aveau calitatea de chiriaşi.
Referitor la pârâţii A., reclamanta susţine că nu pot invoca buna-credinţă în dobândirea imobilului, deoarece nu au întreprins demersuri pentru a verifica condiţiile în care imobilul fusese preluat de stat şi, ulterior înstrăinat, respectiv, demersuri pentru a verifica dacă foştii proprietari, deposedaţi de stat, urmăreau redobândirea acestuia.
Analizând criticile formulate de reclamantă care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
În drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cât priveşte analiza motivele de recurs care au fundamentat soluţia de casare cu trimitere şi limitele casării, acestea sunt în competenţa instanţei de recurs care a dispus această soluţie şi ele nu pot reiterate, din nou, pe calea unui nou recurs, în scopul obţinerii unei noi judecăţii cu privire la aceste motive.
În speţa supusă analizei, se constată că prin Decizia civilă nr. 5577/2010, instanţa de recurs a dispus casarea deciziei nr. 535 din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinând că, judecând litigiul, această instanţă nu a stabilit pe deplin circumstanţele cauzei şi nu a făcut o analiză a fondului dreptului dedus judecăţii prin raportare la dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi la principiile degajate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, expuse pe larg în cuprinsul hotărârii de casare.
Soluţia de casare a avut în vedere faptul că pârâţii, prin apelul declarat, au criticat soluţia ca fiind contrară prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, prin care s-a statuat cu privire la regulile aplicabile acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, inclusiv din punct de vedere al analizei relative la admisibilitatea acestora, critică reiterată şi pe calea recursului.
Instanţa de recurs a statuat, totodată, că în rejudecare se va avea în vedere, în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părţi litigante în argumentarea faptului că ar fi, fiecare, titularele unui bun actual aflat sub protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, şi considerentele relevante ale hotărârii din cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Potrivit îndrumărilor instanţei de recurs, instanţa de trimitere avea a verifica, de asemenea, dacă prin admiterea cererii în revendicare, se aduce sau nu atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, cerinţe impuse în cadrul proceselor în revendicarea imobilelor preluate de statul comunist atât prin dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât şi prin jurisprudenţa C.E.D.O. detaliată în considerentele deciziei de casare.
În concluzie, urmare a pronunţării deciziei de casare, instanţa de apel a fost investită cu rejudecarea în fond, în totalitate, a acţiunii în revendicare dedusă judecăţii de reclamantă.
În atare condiţii, criticile formulate prin prezentul recurs de reclamantă, potrivit cărora, pe calea primului recurs, anumite aspecte relative la fondului procesului ar fi fost invocate omisso medio, caz în care nu erau admisibile, iar cele relative la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare nu ar fi fost deloc criticate, situaţie în care soluţia primei instanţe atât asupra fondului litigiului, cât şi asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare au intrat în puterea lucrului judecat şi, în raport de prevederile art. 166 C. proc. civ., nu mai puteau fi analizate de instanţa de trimitere, nu pot fi primite.
Aceste critici, care vizează chestiuni privind chestiuni de drept soluţionate printr-o decizie a unei instanţe de recurs, de altminteri, nu pot fi invocate printr-un al doilea recurs, întrucât ar presupune o nouă judecată şi un control judiciar cu privire la aspecte statuate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este permis.
Pentru aceleaşi argumente, se constată că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia, instanţa de trimitere avea doar a completa considerentele hotărârii casate, nu şi competenţa de a analiza şi schimba soluţia primei instanţe cu privire la fondul cererii în revendicare deduse judecăţii.
Cât priveşte critica privind greşita aplicare de către instanţa de trimitere a prevederilor deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi a principiilor degajate din jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte constată că este străină considerentelor reţinute în decizia recurată.
Astfel, potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu este titulara unui „bun actual", cât timp invocă în justificarea pretenţiei de retrocedare doar titlul autoarei sale, deposedată în abuziv de statul comunist de imobilul în litigiu.
Concluzia a fost reţinută în aplicarea principiului statuat în hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, potrivit căruia, relativ la bunurile preluate de regimurile comuniste, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane poate fi reţinută, în afara oricărui dubiu dacă, ulterior ratificării Convenţiei, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140).
Doar refuzul autorităţile statului de a se conforma unei astfel de hotărâri constituie, potrivit considerentelor hotărârii menţionate, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Or, reclamanta nu a criticat pe calea recursului aceste considerente ca fiind nelegale şi nici nu a dovedit că, ulterior ratificării Convenţiei de statul român, ar fi obţinut o astfel de hotărâre definitivă şi executorie.
Relativ la argumentul reclamantei potrivit căruia, prin hotărârea menţionată, C.E.D.O. a statuat că atâta timp cât statul român a adoptat, după ce a ratificat Convenţia, o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că această legislaţie a generat în favoarea sa un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, este de observat că un astfel de drept este recunoscut persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire prevăzute de legislaţia specială de restituire (paragraful 136).
Îndeplinirea condiţiilor de restituire prevăzute de legea specială, care este Legea nr. 10/2001, se verifică însă în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege, nicidecum în cadrul procedurii de revendicare declanşată pe calea dreptului comun.
Cu alte cuvinte, un astfel de drept este recunoscut şi este protejat în măsura în care se constata în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 că reclamanta îndeplineşte condiţiile de restituire a imobilului în litigiu, ceea ce în cauză nu s-a probat, reclamanta nefinalizând până la acest moment procedura legii speciale.
Relativ la considerentele instanţei de apel potrivit cărora pârâţii, în calitate de subdobânditori ai imobilului în litigiu, sunt titularii unui „bun actual", se constată că au fost fundamentate pe faptul că actele de înstrăinare prin care pârâţii au dobândit în proprietate imobilul în litigiu nu au fost contestate şi anulate, sub motiv că ar fi fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta renunţând, de altminteri, la judecata cererii în anulare.
În atare condiţii, instanţa de apel, în considerarea principiul securităţii raporturilor juridice, a reţinut că dreptul de proprietate dobândit de pârâţi beneficiază de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional.
Aceste considerente, de asemenea, nu au fost criticate din punct de vedere al legalităţii, pe calea recursului, reclamanta rezumându-se să prezinte argumentele pentru care, în opinia sa, actele de înstrăinare ar lovite de nulitate, respectiv, nu ar fi fost apte să transmită valabil dreptul de proprietate în favoarea pârâţilor, chestiuni care puteau face obiectul analizei instanţei investite cu judecata acţiunii în anulare, nu al instanţei investite cu judecata acţiunii în revendicare.
Aşa fiind, constatând că instanţa de apel a soluţionat apelul declarat de pârâţi în limitele învestirii, în concordanţă cu prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi principiile statuate în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv, cu respectarea îndrumărilor statuate în decizia de casare anterioară, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.G.V. împotriva Deciziei nr. 693/ A din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6008/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5934/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
