ICCJ. Decizia nr. 590/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 590/2012
Dosar nr. 3867/98/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomiţa la data de 04 august 2010, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de 75.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic la care a fost supus.
Prin cererea depusă la termenul din 09 noiembrie 2010 reclamantul şi-a modificat şi completat cererea iniţială, solicitând obligarea pârâtului la plata reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 110.000 euro, şi anume: 10.000 euro - despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi 100.000 euro - despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul aceluiaşi act normativ.
În motivarea acţiunii, a arătat că prin Decizia M.AI. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 împreună cu părinţii săi, a fost strămutat pe când avea vârsta de 1 an şi 2 luni, din localitatea Drobeta Turnu - Severin, judeţul Mehedinţi în localitatea Dropia, judeţul Ialomiţa, deoarece bunicii materni G.I. şi Ştefania erau moşieri în Grozeşti, judeţul Mehedinţi, iar mama sa era unicul lor copil.
Prin sentinţa civilă nr. 2379/ F din 16 noiembrie 2010 Tribunalul Ialomiţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul P.T., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut reclamantul P.T. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a strămutării într-o altă localitate, astfel că acesta beneficiază de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că, în raport de durata măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa, fără a ignora faptul că reclamantului i s-au acordat deja măsuri reparatorii constând în indemnizaţia lunară stabilită conform Decretului-lege nr. 118/1990 (aşa cum menţionează în cererea introductivă), ţinând seama de prevederile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 şi având în vedere limita maximă a despăgubirilor stabilită de legiuitor, acesta este îndreptăţit să primească despăgubiri la nivelul acestei limite, respectiv a sumei de 10.000 euro.
Sub aspectul acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a luării măsurii dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, solicitare întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a apreciat că, în lipsa unor probe cert e care să ateste care au fost bunurile proprietatea autorului reclamantului (G.I. - bunicul matern), confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva acestuia, precum şi valoarea acestora, cererea formulată în acest sens este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în motivarea apelului s-a arătat că, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 2379/2010 au fost publicate deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358 şi 1360/2010 prin care au fost declarate neconstituţionale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi cele ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, decizii care produc efecte şi asupra prezentei cauze, fiind opozabile erga omnes.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 262/ A din 10 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea de daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a promovat prezenta acţiune în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.T., invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 221/2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul a arătat că, la momentul dislocării familiei sale, au fost confiscate toate proprietăţile deţinute.
Astfel, recurentul a arătat că a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, însă nu a primit nicio despăgubire reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Recurentul a mai arătat că dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertate a individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi au drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant pentru prima dată în recurs, ce vizează modul în care a fost soluţionat capătul de cerere referitor la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, se constată că, atâta timp cât reclamantul nu a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului prin care a fost respins acest petit, aceasta nu poate fi analizată, întrucât este inadmisibilă formularea unor critici omisso medio, astfel că în recurs nu poate fi cercetat un motiv care nu a fost invocat în apel.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.T. împotriva deciziei nr. 262/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 592/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 585/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
