ICCJ. Decizia nr. 592/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 592/2012
Dosar nr. 7557/95/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalul Gorj, sub nr. 7557/95/2010, reclamanta C.S.M., în calitate de moştenitoare a soţului său C.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de 50.000 euro anual începând cu anul 2010.
Prin sentinţa nr. 404 din 17 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.S.M. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la 10.000 euro daune morale şi 300 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1002 din 3 octombrie 1958 a fost condamnat inculpatul locotenent major C.I. pentru delictul de uneltire contra ordini sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen. la 4 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 2-5 C. pen. pentru delictul de uneltire contra ordini sociale. Sentinţa de condamnare a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2573 din 19 noiembrie 1958 prin care Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare i-a respins ca nefondat recursul.
În toată această perioadă, mama sa E.C. a făcut nenumărate demersuri pentru punerea în libertate la Prezidiul Marii Adunări Naţionale, demersuri ce au fost respinse, executarea pedepsei începând la data de 13 septembrie 1958 şi expirând la 11 septembrie 1962.
Prin Decizia nr. 71 din 01 decembrie 1965, Tribunalul Suprem, colegiul militar, a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general îndreptat împotriva sentinţei nr. 1002/1958 a Tribunalului Militar Bucureşti şi deciziei nr. 2573 din 19 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar a Regiunii a II-a Militare, a casat hotărârile şi l-a achitat pe C.I. pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen.
După pronunţarea deciziei nr. 71 din 01 decembrie 1965, C.I. a fost repus în drepturi, fiind reintegrat ca ofiţer activ în armată şi s-a pensionat cu gradul de locotenent-colonel. În anul 1958 când a intervenit condamnarea sa, acesta era căsătorit, avea şi o fiică, iar consecinţele condamnării sale au fost suportate şi de membrii familiei.
În raport de probele administrate în cauză s-a reţinut că într-adevăr cererea sa se întemeiază pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanţa a avut în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Sub acest aspect s-a reţinut că reclamantei C.S.M., soţia lui C.I., prin Decizia nr. 12 din 16 iulie 2008 i s-a acordat o indemnizaţie de urmaş potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, drepturile începând să curgă cu data de 1 iulie 2008, ele fiind achitate de Casa Judeţeană de Pensii Gorj.
În raport de aceste considerente s-a apreciat că obligarea statului la 10.000 euro cu titlul de daune morale, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de către reclamantă, de importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, suma este rezonabilă.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 113 din 22 februarie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe şi a admis apelul declarat de pârâtă şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta C.S.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată de reclamant pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile, ordonanţele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituţionale îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile a căror neconstituţionale s-a constatat sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplicau dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei. Este de precizat că nu se poate susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamantul are o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor (pentru a fi incidente prevederile art. 1 din Primul protocol la CEDO), întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate (iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc). Pe de altă parte, acest control al legii este reglementat de legislaţia internă încă din 1992, fiind deci şi previzibil pentru cei care apelează la justiţie faptul că prevederile legale pe care îşi fundamentează cererile pot fi desfiinţate, în măsura în care contravin Constituţiei.
În lipsa reglementărilor din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu privire la prejudiciul moral adus soţului său prin condamnare în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru săvârşirea unei infracţiuni calificată ulterior ca fiind condamnare cu caracter politic, nu poate fi reţinut.
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin adoptarea şi aplicarea unor acte cu caracter normativ este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat şi de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaştere a caracterului abuziv a unor acte adoptate şi aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanţele au obligaţia de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu exista temei în Constituţia actuală pentru interpretarea extensivă a dispoziţiilor legale cu caracter reparator.
În speţă, s-a reţinut că normele cu titlu reparatoriu existente în prezent în Legea nr. 221/2009 (după pronunţarea deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională) nu prevăd acordarea, în mod expres, de daune morale persoanelor care au fost supuse unei condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic; acestor categorii de persoane le sunt acordate măsuri reparatorii sub forma unor sume de bani lunare (fără a fi calificate daune materiale sau morale) în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în măsura în care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ şi s-au încadrat în prevederile acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.S.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a arătat că a învestit instanţa cu soluţionarea prezentei acţiuni anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 62/2010 şi ale deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi, prin urmare, aceste dispoziţii nu pot produce efecte retroactiv.
În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Astfel, recurenta a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a art. 6 din CEDO.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere consecinţele negative suferite ca urmare a condamnării, precum şi faptul că în alte cauze au fost acordate despăgubiri.
Pe de altă parte, a susţinut că beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin urmare, recurenta a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege nu sunt incidente în cauză, ele neputând retroactiva.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.S.M. împotriva deciziei nr. 113 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 595/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 590/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
