ICCJ. Decizia nr. 591/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 591/2012
Dosar nr. 6873/118/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1733 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta B.L. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 40.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii, fiind respinse celelalte pretenţii ca nefondate.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 51/C din 31 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist (fiind strămutată în perioada 1951-1955 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din comuna Ieselniţa judeţul Mehedinţi în comuna Însurăţei, judeţul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului şi care ar justifica pretenţia de ordin pecuniar solicitată prin acţiune.
În raport de toate aceste considerente, s-a reţinut că, în speţă, reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 822 lei lunar, recunoscută vechimea în muncă 4 ani, o lună şi 9 zile şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de 12 călătorii gratuite pe toate mijloacele de transport.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.L. la data de 31 martie 2011, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi art. 5 şi 6 C.E.D.O., art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:
Comunicarea deciziei recurate nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a realizat la data de 14 martie 2011, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 40 din dosarul instanţei de apel.
Termenul de declarare şi motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 30 martie 2011, într-o zi lucrătoare.
Cererea de recurs a fost depusă la 31 martie 2011, conform ştampilei aplicate pe plicul de expediere aflat la fila 12 din dosarul de recurs, cu depăşirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancţiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat şi dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.
Faţă de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamanta B.L., se va privi ca tardiv recursul, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5896/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5918/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
