ICCJ. Decizia nr. 5922/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5922/2012
Dosar nr. 11949/3/2008
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 25 martie 2008, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea lui de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, strada I., compus din teren în suprafaţă de 360 m.p. şi construcţii şi să fie obligaţi pârâţii să-i restituie, prin compensare, un imobil compus din teren echivalent cu cel care a fost expropriat şi să-i achite, cu titlu de despăgubiri, contravaloarea construcţiilor demolate, astfel cum sunt identificate în procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982.
În motivare, a arătat că prin certificatul de moştenitor din 14 martie 1984 i s-a recunoscut calitatea de unic moştenitor testamentar al defunctei sale mătuşi B.E. (care, potrivit actului de vânzare - cumpărare din 28 mai 1938, a dobândit împreună cu soţul său, B.I., imobilul teren în suprafaţă de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., în prezent strada I., Bucureşti). După cumpărare, cei doi soţi au edificat construcţii şi anexe gospodăreşti, iar întregul imobil a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 4/1983.
S-a arătat că notificarea transmisă potrivit Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului a rămas nesoluţionată, astfel că prin sentinţa civilă nr. 1494 din 17 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost obligat să emită o dispoziţie motivată ca răspuns la notificare, cu plata de daune cominatorii; acestei hotărâri nu i s-a dat curs nici până în prezent.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. ultim şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În cursul procesului, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 11 aprilie 2008, în sensul că a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă actualizată, pentru terenul în suprafaţă de 360 m.p., situat în Bucureşti, strada I.I., imposibil de restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
Pe parcursul desfăşurării procesului, reclamantul a pretins ca în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare să i se acorde teren în compensare, în strada A. şi în strada N.
Prin sentinţa civilă nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile invocate de pârât şi acţiunea reclamantului, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul este unicul moştenitor al defuncţilor B.I. şi B.E., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor depuse la dosar şi că în patrimoniul autorilor s-a aflat terenul în suprafaţă de 360 m.p. situat în comuna suburbană D.C., actualmente strada I.I., cât şi construcţia edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, motivat de faptul că reclamantul a solicitat a se constata calitatea sa de proprietar neîntrerupt asupra imobilului şi nu analiza modalităţii în care acesta a fost preluat la stat, astfel că instanţa nu a fost învestită cu analiza valabilităţii titlului statului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului a fost respinsă pe considerentul că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri la valoarea reală a construcţiilor demolate.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă deoarece acesta este afectat în totalitate de detalii de sistematizare.
S-a constatat că nu există în speţă posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât terenul la care face referire reclamantul, situat în strada N., deşi nu constituie obiectul unei notificări sau al unei acţiuni în revendicare, acesta face parte dintr-o suprafaţă mare de teren care se afla în posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcţii, aşa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti nr. 487907/13998 din 28 noiembrie 2005.
În ce priveşte construcţia, aceasta nu a făcut obiectul notificării formulate de către reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, şi nu există dovezi că ar fi existat şi ar fi fost demolată.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, aducându-i critici referitoare la modalitatea de administrare a probatoriului şi la omisiunea de a se pronunţa cu privire la două mijloace de probă solicitate şi anume, proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtului.
Pe fondul cauzei, a arătat că instanţa şi-a depăşit obiectul sesizării întrucât nu a cerut restituirea în natură a bunului, ci obligarea pârâţilor de a-i restitui prin compensare un imobil compus din teren echivalent.
Greşit nu s-au acordat măsuri reparatorii şi pentru construcţia demolată pentru care reclamantul a primit o despăgubire derizorie, deşi aceasta este identificată prin procesul - verbal de expropriere.
În apel, la cererea reclamantului, s-au efectuat expertize în specialitatea construcţii civile şi evaluări imobiliare şi topografie, întrucât acesta a pretins ca pentru terenul imposibil de restituit în natură din strada I., să i se acorde teren în compensare, teren în suprafaţă de 210 m.p., în strada A. şi 93 m.p. în strada N.
În legătură cu pretenţia de a i se restitui în natură un lot de 93 m.p. în strada N., reclamantul a susţinut că la aceeaşi adresă i s-a restituit suprafaţa de 277 m.p. teren, pentru un alt teren situat în Bucureşti, strada G.I. (conform deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Prin decizia civilă nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.S., a schimbat în parte sentinţa, a anulat dispoziţia din 11 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a admis în parte acţiunea precizată în apel. A dispus restituirea în natură de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a suprafeţelor de 93 m.p. teren din strada N. şi 210 m.p. teren din strada A., astfel cum au fost identificate în schiţele anexă la raportul de expertiză, în compensare pentru suprafaţa de 360 m.p. teren, situată în strada I.
Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă privind respingerea cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că raportul de expertiză tehnică judiciară (înaintat şi pârâtului, care nu a formulat obiecţiuni), a identificat lotul de 277 m.p. teren în strada N. ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar şi suprafaţa de 93 m.p. învecinată, despre care pretinde că este liberă şi nu este afectată de detalii de sistematizare sau reţele edilitare.
Expertul a identificat şi suprafaţa totală de 210 m.p. din strada A., despre care a pretins că este teren viran şi nu este afectat de detalii de sistematizare sau reţele edilitare.
Referitor la acelaşi teren, Primăria Municipiului Bucureşti cu adresa din 18 ianuarie 2006 a făcut cunoscut reclamantului că terenul din strada A., nu figurează în evidenţele Comisiei la Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar acestea vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Curtea a reţinut că în mod nejustificat prin dispoziţia emisă de primar pe parcursul procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana îndreptăţită dreptul de a obţine alte bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul preluat abuziv.
S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii, sau după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare. Că, reclamantul nu a făcut dovada că terenurile expertizate din strada N. şi strada A. ar fi cuprinse în vreun tabel afişat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile, dar nici pârâtul Municipiul Bucureşti nu a înţeles să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expert.
Or, prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că terenurile de la cele două adrese, de 93 m.p. şi 210 m.p., sunt libere de construcţii şi nu sunt afectate de elemente de sistematizare.
Aşa fiind, reţinând cererea reclamantului pentru acordarea de terenuri libere în compensare, concluziile raportului de expertiză topografică, cât şi poziţia procesuală a pârâtului care nu a înţeles să se opună pretenţiilor reclamantului, instanţa a apreciat caracterul întemeiat al acțiunii în ceea ce priveşte acordarea de teren în compensare pentru terenul expropriat.
Au fost menţinute, în schimb, dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea cererii de despăgubiri pentru construcţiile demolate.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
- Soluţia a fost pronunţată fără să existe o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză.
Pentru a dispune restituirea în natură a unui imobil, entitatea deţinătoare este obligată, potrivit Normelor metodologice conţinute de H.G. nr. 250/2007, să stabilească dacă există sau nu amenajări subterane - care nu pot fi identificate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor ce le administrează, ori alte amenajări de utilitate publică sau servituţi legale.
În acest sens, dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă, datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.
- S-a susţinut că legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate reparaţiunii persoanei deposedate în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Dimpotrivă, din felul de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent rezultă că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a unităţii deţinătoare oportunitatea de a-şi oferi bunurile ori serviciile de care dispune, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
În speţă, nu a existat o ofertă din partea pârâtului de acordare de bunuri ori servicii iar sintagma „bun disponibil” în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii.
- Se creează o inechitate între foştii proprietari, rezultată din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, pentru toţi cei ale căror terenuri sunt ocupate şi afectate de elemente de sistematizare şi acele situaţii de excepţie când părţile impun practic instanţelor de judecată acordarea unor terenuri aferente libere.
- În speţă, nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul nu ar fi primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este fondat în sensul şi în limitele următoarele considerente:
Potrivit art. 314 C. proc. civ., pentru ca Înalta Curte să poată verifica aplicarea corectă a legii este necesar ca împrejurările de fapt ale pricinii să fi fost deplin stabilite.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza şi a dispus asupra măsurilor reparatorii, fără să aibă o situaţie juridică clară a terenurilor atribuite în compensare, aşa cum în mod corect se susţine în recurs.
Astfel, instanţa s-a limitat la a constata că cele două suprafeţe de teren indicate de către reclamant şi solicitate a-i fi acordate în compensare sunt, potrivit raportului de expertiză, „libere de construcţii şi neafectate de detalii de sistematizare”, folosind, totodată, ca element determinant, faptul că pârâtul nu s-ar fi opus pretenţiilor reclamantului şi nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.
O asemenea abordare nesocoteşte, însă, principiul rolului activ care obligă instanţa, în termenii art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să „stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii”.
În acest scop, instanţa este obligată, atunci când probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, să dispună completarea probelor.
Or, din acest punct de vedere, se constată că, deşi instanţa a efectuat o adresă la Municipiul Bucureşti, solicitând efectuarea de verificări privind terenurile expertizate, respectiv, dacă „sunt deţinute de alte persoane sau societăţi comerciale, dacă fac obiectul altui proces şi dacă sunt afectate de elemente de sistematizare”, ulterior, în absenţa acestor relaţii solicitate, a considerat cauza în stare de judecată, trecând la rezolvarea fondului pricinii.
Lămurirea situaţiei juridice a celor două terenuri prin administrarea de probe suplimentare era însă necesară, faţă de inadvertenţele rezultate din dosar.
Astfel, cu privire la terenul din strada A., reclamantul a precizat, cu ocazia expertizei efectuate, că „renunţă la el, fiind în prezent revendicat de o altă persoană”.
Fără să lămurească acest aspect, ulterior, tot la cererea reclamantului, instanţa a încuviinţat o completare a raportului de expertiză pentru identificarea aceluiaşi teren.
În cuprinsul suplimentului expertizei se reţine că terenul - în suprafaţă totală de 390 m.p. - este situat la intersecţia a două străzi, că în subteranul acestuia există o reţea de termoficare, că este folosit ca parcare neamenajată.
Din acest teren de 390 m.p., expertul a identificat, ulterior, un lot de 210 m.p., arătând că „din suprafaţa totală de 390 m.p., identificată iniţial în strada A., s-a identificat un lot de 210 m.p.”, fără să precizeze însă, elemente în legătură cu individualizarea unei suprafeţe mai mici şi care este, raportat la acest lot, situaţia reţelei de termoficare identificate cu ocazia expertizei anterioare.
Exprimarea opiniei expertului era necesară faţă de situaţia de fapt constatată de acesta anterior, ceea ce l-a şi determinat pe reclamant ca în solicitarea de repunere a cauzei pe rol, formulând obiective suplimentare faţă de cele iniţiale, să ceară expertului „delimitarea suprafeţei efective ce este ocupată de reţelele de sistematizare (reţea de termoficare strada G.) şi să stabilească dacă traseul acestor reţele se suprapune sau nu cu suprafaţa terenului ce se solicită în compensare”.
Fără să fie preocupată de lămurirea acestor aspecte şi astfel, a situaţiei juridice a imobilului, instanţa dispune identificarea unui lot de 210 m.p. din suprafaţa totală de 390 m.p. în strada A. (încheierea din 29 martie 2011), la solicitarea reclamantului care procedase el însuşi la indicarea suprafeţei pe care o considera liberă.
În consecinţă, fără explicaţii suplimentare (deşi era vorba de lămurirea unor împrejurări de fapt pe baza opiniei unor specialişti, în sensul art. 201 C. proc. civ.), expertul procedează, astfel cum i s-a cerut, la identificarea unui lot de 210 m.p.
În privinţa terenului din strada N., care are o suprafaţă totală de 560 m.p. (şi din care s-a dispus restituirea a 93 m.p.), expertiza a reţinut că este vorba de „un teren delimitat pe toate laturile de gard de metal, mai puţin între punctele 4 şi 5”.
Or, în condiţiile în care era vorba de un teren delimitat, trebuia verificat dacă este într-adevăr, un teren liber supus restituirii.
Împrejurarea că prin decizia civilă nr. 502/A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a acordat reclamantului, ca măsură reparatorie în compensare, suprafaţa de 277 m.p. teren în strada N., nu reprezintă un argument în sensul lămuririi în prezent, a situaţiei juridice a imobilului de la adresa menţionată.
Astfel, potrivit considerentelor deciziei s-a avut în vedere situaţia terenului la momentul întocmirii expertizei în acea cauză, ceea ce înseamnă că instanţa învestită ulterior cu o cerere vizând imobilul aflat la aceeaşi adresă de situaţie trebuie să realizeze propriile verificări jurisdicţionale.
În consecinţă, se va constata că instanţa de apel a procedat la atribuirea în compensare a două suprafeţe de teren, fără a lămuri situaţia juridică a acestora, dacă era sau nu aptă să realizeze reparaţia în această modalitate.
De aceea, văzând dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La reluarea judecăţii se va suplimenta probatoriul pentru a se stabili, în sensul considerentelor anterior menţionate, dacă terenurile sunt libere în accepţiunea dată acestei sintagme prin dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 [art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)] şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară conţinute de H.G. nr. 250/2007 (art. 10.3), dacă au făcut sau nu obiect al revendicării altor persoane (având în vedere că măsura compensării pretinsă este o formă de reparaţie prin echivalent, iar nu directă, aşa încât nu poate avea prevalenţă faţă de cererea de restituire a altui proprietar).
Celelalte critici deduse judecăţii au caracter nefondat.
Astfel, contrar susţinerii recurentului, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, stabilind măsurile reparatorii prin echivalent care trebuie acordate atunci când restituirea în natură nu este posibilă, au în vedere şi o ordine de prioritate, prevalând măsura compensării cu alte bunuri şi servicii faţă de acordarea de titluri de despăgubiri.
Concluzia se impune faţă de menţiunea expresă a textului, conform căreia se propun despăgubiri în condiţiile legii speciale „în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită”.
De asemenea, alegerea măsurii reparatorii nu este lăsată în mod discreţionar la dispoziţia unităţii deţinătoare, aceasta trebuind să se supună prevederilor exprese ale legii, susţinerea că instanţa s-ar substitui unităţii deţinătoare atunci când statuează asupra măsurilor reparatorii, ignorând principiul plenitudinii jurisdicţionale a instanţei.
Faptul că dispoziţiile legii speciale dau, într-o primă fază a procedurii, în competenţa entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, stabilirea măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în caz de litigiu, asemenea aspecte ar ieşi de sub cauza instanţei de judecată.
- Critica vizând neproducerea de dovezi în legătură cu încasarea de despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaţionale şi dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, este străină cauzei.
Aspectul menţionat nu a fost invocat şi nu a făcut obiect al dezbaterii în proces pentru ca instanţele fondului să se pronunţe asupra lui şi pentru a constitui obiect al cenzurii de legalitate în recurs.
Faţă de toate considerentele arătate, recursul va fi admis doar în limita criticilor referitoare la neclarificarea situaţiei juridice a celor două suprafeţe de teren atribuite în compensare şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 782A din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5919/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5928/2012. Civil → |
|---|
