ICCJ. Decizia nr. 5928/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5928/2012
Dosar nr. 5917/3/2010
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 7 mai 2009, reclamanţii G.F.I., G.D., G.I., G.F.V. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe acesta la următoarele: restituirea preţului de piaţă al imobilului construcţie compus din două camere şi dependinţe în suprafaţă de 48,39 m.p., situat în Bucureşti, strada M.R., ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. A din 28 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, către primii doi reclamanţi, precum şi a preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 (compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 112,04 m.p.), situat la aceeaşi adresă, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. B din 28 martie 1997, încheiat de către ultimii doi reclamanţi.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu SC A. SA contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele de la adresele menţionate, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, însă la cererea foştilor proprietari, prin sentinţa civilă nr. 762 din 24 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a (rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă), s-a constatat nulitatea absolută a contractelor şi au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 1/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 544 din 14 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a fost obligat pârâtul să restituie către aceştia preţul actualizat cu rata inflaţiei, achitat în baza contractelor de vânzare-cumpărare anulate. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata preţului de piaţă a apartamentelor ce au făcut obiectul vânzărilor.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare cumpărare nr. A din 28 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanţii G.F.I. şi G.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului din Bucureşti, strada M.R., iar prin contractul de vânzare cumpărare nr. B din 28 martie 1997, reclamanţii G.I. şi G.F.V. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat în acelaşi imobil.
Prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă), s-a constatat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menţionat, de natură a produce efecte juridice.
A fost înlăturată susţinerea reclamanţilor referitoare la realizarea condiţiilor cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, vizând existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, Tribunalul a constatat că cerinţa evocată anterior nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reţinut cu putere de lucru judecat că imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât a fost nesocotită o cerinţă esenţială prevăzută de actul normativ, respectiv bunul nu intra în domeniul său de aplicaţie, preluarea de către stat realizându-se în lipsa oricărui titlu.
În acest sens, au fost avute în vedere considerentele deciziei civile nr. 335 din 23 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cuprinsul cărora s-a menţionat că imobilul a fost preluat de stat în lipsa oricărui titlu şi în consecinţă, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, înstrăinare ce a fost sancţionată cu nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în aceste condiţii.
S-a apreciat, contrar susţinerii reclamanţilor, că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea unei condiţii esenţiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, ci doar a preţului actualizat circumstanţiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care se regăseşte în cauză.
Împotriva sentinţei Tribunalului au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că din interpretarea teleologică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 50 alin. (11) rezultă că textul se referă la contracte desfiinţate şi nu la contracte anulate, iar noţiunea de desfiinţare include orice situaţie care lipseşte contractele de efecte juridice.
De asemenea, Legea nr. 1/2009 trebuie interpretată în sensul în care produce efecte şi nu în sensul unui act pur declarativ lipsit de conţinut, mai ales că în nenumărate speţe Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că noţiunea de „lege” are în vedere o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi controleze conduita apelând la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, astfel ca el să fie capabil să prevadă într-o măsură rezonabilă faţă de circumstanţele speţei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Or, la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, au fost respectate dispoziţiile art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că sunt beneficiarii dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care obligaţia de plată a despăgubirilor revine cocontractantului în temeiul dispoziţiilor art. 1337 şi urm. din vechiul C. civ.
Pe fondul cauzei, Ministerul Finanţelor a susţinut că nu există nicio culpă care să atragă răspunderea contractuală a acestei instituţii şi că, potrivit art. 1344 C. civ., „vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii”.
Prin decizia civilă nr. 806/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, ceea ce este relevant în speţă, din perspectiva situaţiei de fapt şi a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este faptul că ambele contracte de vânzare cumpărare ale reclamanţilor au fost anulate prin decizia civilă nr. 335 din 23 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1457 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a dispune anularea celor două contrate, instanţele au avut în vedere pe de o parte, reaua credinţă a cumpărătorilor iar pe de altă parte, împrejurarea că respectivele imobile nu puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (imobilele preluate de către stat fără titlu nu intră în domeniul de aplicare a legii menţionate).
S-a reţinut că raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.
Textul de lege menţionat se referă la contracte încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, ceea ce s-a apreciat că, raportat la contractele apelanţilor reclamanţi rezultă indubitabil din deciziile de anulare, întrucât înstrăinarea unui imobil în baza unei legi care îl exceptează expres de la aplicare are semnificaţia fraudării legii.
S-a constatat totodată că, referindu-se la contracte care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, textul de lege are în vedere lipsirea contractelor de efecte juridice, atât ca urmare a anulării, cât şi ca urmare a revendicării.
Ca atare, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (21) referitoare la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, câtă vreme prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că locuinţele nu puteau fi înstrăinate în baza (şi evident cu respectarea) Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului, s-a reţinut că aceasta este dată de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în care se arată expres că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Invocarea de către apelantul pârât a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. din vechiul C. civ. a fost înlăturată, din moment ce legea specială care guvernează raporturile juridice de genul celor analizate conţine o altă reglementare şi oferă o altă soluţie situaţiilor în care urmează să se restituie preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilelor înstrăinate în baza unor contracte de vânzare desfiinţate.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut următoarele critici:
- Decizia s-a dat cu greşita interpretare şi aplicare a legii, deoarece în mod eronat s-a apreciat că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la situaţia desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate în cauză prin admiterea acţiunii în nulitate, iar în ce priveşte încheierea valabilă a contractelor, ea rezultă din aceea că reclamanţii aveau calitatea de chiriaşi, care au respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege pentru perfectarea contractelor.
Chiar dacă, la nivelul anului 2007, s-a reţinut în mod eronat, că ar fi fost de rea-credinţă, sintagma nu are nicio relevanţă în judecarea speţei.
Aceasta, deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, referindu-se la contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu face nicio diferenţă între cumpărători, după cum au fost de bună sau de rea-credinţă.
Mai mult, art. 50 din Legea nr. 10/2001 face diferenţă între contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cele încheiate cu respectarea acestei legi, iar în cauză nu s-a reţinut că reclamanţii ar fi nesocotit legea menţionată.
De asemenea, trebuia observat că intimatul-pârât nu a invocat excepţia puterii de lucru judecat pentru aspectele ce ţin de modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, aşa încât instanţa ar fi trebuit să aprecieze, în funcţie de actele de la dosarul cauzei, îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Totodată, conform art. 1344 C. civ., reclamanţii sunt îndreptăţiţi să fie dezdăunaţi nu numai cu preţul plătit, ci şi cu sporul de valoare dobândit de lucru.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:
- Greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, atunci când a fost menţinută în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia restituirii preţului, având în vedere că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante.
Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, fiind terţ faţă de acest act, iar potrivit art. 1337, 1341 şi urm. C. civ. ar trebui să se angajeze răspunderea vânzătorului.
- Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere recurentului-pârât calitate procesuală în speţă, având în vedere că deposedarea reclamanţilor întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, iar aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:
1. Recursul reclamanţilor se fundamentează pe pretinsa apreciere greşită a instanţei de apel asupra neaplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a lipsei îndreptăţirii reclamanţilor de a fi dezdăunaţi, ca urmare a evicţiunii produse, cu valoarea de piaţă a imobilului.
Critica este nefondată, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară s-a stabilit că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a realizat cu rea-credinţă şi cu privire la imobile care nu puteau fi înstrăinate întrucât fuseseră preluate de stat fără titlu şi, ca atare, nu intrau în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.
Susţinerea recurenţilor, potrivit căreia Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009) nu face nicio distincţie - atunci când reglementează situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate - între cumpărătorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, este corectă, numai că instanţele de fond au analizat această atitudine subiectivă cu referire la cunoaşterea situaţiei bunului, de a fi sau nu apt înstrăinării în condiţiile Legii nr. 112/1995.
În acest context, statuarea cu autoritate de lucru judecat a preluării bunului fără titlu, a faptului că nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995, unite cu reaua-credinţă a cumpărătorilor, nu puteau duce decât la consecinţa eludării dispoziţiilor actului normativ la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
De aceea, instanţele de fond au apreciat corect că situaţia reclamanţilor nu intră sub incidenţa art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi aceştia nu pot pretinde despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului, nefiind întrunită situaţia premisă, a încheierii unor contracte cu respectarea prevederilor legale.
Aducând în dezbaterea judiciară aspecte legate de condiţiile încheierii contractelor şi pretinzând că s-au supus prescripţiilor legale, recurenţii ignoră efectul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat.
Astfel, stabilindu-se în mod irevocabil în sensul nevalabilităţii şi nulităţii contractelor, recurenţii-reclamanţi nu pot pretinde contrariul celor statuate jurisdicţional anterior decât încălcând principiul securităţii şi al stabilităţii juridice - care se află la fundamentul autorităţii de lucru judecat - şi care interzice redeschiderea judecăţilor finite.
Critica potrivit căreia, atâta vreme cât pârâtul nu a invocat „excepţia puterii de lucru judecat”, instanţa ar fi trebuit să aprecieze în funcţie de actele de la dosarul cauzei, dacă au fost îndeplinite sau nu condiţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.
Pe de o parte, nu este vorba despre excepţia puterii de lucru judecat [art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.], în condiţiile în care obiectul şi cauza celor două pricini sunt diferite, ci de modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat [art. 1200 pct. 4 C. civ., art. 1202 alin. (2) C. civ.], într-un litigiu ulterior, în care nu se poate nesocoti, ignora ceea ce a statuat deja o instanţă pe un aspect litigios.
Pe de altă parte, recurenţii ignoră natura de ordine publică a principiului autorităţii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu este la dispoziţia părţilor să se prevaleze sau nu de efectele pe care le produce lucrul deja judecat, instanţa de judecată fiind obligată să ţină seama de ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior.
- Este, de asemenea, nefondată susţinerea recurenţilor-reclamanţi, conform căreia ar fi fost îndreptăţiţi, conform art. 1344 C. civ. să fie dezdăunaţi nu numai cu preţul plătit, ci şi cu sporul de valoare al imobilului.
O astfel de dispoziţie nu poate fundamenta critica de nelegalitate, câtă vreme temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor a fost dat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Reclamanţii nu pot modifica, astfel, cauza cererii lor în recurs şi nici nu pot ignora raportul de drept existent între o normă generală, cum este cea conţinută de Codul civil şi o normă conţinută într-o reglementare specială.
În consecinţă, se va constata, conform considerentelor expuse, caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei care a apreciat corect, cu aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare, că, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
2. Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice deduce, de asemenea, judecăţii critici nefondate.
Astfel, susţinând lipsa calităţii sale procesuale pasive, pe motiv că s-ar opune principiul relativităţii efectelor contractului şi poziţia sa de terţ, faţă de contractele desfiinţate ale reclamanţilor, pârâtul-recurent nesocoteşte cadrul judecăţii.
Legitimitatea în proces a Ministerului Finanţelor Publice a fost dată, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare, de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituţii îi incumbă obligaţia de restituire a preţului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii nr. 112/1995.
În speţă, nu s-a pus problema unei răspunderi contractuale (pentru a se invoca inopozabilitatea efectelor actului), ci aceea a activării unei obligaţii legale, instituite în sarcina pârâtului.
Recurentul nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1337, 1341 C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, ar trebui să răspundă pentru evicţiunea produsă, întrucât temeiul juridic al pretenţiilor a fost dat de alte dispoziţii legale.
De altfel, pârâtul reia critica pe acest aspect, ignorând dezlegarea dată de către instanţa de apel care a reţinut că raporturile juridice, de genul celui care face obiectul cercetării în speţă, îşi găsesc reglementarea într-o lege specială, care vine şi înlătură norma de drept comun (art. 1337 şi urm. vechiul C. civ.).
Fără să combată acest argument şi ignorând, totodată, cadrul judecăţii, pârâtul nu demonstrează nelegalitatea deciziei din apel şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia s-a făcut formal, în condiţiile în care nu au fost prezentate şi dezvoltate argumente de natură să susţină critici încadrabile în acest caz de modificare.
Potrivit considerentelor expuse, ambele recursuri au fost găsite nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.F.I., G.D., G.I. şi G.F.V. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 806 A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5922/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 593/2012. Civil. Dizolvare persoana juridică.... → |
|---|
