ICCJ. Decizia nr. 604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 604/2012
Dosar nr. 1619/108/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 1619/108/2007 la Tribunalul Arad la data de 6 aprilie 2007, reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Arad, anularea art. 5 din dispoziţia de restituire, modificarea art. 7 din această dispoziţie, calcularea termenului de 3 ani începând cu data de 23 septembrie 2005 şi modificarea dispoziţiei în sensul restrângerii dreptului de folosinţă al pârâtei doar asupra părţii din imobil care îndeplineşte criteriile legale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat notificare în Dosarul execuţional nr. 566 din 16 iulie 2001, având ca obiect restituirea imobilului situat în Arad str. Gheorghe Lazăr, iar pârâta a emis decizia atacată abia la data de 09 martie 2007, cu depăşirea termenului rezonabil în care trebuia rezolvată orice cerere adresată unui organ al statului.
Reclamanta a mai arătat că imobilul nu îi este restituit aşa cum prevede legea, fiind condiţionată restituirea sa de plata unei sume în conturile pârâtei, deşi, inclusiv prin sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, a fost obligată la emiterea dispoziţiei de restituire, fără nici o condiţionare, întrucât legea nu o prevede, art. 48 din Legea nr. 10/2001 referindu-se la imobilele cu destinaţia de locuinţă.
Pârâta ar fi trebuit să emită decizia de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, adică cel târziu la 25 septembrie 2005, însă aceasta intenţionează să prelungească dreptul său de folosinţă timp de încă 3 ani în condiţii de chirie preferenţială.
De asemenea, menţinerea afectaţiunii se referă în mod greşit la întregul imobil, deoarece numai o parte din acesta este folosit de pârâtă, restul fiind folosit de alte instituţii publice care l-au închiriat de la pârâtă şi pentru care nu este motivată incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi a anexei 2 lit. a) pct. 3 la această lege.
Prin sentinţa civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea; a dispus anularea art. 5 din dispoziţia nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul executiv al pârâtei şi modificarea parţială a art. 7, în sensul că afectaţiunea avută de imobilul situat în Arad, str. Gheorghe Lazăr, încetează la 25 septembrie 2008; a respins cererea de modificare a dispoziţiei sus - menţionate în sensul restrângerii dreptului de folosinţă al pârâtei; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi chirie pentru imobilul sus - menţionat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008; a obligat aceeaşi pârâtă să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 şi până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 3440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosinţă imobil; a respins restul pretenţiilor reclamantei; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii raportate la acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă; a admis în parte acţiunea reconvenţională formulată şi precizată de pârâtă împotriva reclamantei; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea imobilului; a respins capătul de cerere al acţiunii reconvenţionale privind obligarea reclamantei la menţinerea afectaţiunii imobilului pentru o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziţiei sus-menţionate; a compensat creanţa de 306.993,14 lei sus - menţionată cu creanţa de 3.410.272,3 lei sus-menţionată până la concurenţa celei mai mici creanţe şi a obligat după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.
În motivarea acestei soluţii prima instanţă a reţinut că dispoziţiile menţionate la punctul 5 din dispoziţia contestată trebuie înlăturate deoarece condiţionarea restituirii imobilului de plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului nu este prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte punctul 7 al dispoziţiei, data de la care trebuie menţinută afectaţiunea imobilului se calculează de la data la care trebuia să fie emisă dispoziţia, adică la expirarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247 din 25 iulie 2005 care a permis restituirea în natură a imobilului, conform art. 16 al Legii nr. 10/2001, deci 25 septembrie 2005, dată de la care reclamanta devenea proprietară a imobilului, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 nu este incident în cauză, unde preluarea imobilului s-a realizat cu titlu.
La data la care trebuia emisă dispoziţia de restituire, toată clădirea era ocupată de instituţii de interes public din cadrul aceluiaşi minister şi se afla în administrarea pârâtei care are astfel calitate procesual pasivă, iar despăgubirile vor privi întreaga clădire, indiferent de natura raporturilor juridice dintre pârâtă şi ceilalţi deţinători ai imobilului.
Cuantumul despăgubirilor pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a fost stabilit în raport de data intrării în vigoare a H.G. nr. 1886/2006.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a apreciat că pârâta are calitate procesual activă sub aspectul cheltuielilor de consolidare şi modernizare, deoarece acestea au fost efectuate din bugetul său propriu de persoană juridică, neavând relevanţă că instituţia este finanţată de la bugetul de stat.
Cererea reconvenţională este admisibilă, deoarece, în absenţa unor prevederi legale privind acordarea de despăgubiri unităţilor deţinătoare pentru sporul de valoare adus imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materia îmbogăţirii fără justă cauză. Conform celor două expertize efectuate în cauză, s-a stabilit că din anul 1990, când pârâta-reclamantă a primit în administrare imobilul, a efectuat lucrări de consolidare şi modernizare cu bună credinţă, a căror valoare reactualizată a fost de 4 .163. 195,47 lei, însă se va acorda numai suma menţionată în precizările la acţiune, respectiv 3.410.772,30 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a Judeţului Arad şi pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Judeţului Arad.
Prin decizia civilă nr. 136/ A din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, întrucât imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta Camera de Comerţ şi industrie Arad la data de 16 iulie 2011, pârâta a emis dispoziţia de restituire nr. 1526 abia la data de 9 martie 2007 după promovarea şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că susţinerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta trebuie să respecte şi să păstreze afectaţiunea imobilului o perioadă de 3 ani ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoştinţă de demersurile promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil şi mai mult, prin sentinţa civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că termenul până la care trebuia emisă dispoziţia de restituire a expirat la 25 septembrie 2005. În consecinţă, termenul de 3 ani de păstrare a afectaţiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziţia conform legii, astfel încât afectaţiunea imobilului trebuia menţinută până la data de 25 septembrie 2008.
Tot în acest sens, nu se poate susţine că această afectaţiune a folosinţei imobilului trebuia dispusă parţial, numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de către pârâtă, şi nu şi pentru restul imobilului ocupat de alte instituţii publice întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, raportat la actele depuse la dosar, întregul imobil a fost folosit de instituţii ce fac parte din structura aceluiaşi minister, respectiv Direcţia Judeţeană de Muncă, Casa Judeţeană de Pensii şi Inspectoratul Teritorial de Muncă.
În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă a reclamantei asupra acestui imobil, instanţa de apel a reţinut că, dat fiind preluarea lui în proprietatea statului cu titlu valabil şi redobândirea acestuia de către notificator în baza Legii nr. 10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum şi faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada expirării termenului de emiterea dispoziţiei (25 septembrie 2005) şi până la încetarea afectaţiunii acestuia (25 septembrie 2008), cum de altfel i s-au şi acordat, conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert J.V.
Pe de altă parte, în perioada de folosinţă a imobilului de către pârâtă, în concret de la data preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare şi modernizare a construcţiei, stabilite şi evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare acestuia.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs apelanta-reclamantă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad şi apelanta – pârâtă - reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Arad.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad a arătat că soluţia de admitere a cererii reconvenţionale este dată cu aplicarea greşită a legii. Instanţa de fond a admis cererea reconvenţională prin aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 exclude aplicarea acestui principiu.
Art. 9 din Legea 10/2001 prevede: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.”
Din cuprinsul Legii nr. 10/2001 rezultă fără nici o îndoială că legislatorul a avut în vedere chestiunea alterării valorii patrimoniale a imobilelor restituite foştilor proprietari. De principiu, statul nu răspunde pentru degradarea imobilelor şi nici nu-i compensează pe proprietari pentru privarea îndelungată de folosinţă. Corelativ, statul nu este despăgubit pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor pe care le-a folosit gratuit.
În materia restituirii îmbunătăţirilor realizate de către chiriaşi, Legea nr. 10/2001 prevede totuşi o excepţie. Chiriaşilor persoane private li se restituie, conform art. 48 din lege, „sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile.”Această normă este, în substanţa sa, o aplicare legislativă a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Prin urmare, instanţa de fond trebuia să excludă acele „îmbunătăţiri"; pe care instituţiile de stat le-au efectuat pentru îndeplinirea unor obligaţii legale, prevăzute în Normativul P100 şi Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 766/1997, care prevăd reglementări speciale pentru imobile, în funcţie de utilizarea lor. Se instituie termene imperative pentru executarea lucrărilor de consolidare şi obligaţii speciale în executarea lucrărilor.
Recurenta consideră că nu poate fi obligată să suporte lucrări care au fost necesare pentru menţinerea în exploatare a imobilului.
Tribunalul Arad a respins cererea pe care a formulat-o pentru acordarea de despăgubiri, fără să explice de ce a considerat pertinentă şi utilă expertiza contabilă pentru determinarea valorii acestor despăgubiri.
Soluţia tribunalului a fost bazată pe considerentul că imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu. Curtea de Apel Timişoara a menţinut hotărârea tribunalului pentru acelaşi considerent, fără să examineze argumentele sale din apel, sub acest aspect, cu toate că modului de preluare a imobilului din litigiu (cu titlu sau fără titlu) nu a făcut obiectul procesului.
În plus, cererea sa, la fel ca şi acţiunea reconvenţională a intimatei, a fost bazată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Nici modul de preluare a imobilului şi nici buna credinţă alegată de intimată nu exclud îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia.
Este dovedit că imobilul a fost preluat abuziv de la recurentă, fără ca aceasta să fi beneficiat de despăgubiri. Pe cale de consecinţă, patrimoniul său a fost diminuat cu contravaloarea folosinţei imobilului. În logica îmbogăţirii fără justă cauză, această diminuare reprezintă însărăcirea suferită de reclamantă.
Tribunalul Arad şi Curtea de Apel Timişoara au blocat efectele în beneficiul său a acestui principiu, bazându-se pe prevederile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, cele două instanţe au aplicat acelaşi principiu în detrimentul recurentei şi au înlăturat efectele prevederilor Legii nr. 10/2001, pe care le-a invocat în apărare.
Or, dacă prima instanţă a considerat admisibilă cererea reconvenţională a intimatei, atunci acelaşi principiu juridic trebuia să opereze simetric şi în favoarea sa.
Curtea de Apel a considerat că întreruperea activităţii recurentei o împiedecă să solicite despăgubiri pentru perioada în care activitatea i-a fost întreruptă.
În baza art. 3 lit c1 din lege şi în conformitate cu dispozitivul sentinţei civile nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, definitivă şi irevocabilă, s-a dovedit că reclamanta este aceeaşi persoană juridică cu persoana de la care imobilul din litigiu a fost preluat abuziv.
Perioada de timp în care aceasta nu a funcţionat a fost determinată de ingerinţa statului dictatorial în activitatea sa şi legislatorul a înlăturat consecinţele acestei ingerinţe prin ficţiunea identităţii. Ca o consecinţă a acestei ficţiuni, situaţia sa juridică va fi identică cu cea a unei persoane care nu şi-a încetat niciodată activitatea (art. 3 lit. c) teza I şi teza II din Lege).
Acest raţionament a fost abandonat însă de Curte atunci când a determinat perioada de timp pentru care i se cuveneau despăgubiri. Dacă Curtea a folosit criteriul perioadei de activitate, ca să determine durata de timp pentru care i se datorează despăgubiri, atunci începutul perioadei trebuia să fie data reluării activităţii sale, ca urmare a adoptării Decretului-lege nr. 139/1990 din 12 mai 1990.
Tribunalul a greşit când a admis doar în parte cererea sa de obligare a reclamantei la plata chiriei pentru perioada 2005-2008.
Curtea de apel a urmat raţionamentul greşit al tribunalului (imobil folosit de instituţii publice), pe care l-a precizat (imobil folosit de instituţii din acelaşi minister), deşi calitatea de instituţie publică a persoanei care foloseşte imobilul sau subordonarea administrativă a acestei instituţii nu au nicio consecinţă juridică.
Nu orice instituţie publică beneficiază de prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001. În speţă, dintre persoanele care au folosit imobilului său, doar pârâta este o entitate publică expres determinată de lege şi beneficiul instituit de art. 16 din lege se aplică doar spaţiilor folosite exclusiv de aceasta.
Prevederile art. 16 din lege reprezintă o ingerinţă a statului în exerciţiul dreptului de proprietate, pe care statul o justifică prin protejarea unui interes public. Câmpul de aplicabilitate al normei prin care este autorizată ingerinţa nu poate fi extins, pentru că altfel s-ar încalcă în mod flagrant principiul legalităţii, astfel cum este definit de jurisprudenţa CEDO.
Cu toate acestea, ambele instanţe au extins regimul derogator al legii în beneficiul unor instituţii care nu fac obiectul acestui regim încălcându-i recurentei dreptul de proprietate.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Judeţului Arad a arătat că, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond si cea de apel, a fost stabilită plata unei chirii la preţul pieţei fără a se ţine cont de faptul că reclamanta a intrat în posesia parţială a imobilului încă din data de 30 mai 2008 şi îl foloseşte în beneficiul ei.
Întârzierea emiterii dispoziţiei aparţine reclamantei care nu s-a adresat instituţiei competente, pentru că nu a interpretat corect dispoziţiile legii. După apariţia Legii nr. 247/2005, C.C.I.A. Arad a solicitat restituirea în natură a Ministerului Muncii, după care a urmat o perioadă mai lungă de corespondenţă, pentru a elucida cărei persoane juridice îi aparţine competenţa de a emite dispoziţia. Decizia de restituire cu nr. 1526 a fost emisă în data de 9 martie 2007 şi a fost comunicată Camerei de Comerţ în aceeaşi dată.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată şi actualizată, reclamanta trebuie să menţină afectaţiune imobilului pentru cel mult 3 ani de la data emiterii dispoziţiei de retrocedare, adică începând din data de 9 martie 2007, dispoziţiile având caracter imperativ.
Înalta Curte de Casaţie de Justiţie statuează că termenul de 3 ani pentru care se menţine afectaţiune imobilului se calculează de la data emiterii dispoziţiei. Calcularea în alt mod a termenului de 3 ani, adică de la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005. înseamnă aplicarea retroactivă a termenului şi implicit interpretarea şi aplicarea eronată a legii, astfel cum a procedat instanţa de apel. Deşi s-a depus la dosarul cauzei practica judiciară în acest sens, aceasta nu a ţinut cont.
În lipsa oricăror dispoziţii legale, pe care de altfel instanţa o recunoaşte, din 25 septembrie 2005 şi până în data de 10 ianuarie 2007, când intra în vigoare H.G. nr. 1886/2006, s-a stabilit o chirie calculată la preţul pieţei care nu reprezintă nici chiria stabilită prin expertiza contabilă (care a fost contestată de noi), în cuantum de 306.993,14 lei şi nici nu precizează modul de calcul.
Instanţa a obligat numai pe recurentă la plata sumei mai sus menţionate şi la plata chiriei, în condiţiile în care în imobilul restituit CCI.A. Arad au funcţionat alte instituţii.
S-a solicitat anularea raportului de expertiză contabilă a dl. expert J.V., pentru că acesta a fost întocmit foarte subiectiv, fără a avea date certe, însă instanţa nu s-a pronunţat nici măcar în apel asupra acestei cereri.
S-a solicitat, de asemenea, recalcularea chiriei în funcţie de suprafaţa deţinută de cele trei instituţii, aşa cum a rezultat din expertiza tehnică în construcţii efectuată de d-na expert M.P., defalcat pe fiecare instituţie şi în conformitate cu tabelul prevăzut în H.G. nr. 1886/2006. Nici de acest lucru instanţa nu a ţinut cont şi nici nu s-a pronunţat asupra nivelului chiriei prevăzut de H.G. nr. 1886/2006 modificat.
În ceea ce priveşte cuantumul reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate cu ocazia reparaţiei capitale, instanţa a admis suma de 3.410.272,3 lei şi nu suma de 4.163.195,47 care a rezultat din expertiza tehnică contrară, pe motivul că acestea au fost solicitate prin concluziile scrise.
Susţinerea este neîntemeiată întrucât, atunci când s-a intrat pe fond, s-a precizat oral cuantumul care a rezultat din expertiza tehnică contrară efectuată de dl. expert M.I. Instanţa a dispus amânarea pronunţării sentinţei şi i-a obligat să depună concluzii scrise, tocmai pentru a preciza poziţia acestora şi în scris.
În faza procesuală a recursului au fost depuse întâmpinări de către recurenţi, s-a precizat de către recurenta Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Arad că, în temeiul Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor instituţii publice şi a O.U.G. nr. 113/2011, s-a transformat în Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.
De asemenea, prin decizia nr. 1104 din 8 septembrie 2011 a fost respinsă de către Curtea Constituţională excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 12 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/1998, precum şi a principiului îmbogăţirii fără justă cauză atunci când este aplicat în litigii în materia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, excepţie ridicată în cadrul prezentului dosar.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt parţial fondate, pentru următoarele considerente comune:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 74/1949, prin care reclamanta Camera de Comerţ şi Industrie Arad s-a desfiinţat, iar patrimoniul acesteia a fost preluat de statul român.
Prin urmare, activitatea sa a fost întreruptă, astfel încât nu pot fi primite apărările recurentei-reclamante conform cărora nu şi-a întrerupt niciodată activitatea. De altfel, chiar recurenta susţine că data reluării activităţii sale este 12 mai 1990, când a fost adoptat Decretul-lege nr. 139/1990, reluarea unei activităţi presupunând o încetare anterioară a acesteia.
Calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost deja recunoscută prin sentinţa civilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, devenită irevocabilă. Însă numai cu ocazia soluţionării notificării prin dispoziţia contestată, odată cu identificarea măsurii reparatorii care poate fi acordată, respectiv restituirea în natură a imobilului, ca urmare a modificării art. 16 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, i-a fost restituit reclamantei în natură imobilul în litigiu.
Modul de preluare a imobilului în litigiu (cu titlu sau fără titlu) nu a făcut obiectul procesului, deoarece în art. 3 al dispoziţiei nr. 1526 din 9 martie 2007, se constată că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, aspect care nu a format obiect al contestaţiei, deci care nu mai poate fi repus în discuţie deoarece această dezlegare a intrat sub putere de lucru judecat. Aspectul preluării cu titlu valabil al imobilului a fost numai reconfirmat în motivarea primei instanţe.
Prin urmare, dispoziţia nr. 1526 din 9 martie 2007, fiind atacată sub aspecte care nu vizează constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, constituie titlul de proprietate la reclamantei, care are însă numai caracter constitutiv, iar nu declarativ, asupra dreptului de proprietate al acesteia cu privire la imobilul în litigiu.
În consecinţă, reclamanta a dobândit proprietatea imobilului la data de 9 martie 2007, în baza dispoziţiei contestate, deoarece art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii contestaţiei, recunoştea cu caracter retroactiv dreptul de proprietate foştilor proprietari numai în ipoteza imobilelor preluate fără titlu, ipoteză care nu se regăseşte în speţa de faţă.
Consecinţa caracterului constitutiv de drepturi al dispoziţiei nr. 1526/2007 este aceea că reclamanta are dreptul de a primi despăgubiri numai de la data de 9 martie 2007, data la care a dobândit dreptul de proprietate, iar nu anterior acestei date.
Astfel fiind, dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă de la momentul emiterii dispoziţiei contestate, pentru argumentele prezente anterior, nu o îndreptăţeşte pe reclamantă la obţinerea de despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului de la data naţionalizării şi până la momentul la care, în opinia reclamantei, trebuia să i se restituie imobilul, respectiv 23 septembrie 2005, deoarece în această perioadă imobilul nu s-a aflat în proprietatea sa şi nu i s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate asupra acestuia pe cale judecătorească.
Apare astfel ca fiind corect respins capătul de cerere din precizarea la acţiune, referitor la acordarea acestui tip de despăgubiri.
În ceea ce priveşte menţinerea afectaţiunii imobilului de către unitatea deţinătoare, Înalta Curte observă mai întâi că această măsură nu a format obiect de analiză în sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, instanţa reproducând numai conţinutul precizării acţiunii din data de 13 decembrie 2006, fără a realiza o analiză a acestei precizări în considerentele sentinţei şi fără a se pronunţa asupra sa în dispozitivul sentinţei, astfel încât nu se poate reţine că acest aspect a intrat sub puterea lucrului judecat, astfel cum a motivat prima instanţă de fond.
În al doilea rând, Înalta Curte consideră că menţinerea afectaţiunii imobilului de către unitatea deţinătoare se poate realiza numai în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, respectiv „de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei”. Textul legal nu lasă loc la interpretări, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Prin urmare, este greşit raţionamentul instanţei de apel care a stabilit că termenul de menţinere a afectaţiunii începe să curgă după 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a modificat prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a categoriei de imobile la care se referă art. 16.
Mai mult, Înalta Curte constată că stabilirea unui alt moment de început al menţinerii afectaţiunii, motivat de o eventuală culpă a pârâtei în nesoluţionarea în termenul legal a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, este greşită deoarece nu a existat o astfel de culpă. Astfel cum s-a motivat în cuprinsul sentinţei civile nr. 68/2006, reclamanta nu a notificat-o pe pârâtă, ci a adresat notificarea către Ministerul Muncii, de abia ulterior, în cursul soluţionării cererii de a se răspunde notificării, după casare, la data de 13 decembrie 2006, reclamanta precizându-şi acţiunea în sensul că D.G.M.P.S. trebuie obligată la emiterea dispoziţiei.
Prin urmare, este corectă critica recurentei - pârâte - reclamante potrivit cu care instanţa de apel a calculat greşit data de la care trebuie să fie calculat termenul de 3 ani corespunzător obligaţiei de menţinere a afectaţiunii imobilului. Acest termen se va calcula începând cu data emiterii dispoziţiei contestate, respectiv de la 9 martie 2007, urmând a se împlini la 9 martie 2010.
Pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte recursul declarat de apelanta – pârâtă - reclamantă. Apare astfel ca întemeiat primul capăt al cererii reconvenţionale prin care s-a cerut menţinerea afectaţiunii imobilului timp de trei ani de la data emiterii dispoziţiei contestate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere al acţiunii reconvenţionale privind acordarea către pârâtă a sporului de valoare pentru îmbunătăţirile necesare şi utile pe care le-a adus imobilului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
În motivarea acestei concluzii, Înalta Curte pleacă de la premiza că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie care se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor.
Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foştilor proprietari pentru reparaţiile aduse imobilului preluat în stare de degradare şi nici posibilitatea deţinătorilor de imobile, alţii decât chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse acestora în perioada în care le-au deţinut.
Lipsa acestor prevederi nu înseamnă o omisiune de reglementare din partea legiuitorului, căci există dispoziţii legale exprese în privinţa restituirii îmbunătăţirilor necesare şi utile realizate de către chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, în art. 48 al Legii nr. 10/2001, iar în art. 9 al aceleaşi legi se prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Din interpretarea per a contario a acestor articole rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile numai chiriaşilor imobilelor cu destinaţie de locuinţă, iar nu şi deţinătorilor imobilelor cu altă destinaţie.
Justificarea acestei prevederi legislative se întemeiază pe principiul echităţii, în sensul că, de vreme ce legea nu îl îndreptăţeşte pe fostul proprietar la dobândirea cheltuielilor pe care le-a efectuat cu reparaţiile aduse imobilului preluat în stare de degradare, nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să plătească contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului restituit de către deţinătorii acestuia, într-o astfel de ipoteză putându-se identifica existenţa unei discriminări.
În susţinerea acestei interpretări istorico-teleologice şi logice, vine şi exprimarea din art. 9 al Legii nr. 10/2001, care este neechivocă asupra intenţiei legiuitorului de a restitui în natură imobilele în starea în care se află la data cererii de restituire, fără a se realiza nici o distincţie asupra stării acestora: de degradare sau cu o valoarea îmbunătăţită.
Prin urmare, din motive de similitudine, nu există nici o raţiune pentru care să se interpreteze posibilitatea deţinătorului imobilului de a obţine despăgubiri de la fostul proprietar pentru îmbunătăţirile aduse imobilului cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, nici în temeiul legii speciale şi nici pe calea dreptului comun, respectiv în considerarea îmbogăţirii fără justă cauză.
Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind imposibilă aplicarea dreptului comun cu privire la aspecte pe care legea specială nu le reglementează în mod expres, dar care sunt deduse din interpretarea sistematică, istorico-teleologică şi logică a conţinutului său.
Nu este aplicabil nici argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, utilizat pentru rezolvarea „lacunelor legii”, prin aplicarea „prin analogie” a normelor de drept civil edictate pentru „cazuri asemănătoare”. Aceasta deoarece, având în vedere motivele expuse anterior, nu se poate considera că există o „lacună a legii” sau „cazuri asemănătoare” între îmbogăţirea fără justă cauză din dreptul comun şi îmbogăţirea pe care ar suporta-o fostul proprietar prin redobândirea în proprietate a imobilului naţionalizat la care detentorul imobilului a adus îmbunătăţiri din bani publici.
De asemenea, în raport de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca lege specială, care vizează imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că utilizarea banilor publici pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor naţionalizate, în absenţa unor prevederi legale care să dispună şi despăgubirea foştilor proprietari, tot din bani publici, pentru repararea imobilelor care le-au fost restituite în stare de degradare, dovedeşte că intenţia legiuitorului este neechivocă, în sensul „compensării” între cele două tipuri de despăgubire.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 nu permite aplicarea, în completarea dispoziţiilor sale, a dispoziţiilor de drept comun în materia îmbogăţiri fără justă cauză, căci s-ar ajunge la situaţii injuste faţă de foştii proprietari, cât şi la imposibilitatea statului român de a acorda despăgubiri, în situaţia în care ar fi obligat, tot în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, la restituirea sumelor necesare aducerii imobilelor retrocedate în starea existentă la data naţionalizării acestora.
Deoarece nici în apel şi nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluţionare a pct. 5 din dispoziţia contestată, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiţii şi modernizări asupra imobilului în litigiu, acest aspect a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu va mai putea face obiect de analiză în rejudecare.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte apreciază că cererea reconvenţională este întemeiată numai în parte, cu privire la capătul de cerere privind menţinerea afectaţiunii imobilului timp de 3 ani de la data emiterii dispoziţiei contestate, sens în care punctul 7 al dispoziţiei contestate, nr. 1526 din 9 martie 2007, va fi menţinut, soluţia primei instanţe care a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina reclamantei la punctul 5 al dispoziţiei, referitoare la acordarea sporului de valoare pe care pârâta l-a adus imobilului pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, intrând sub putere de lucru judecat deoarece nu au fost formulate critici asupra acestui aspect pe calea apelului.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că au fost corect soluţionate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a pârâtei pe cererea reconvenţională şi inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.
Deoarece în această fază procesuală s-a constatat că alta este perioada pentru care trebuie menţinută afectaţiunea imobilului în litigiu, respectiv:9 martie 2007 - 9 martie 2010, iar instanţa de apel a încuviinţat efectuarea expertizei de evaluare a chiriei pentru cei 3 ani numai în raport de intervalul 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, (potrivit căruia în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului), în scopul corectei soluţionări a capetelor de cerere din cererea precizatoare a reclamantei, referitoare la chiria datorată pentru cei trei ani de menţinere a afectaţiunii imobilului, cât şi ulterior acestora, până la momentul punerii în posesie, se impune refacerea probei cu expertiză, în scopul determinării acestui cuantum, probă care nu poate fi administrată în recurs, conform art. 305 C. proc. civ.
Cu ocazia refacerii acestei expertize, urmează a se avea în vedere şi apărările pârâtei în sensul că reclamanta ar fi intrat în posesia parţială a imobilului încă din 30 mai 2008, se va stabili care sunt suprafeţele ocupate efectiv de pârâtă sau de către persoane care au subînchiriat de la aceasta, dacă există o astfel de subînchiriere, de-a lungul perioadei de referinţă: 9 martie 2007 - până la punerea efectivă în posesie a reclamantei, în raport de care va fi calculat cuantumul chiriei. În funcţie de constatările care se vor realiza, se va da dezlegarea şi capătului de cerere din cererea precizatoare privind restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei.
În consecinţă, în rejudecare instanţa de apel se va preocupa să administreze probele necesare soluţionării numai a capetelor de cerere din cererea precizatoare referitoare: la plata contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007, până la punerea efectivă în posesie a reclamantei şi la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei.
Astfel fiind, constatându-se incidenţa în cauză atât a unor motive de modificare cât şi de casare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel, rejudecare ce se va realiza în limitele menţionate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Arad şi de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Arad (în calitate de succesoare în drepturi a Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială Arad) împotriva deciziei nr. 136/ A din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6025/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6042/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
