ICCJ. Decizia nr. 6050/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6050/2012
Dosar nr. 39420/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 956 din 01 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 39420/3/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta B.K.C., în contradictoriu cu pârâtele I.B.P. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi, totodată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta I.B.P. SRL.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este titulara mărcii figurative B.K., obţinând protecţia pe teritoriul Turciei în anul 1999, pe teritoriul Comunităţii Europene în anul 2000 şi pe teritoriul României în anul 1999, protecţia fiind reînnoită în anul 2009, potrivit certificatului de înregistrare marcă din 22 martie 2009, pentru clasele de produse şi servicii 30, 42, 43, 44 şi 45, în timp ce pârâta este titulara mărcii figurative I.B. pentru clasa de produse 30, depusă la înregistrare la data de 12 decembrie 2000.
Au fost înlăturate susţinerile reclamantei referitoare la reaua-credinţă a pârâtei, dedusă de reclamantă din faptul că reclamanta şi-a înregistrat marca încă din anul 1999 în Turcia, unde deţine 258 de restaurante, iar pârâta este o societate comercială cu doi asociaţi de naţionalitate turcă, ce activează în acelaşi domeniu al serviciilor de restaurant, astfel încât pârâta cunoştea, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, despre existenţa şi folosirea anterioară, de către reclamantă, a mărcii similare B.K.
Tribunalul a avut în vedere că reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci implică existenţa, de principiu, a două componente: prima constând în cunoaşterea existenţei mărcii anterioare opuse şi a doua, intenţia de a obţine un avantaj semnificativ pe piaţa concurenţială, fie prin folosirea renumelui mărcii anterioare, fie prin blocarea accesului pe o piaţă determinată şi semnificativă a mărcii anterioare.
Doctrina şi jurisprudenţa au apreciat în mod constant că existenţa doar a primei componente este suficientă numai în măsura în care se solicită la înregistrare o marcă identică sau puternic similară cu marca anterioară.
Or, din această perspectivă, mărcile în conflict nu sunt identice şi nici puternic similare, iar marca pârâtei nu reprezintă o copiere, o imitare a mărcii reclamantei, astfel cum aceasta a susţinut.
Este adevărat că ambele mărci sunt mărci combinate, conţinând un element verbal şi un element figurativ constând într-un arc de cerc de natură a sugera o chiflă de B., numai că mărcile, deşi sunt similare din punct de vedere conceptual, sunt puternic diferite din punct de vedere vizual şi auditiv.
Singurul element comun B. este nedistinctiv, arătând specificul produselor şi serviciilor pentru care marca este folosită, elementul distinctiv fiind, în cazul mărcii reclamantei, elementul verbal K. şi în cazul mărcii pârâtei, elementul verbal I.
Cel mai important aspect în aprecierea lipsei de similaritate este faptul că percepţia de ansamblu în cazul mărcilor în conflict este diferită.
Scopul înregistrării unei mărci este acela de a conferi distinctivitate produselor sau serviciilor oferite, însă acest scop nu acoperă şi interesul comerciantului de împiedica pătrunderea pe piaţă a altor competitori.
A apreciat instanţa că este foarte important ca, pe o piaţă concurenţială puternică, cum este cea din domeniul produselor şi serviciilor alimentare, să nu fie permisă monopolizarea elementului verbal B., care este un element descriptiv şi nedistinctiv.
Sub un alt aspect, s-a reţinut că prin probele administrate nu s-a făcut dovada faptului că, la data înregistrării mărcii de către pârâtă, aceasta cunoştea existenţa mărcii reclamantei, simplul fapt că marca reclamantei era folosită în Turcia şi că doi dintre asociaţii societăţii pârâte aveau naţionalitatea turcă fiind insuficient pentru a proba cunoaşterea acestei mărci, în condiţiile în care nu s-a dovedit că aceasta a dobândit notorietate pe teritoriul Turciei sau al Comunităţii Europene.
De asemenea, nu au fost dovedite intenţiile pârâtei, sancţionabile din punctul de vedere al conduitei corecte pe piaţa concurenţială. Aceasta a urmărit să individualizeze într-un mod specific produsele oferite, folosind în acest scop un element de natură a permite o legătură rapidă în percepţia publicului consumator între marcă şi produsele oferite, prin urmare, nu a fost dovedită reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii sale.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, având ca obiect decăderea reclamantei din drepturile asupra mărcii B.K., s-a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada folosirii serioase a mărcii de către A.R.S. SRL, care, în temeiul contractului de franciză încheiat în anul 2008 cu reclamanta, a deschis mai multe restaurante în România sub această marcă.
Este lipsit de relevanţă, în aprecierea caracterului efectiv al actelor de folosinţă a mărcii, faptul că eventualele contracte de cesiune sau licenţă nu au fost înscrise în registrele specifice ale O.S.I.M, potrivit Regulilor 25 - 29 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 aprobat prin H.G. nr. 833/1998, în vigoare la data formulării acţiunii, instituţia inopozabilităţii având alt domeniu de aplicare.
Prin Decizia nr. 233 din 6 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta I.B.P. SRL împotriva sentinţei menţionate şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.K.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a făcut aplicarea sancţiunii instituite prin art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, deoarece apelanta a fost înştiinţată cu privire la cuantumul taxei de timbru şi al timbrului judiciar datorate pentru cererea de apel, însă a declarat expres în faţa instanţei că nu înţelege să achite aceste sume.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, s-a reţinut, în privinţa limitelor devoluţiunii, că prima instanţă a constatat prescris dreptul reclamantei la acţiunea în anularea mărcii pârâtei pentru motivul preexistenţei mărcii similare a reclamantei, reglementat la art. 48 lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Soluţia astfel pronunţată în privinţa cererii de anulare întemeiată pe motivul de nulitate menţionat nu a fost criticată prin motivele de apel, astfel că, în raport de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea nu este învestită cu evaluarea legalităţii şi a temeiniciei sale.
În contextul motivului de nulitate justificat prin reaua-credinţă imputată pârâtei, instanţa avea a analiza, în primul rând, circumstanţele ce au existat anterior sau concomitent înregistrării mărcii, respectiv conduita pârâtei la acea epocă, pentru că numai cauze anterioare sau simultane constituirii depozitului reglementar pentru înregistrarea mărcii pot conduce la sancţiunea invalidării/anulării înregistrării mărcii.
În aceste coordonate, similitudinile dintre cele două mărci au fost analizate de instanţa fondului în mod circumstanţial, numai ca elemente de natură a reliefa cele două componente ale relei-credinţe imputate pârâtei în contextul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 (respectiv cunoaşterea mărcii anterioare B.K., şi intenţia pârâtei-solicitante de a obţine un avantaj semnificativ pe piaţa concurenţială, fie prin folosirea renumelui mărcii anterioare a reclamantei, fie prin blocarea accesului mărcii anterioare pe teritoriul pe care s-a solicitat înregistrarea).
Analiza astfel efectuată nu se confundă cu aceea care este posibil a fi realizată în evaluarea legalităţii înregistrării mărcii din perspectiva condiţiei reglementate prin art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, condiţie în contextul căreia devin operante şi criteriile consacrate în doctrină şi jurisprudenţă relative la aprecierea similarităţii mărcilor aflate în conflict.
Împrejurările legate de renumele/notorietatea mărcii reclamantei au fost analizate în mod judicios de instanţa de fond în contextul în care aceasta a afirmat, prin cererea introductivă, că reprezentanţii pârâtei aveau cunoştinţă de marca anterior înregistrată B.K. pentru că: restaurantele cu denumirea B.K., deschise de reclamantă în 74 de ţări, reprezintă al doilea lanţ de restaurante cu servire rapidă din lume; că mărcile B.K. cu element figurativ au fost înregistrate în Turcia la data de 22 martie 1999; că aceste mărci au fost intens promovate de-a lungul anilor şi se bucură de o reputaţie mondială; că reclamanta deţine, în Turcia, 258 de restaurante sub această marcă; că doi dintre asociaţii societăţii pârâte au naţionalitate turcă şi, astfel, "fără putinţă de tăgadă" aveau cunoştinţă de folosirea anterioară a mărcii anterioare B.K.
Reproşând primei instanţe că a analizat notorietatea mărcii B.K. pe teritoriul Turciei sau al Comunităţii Europene, fără a se fi invocat asemenea valenţe ale acesteia, apelanta reclamantă nu numai că a desprins din context noţiunea de notorietate utilizată în considerentele sentinţei apelate, dar ignoră propriile argumente expuse în cererea de chemare în judecată relativ la răspândirea mărcii sale şi la percepţia acesteia din partea publicului căruia i se adresează produsele pentru care a fost înregistrată.
Observând menţionata noţiune în contextul în care se regăseşte în cuprinsul hotărârii atacate, Curtea a constatat că ea a fost utilizată de instanţă cu valenţe echivalente celei de "renume mondial" evocată de reclamantă în cererea introductivă, şi nicidecum cu valenţele conferite prin condiţia de registrabilitate de la art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 - care, dealtfel, se referă exclusiv la notorietatea dobândită pe teritoriul României.
În al doilea rând, potrivit cu prevederile art. 1898 alin. (2) C. civ. în vigoare la data înregistrării mărcii pârâtei intimate, în favoarea acestei din urmă părţi operează prezumţia legală relativă de buna-credinţă la înregistrarea mărcii I.B., iar reclamantei - care a alegat reaua-credinţă - îi incumbă sarcina probei în răsturnarea acestei prezumţii.
Afirmaţiile făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că marca combinată B.K. se bucură de renume mondial şi că restaurantele proprii - cu aceeaşi denumire B.K. - aveau o prezenţă semnificativă (într-un număr de 258) în ţara de origine a asociaţilor/reprezentanţilor societăţii pârâte la epoca înregistrării mărcii a cărei nulitate se invocă impuneau, atât din perspectiva art. 1898 alin. (2) C. civ., cât şi a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia reclamantei de a administra probe care să confirme realitatea situaţiei astfel evocate.
În absenţa unui probatoriu concludent, care să permită instanţei să verifice realitatea acestor împrejurări de fapt evocate de reclamantă, nu putea fi considerată răsturnată prezumţia legală de bună-credinţă ce operează în favoarea pârâtei intimate.
Existenţa înregistrărilor anterioare anului 2000, în Uniunea Europeană, în Turcia şi/sau în alte state ale lumii, a mărcii combinate B.K. reliefează împrejurarea că reclamanta se bucură de protecţie/exclusivitate în folosirea semnului pe teritoriile pentru care s-au făcut respectivele înregistrări, şi nicidecum faptul că orice persoană ce avea cetăţenia statelor în care opera această protecţie ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dreptul astfel dobândit de reclamantă. De asemenea, respectivele înregistrări nu erau de natură a asigura reclamantei un drept exclusiv de utilizare a semnului pe teritoriul României (care, la acea dată nu avea calitatea de stat membru al Uniunii Europene).
De asemenea, împrejurarea că asociatul/asociaţii de naţionalitate turcă al/ai societăţii pârâte desfăşoară în România activităţi comerciale în domeniul restaurantelor fast food nu oferă, prin el însuşi, niciun indiciu în sensul că şi în ţara de origine ar fi fost implicaţi în acelaşi gen de activităţi comerciale. Astfel, susţinerea reclamantei în sensul că aceşti asociaţi ar fi cunoscut existenţa înregistrării mărcii combinate B.K. în Turcia şi prestigiul de care această marcă se bucura în respectivul stat ca efect al comerţului în care activau, este speculativă, fără suport probator.
Nefiind îndeplinită condiţia premisă (cunoaşterea existenţei şi folosirii mărcii B.K. înregistrată în afara teritoriului României), nu există suportul necesar analizării celei de-a doua condiţii, respectiv intenţia frauduloasă în raport de înregistrările menţionate.
Cât priveşte teritoriul României, unde marca reclamantei era, de asemenea, înregistrată anterior datei la care a fost constituit depozitul reglementar pentru marca a cărei anulare se cere, Curtea a apreciat că analiza conduitei pârâtei trebuie făcută în considerarea circumstanţelor concrete în care aceasta s-a derulat.
Astfel, în perioada 1999 - 2007, marca combinată B.K. nu a fost utilizată în România, reclamanta beneficiind însă de dreptul exclusiv de a utiliza semnul astfel înregistrat în condiţiile Legii nr. 84/1998.
Marca I.B., înregistrată de societatea pârâtă în anul 2000, conţine o serie de elemente - figurative şi verbale - care se regăsesc şi în conţinutul mărcii anterioare a reclamantei, iar această coincidenţă de elemente putea fi constatată printr-o cercetare documentară ce se putea realiza (de către solicitant) în cadrul procedurii de înregistrare a mărcii ulterioare.
Pe de o parte, elementul verbal din conţinutul mărcii pârâtei este cvasi-identic cu numele comercial al acesteia, iar pe de altă parte marca înregistrată a pârâtei are în conţinut şi culorile revendicate roşu, galben şi maro (spre deosebire de marca reclamantei apelante, care nu beneficiază de protecţie decât pentru elementul verbal şi cel grafic, iar nu şi pentru culorile pe care susţine că le foloseşte în asociere cu marca).
Chiar dacă, din analiza comparativă a celor două mărci, se poate observa un nivel însemnat de similitudine sub aspect vizual şi conceptual (din punctul de vedere al alegerii unei chifle secţionate ca elementul figurativ central, al grafiei şi plasării elementului verbal în secţiunea chiflei, precum şi a modalităţii de încadrare a semnului printr-un arc de cerc), Curtea a apreciat că o atare similitudine nu este îndestulătoare pentru a răsturna prezumţia bunei-credinţe a pârâtei.
Asemănările dintre mărcile aflate în conflict sunt apte a evidenţia cunoaşterea de către pârâtă a structurii vizuale şi conceptuale a mărcii înregistrate de reclamantă, însă elementul cunoaşterii nu este suficient pentru a dovedi reaua-credinţă a pârâtei la momentul înregistrării mărcii I.B., fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.
Reaua-credinţă ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei.
Frauda constă în săvârşirea unor acte de atingere aduse intereselor altuia, în mod deliberat, cu scopul de a obţine foloase injuste.
Astfel concepută, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea "faptului relevant" (existenţa şi folosirea mărcii anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat) iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă.
Pe cale de consecinţă, numai prezenţa intenţiei frauduloase a titularului mărcii ulterior înregistrate poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii; trebuie ca intenţia pe care acesta a avut-o în cadrul procedurii de înregistrare a mărcii sale să nu fi fost aceea ca marca să îşi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă, sau de a-şi crea un avantaj comercial injust profitând de semnul preexistent.
Constatările anterioare sunt confirmate în jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în cauza Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Haiswirth GmbH). Instanţa europeană a reţinut că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua-credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă a-şi îndeplini funcţiile sale esenţiale.
Raportând aceste aprecieri teoretice la datele speţei pendinte, Curtea a constatat, pe de o parte că, ulterior înregistrării, a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pârâtei - aspect care este confirmat de reclamantă atât prin argumentele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel - ceea ce semnifică faptul că înregistrarea acestei mărci s-a făcut cu scopul de a-şi îndeplini funcţiile specifice, iar pe de altă parte că nu a fost dovedit faptul că pârâta ar fi urmărit să îşi creeze vreun avantaj comercial, profitând de marca anterior înregistrată în România.
În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă a pârâtei - ca cerinţă necesară pentru a fi reţinută reaua-credinţă la înregistrarea mărcii combinate I.B. - se impunea a fi dovedită distinct de cerinţa cunoaşterii "faptului relevant" al existenţei înregistrării (în România) a mărcii combinate anterioare B.K. - ce are o structură conceptuală asemănătoare.
Simpla cunoaştere a "faptului relevant" nu generează, prin ea însăşi, prezumţia existenţei unei intenţii frauduloase, atare intenţie trebuind a fi probată distinct şi apreciată ca atare.
Asemănările puternice ce există între mărcile aflate în conflict reliefează, astfel cum s-a stabilit în cele ce preced, faptul cunoaşterii de către pârâtă a mărcii anterioare a reclamantei, fără însă ca acest fapt să facă a fi evidentă intenţia de fraudare - cum pretinde apelanta reclamantă.
În condiţiile în care: marca anterioară nu fusese folosită în România până la data înregistrării mărcii pârâtei; nu s-a dovedit că cea dintâi se bucura, la nivelul anului 2000, de o reputaţie/renume, pe acest teritoriu, care ar fi profitat sau ar fi fost de natură să profite pârâtei; s-a probat că pârâta a înregistrat marca ulterioară pentru a fi efectiv utilizată în activitatea proprie, şi nu pentru a bloca accesul pe piaţă al comercianţilor concurenţi, Curtea a respins critica apelantei reclamante pe aspectul nedovedirii celei de-a doua cerinţe pentru existenţa relei-credinţe.
Riscul de confuzie evocat de apelanta-reclamantă în apel nu putea fi analizat de instanţa fondului ca un criteriu elocvent şi suficient pentru determinarea intenţiei frauduloase, circumscrisă cauzei de nulitate ce se analizează în lumina prevederilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, atâta vreme cât acest criteriu a fost conceput de legiuitor ca relevant în contextul unei cauze de nulitate distincte (reglementate prin art. 48 lit. b) raportat la art. 6 lit. c) din acelaşi act normativ) în privinţa căreia prima instanţă a reţinut intervenită prescripţia dreptului la acţiune.
Dealtfel, prezenţa unui risc de confuzie între mărcile în conflict reflectă modalitatea în care produsele şi/sau serviciile cărora acestea li se aplică sunt percepute de consumatori, iar nu existenţa intenţiei titularului mărcii ulterior înregistrate de a obţine un asemenea efect. De aceea, chiar acceptând ipoteza existenţei riscului de confuzie, se impunea ca reclamanta să dovedească împrejurarea că pârâta-intimată a acţionat cu vinovăţie/intenţie, urmărind să creeze o confuzie aptă să îi creeze un avantaj comercial injust.
În cadrul probatoriului administrat în apel de către apelanta reclamantă, a fost depus un sondaj de opinie realizat de mandatarul acestei părţi în perioada 6 - 8 iunie 2011, sondaj din al cărui conţinut reiese faptul că semnul B.K. evidenţiat în culorile alb şi negru (astfel cum acesta beneficiază de protecţia conferită de înregistrarea ca marcă) nu a fost recunoscut de respondenţi ca reprezentând marca apelantei. Ca atare, afirmaţia apelantei potrivit căreia s-ar fi creat, din intenţia frauduloasă a pârâtei, un însemnat risc de confuzie cu marca anterior înregistrată B.K. este una făcută cu neobservarea limitelor protecţiei de care se bucură ca efect al respectivei înregistrări - pe care o extinde fără temei şi asupra culorilor pe care le utilizează în asociere cu marca, fără însă a avea exclusivitate asupra combinaţiei astfel rezultate.
Cât priveşte alegaţia apelantei în sensul că pârâta-intimată ar folosi semnul I.B., astfel cum a fost înregistrat ca marcă, şi pentru alte produse/servicii decât cele pentru care a fost înregistrat, Curtea a reţinut că aceasta este lipsită de suport probator.
În lumina dreptului de acces la justiţie şi al dreptului de apărare - reglementate cu valoare de drepturi fundamentale prin art. 21 şi 24 din Constituţia României - formularea de către pârâta intimată a cererii reconvenţionale (având ca obiect decăderea reclamantei din drepturile asupra mărcii în raport de care aceasta a solicitat, prin cererea principală, anularea mărcii pârâtei) apare, formal, ca un exerciţiu legitim al celor două drepturi fundamentale menţionate anterior. Demersurile astfel întreprinse de pârâtă erau unele ce aveau ca finalitate apărarea şi conservarea, în condiţiile legii, a drepturilor asupra mărcii a cărei anulare se solicita, pentru raţiuni ce impuneau o verificare asupra utilizării de către reclamantă a mărcii sale anterior înregistrată, context în care apare ca vădit nefondată susţinerea apelantei în sensul că respectivele demersuri ar constitui un indiciu al vinovăţiei/intenţiei frauduloase cu care ar fi acţionat pârâta la înregistrarea propriei mărci, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs în termen legal reclamanta B.K.C., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, în sensul că instanţa stabileşte faptului că există asemănări puternice între cele două mărci aflate în conflict, asemănări care atestă cunoaşterea semnului B.K. de către pârâtă, fără însă a trage toate concluziile ce se impuneau din această cunoaştere.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat faptul că, în speţă, nu s-ar fi făcut dovada faptului că asociatul de naţionalitate turcă al pârâtei intimate ar fi cunoscut existenţa înregistrării mărcii combinate B.K., pe cale de consecinţă instanţa de apel a considerat ca speculative afirmaţiile referitoare la faptul că pârâta intimată ar fi cunoscut marca ce i se opune.
În paragrafele următoare, instanţa constată, din contră, faptul că "asemănările dintre mărcile aflate în conflict sunt apte a evidenţia cunoaşterea de către pârâtă a structurii vizuale şi conceptuale a mărcii înregistrată de reclamantă şi respectiv "asemănările puternice ce există între mărcile aflate în conflict reliefează, astfel cum s-a stabilit în cele ce preced, faptul cunoaşterii de către pârâtă a mărcii anterioare a reclamantei". Astfel, instanţa examinează existenţa relei-credinţe a pârâtei intimate, constatând, în mod cu totul surprinzător, că aceasta nu există.
Aceste aspecte constituie în fapt considerente contradictorii cuprinse în hotărârea recurată, care reliefează faptul că instanţa de apel nu s-a aplecat suficient asupra problemei de drept, respectiv asupra identificării elementelor care atestă reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii.
2. Instanţa de apel, constatând că între cele două semne aflate în conflict există puternice asemănări, stabileşte ulterior că aceste asemănări nu reprezintă o intenţie de fraudare a reclamantei.
Concluzia instanţei se constituie într-o greşită aplicare a prevederilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi respectiv art. 1898 alin. (2) C. civ.
Astfel cum reclamanta a subliniat şi în faţa instanţei de apel, prevederile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu definesc noţiunea de rea-credinţă la înregistrarea mărcii, aceasta trebuind să fie stabilită de instanţă de la caz la caz, prin aplicarea legislaţiei şi a principiilor de drept substanţial la situaţia de fapt stabilită cu ocazia cercetării judecătoreşti.
În cauză, stabilind dacă există asemănări între cele două mărci, instanţa era chemată să decidă dacă aceste împrejurări de fapt constituie sau nu un caz de rea-credinţă, conform prevederilor art. 48 lit. c) din lege.
Întrucât prevederile Legii nr. 84/1998 nu descriu noţiunea de rea-credinţă şi nici componentele acesteia, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a stabilit faptul că noţiunea de rea-credinţă trebuie privită exclusiv din perspectiva verificării a două condiţii cumulative (similaritatea dintre semne, respectiv intenţia frauduloasă la înregistrarea mărcii posterioare).
Astfel, existenţa unei intenţii frauduloase la înregistrarea mărcii nu este necesar a fi verificată atunci când se dovedeşte faptul că titularul mărcii a cărei anulare se solicită cunoştea sau nu putea ignora folosirea semnului propriu de către reclamant.
În susţinerea acestei poziţii, recurenta a invocat decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 11 iunie 2009 în Cauza nr. C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG v Franz Hauswirth GmbH, (dată în interpretarea art. 51 (1) (b) al Regulamentului nr. 40/94 cu privire la marca comunitară).
Din această decizie rezultă că factorii relevanţi pentru aprecierea bunei sau a relei-credinţe la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui însemn ca marcă comunitară, menţionaţi cu titlu exemplificativ (cunoaşterea de către pârât a faptului că un terţ foloseşte un semn identic cu al său, intenţia de a preveni un terţ de la a continua să folosească marca, nivelul de protecţie legală de care se bucură însemnul terţului) nu sunt definite drept condiţii cumulative care, mutatis mutandis, trebuie verificate în orice împrejurare pentru a se stabili reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, instanţa europeană subliniind faptul că instanţele naţionale trebuie să examineze toţi factorii relevanţi, precum şi faptul că ipotezele oferite de Curte reprezintă numai o parte din coordonatele pe care le poate îmbrăca reaua-credinţă.
Cu toate acestea, instanţa de apel a aplicat mecanic două criterii privind buna-credinţă: cunoaşterea însemnului aparţinând reclamantei şi existenţa unei intenţii frauduloase, prin aceasta adăugând în mod nepermis la lege. Din contră, instanţa ar fi trebuit să observe faptul că lipsa unei definiţii a bunei-credinţe în corpul Legii nr. 84/1998 nu este întâmplătoare, legiuitorul dorind să lase libertate judecătorului în a aprecia ce anume constituie rea-credinţă de la caz la caz, fără a stabili bariere artificiale în faţa accesului liber la justiţie.
Instanţa nu a trecut dincolo de stabilirea situaţiei de fapt, în sensul că în temeiul art. 1898 alin. (2) C. civ. a constatat mecanic faptul că există o prezumţie de bună-credinţă ce operează în favoarea pârâtei, fără a trage toate concluziile ce se impuneau din faptul că marca pârâtei este în fapt o imitaţie servilă a mărcii reclamantei şi a fost înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse, ulterior obţinerii protecţiei mărcii B.K.
3. Chiar şi în situaţia în care instanţa de recurs va aprecia faptul că în această cauză trebuie verificate atât existenţa unei similarităţi între marca reclamantei şi cea a pârâtei, cât şi o intenţie frauduloasă la înregistrarea mărcii I.B., acest ultim element este pe deplin întrunit în cauză.
Instanţa de apel a reţinut faptul că între mărcile B.K. şi I.B. există coincidenţe de elemente, apte a evidenţia cunoaşterea de către pârâtă a structurii vizuale şi conceptuale a mărcii înregistrată de reclamantă.
În aceste condiţii, este evidentă intenţia de fraudare a intimatei pârâte, deoarece marca acesteia reia într-o manieră cvasi-identică modul de dispunere a elementelor verbale şi figurative din marca noastră anterioară. De asemenea, instanţa de apel ar fi trebuit să observe faptul că aceste coincidenţe de elemente nu sunt întâmplătoare.
Deşi instanţa a constatat că, pentru determinarea coincidenţei de elemente, era suficientă o cercetare documentară ce se putea realiza (de către solicitant) în cadrul procedurii de înregistrare a mărcii ulterioare, se ignoră că această cercetare cădea în sarcina pârâtei, ce şi-a înregistrat marca ulterior mărcii reclamantei.
În practică, procedura cercetării documentare este menită tocmai a proteja deponentul de bună-credinţă de situaţia în care semnul a cărui protecţie o solicită ar intra în conflict cu un semn anterior, din cauza unor similarităţi întâmplătoare. Or, neparcurgerea acestei proceduri de către pârâtă atestă faptul că aceasta avea cunoştinţă deplină de marca anterioară B.K., asumându-şi riscul înregistrării semnului similar.
De asemenea, distinct de asemănarea izbitoare dintre cele două semne, instanţa de apel trebuia să observe faptul că marca ulterioară a pârâtei I.B. a fost înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse ca şi marca B.K., astfel încât există intenţia clară a pârâtei de a folosi marca sa în competiţia comercială cu titularul mărcii anterioare.
Din această perspectivă, sunt străine de natura pricinii reţinerile instanţei de apel în sensul că recurenta nu ar fi dovedit faptul că I.B. a folosit marca şi pentru alte produse decât cele pentru care a obţinut protecţia mărcii. În realitate, reclamanta a susţinut că ambele mărci sunt înregistrate pentru aceeaşi clasă de produse, indiferent de obiectul de activitate al pârâtei I.B., ceea ce este relevant este obiectul protecţiei (clasa de produse) şi nu obiectul de activitate. Această afirmaţie a fost făcută în combaterea apărărilor pârâtei care a încercat să crediteze ideea că părţile nu ar fi competitori pe aceeaşi piaţă.
Or, această conduită a pârâtei intimate care, cunoscând semnul B.K., a înregistrat un semn similar până la identitate cu al reclamantei pentru aceeaşi clasă de produse, evitând procedura de cercetare documentară, relevă faptul că a existat rea-credinţă la înregistrarea mărcii proprii. Această rea-credinţă a avut ca scop crearea unui avantaj comercial injust, în primul rând prin aceea că pârâta nu a investit nimic în propria imagine pe piaţă - copiind-o pe cea a unui competitor.
La termenul de judecată din 5 octombrie 2012, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de imposibilitatea încadrării criticilor formulate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că recurenta pretinde, pe de o parte, că decizia atacată conţine motive contradictorii, care afectează viabilitatea raţionamentului juridic conceput de către instanţa de apel în susţinerea soluţiei adoptate, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a aplicat criterii greşite de evaluare a bunei-credinţe a pârâtei la data cererii de înregistrare a mărcii I.B.
Criticile se referă, astfel, la argumentarea soluţiei, precum şi la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, în raport şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, context în care este posibilă analizarea acestora din perspectiva cazurilor descrise de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., corect indicate de către recurentă drept temei juridic al criticilor formulate, după cum se va arăta prin considerentele ce vor fi expuse.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii invocată de către intimata I.B.P. SRL.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Analizând atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii I.B. (12 decembrie 2000), instanţa de apel s-a raportat distinct la înregistrările succesive ale mărcii reclamantei B.K. din Turcia (cea originară, din 22 martie 1999), Uniunea Europeană (în anul 2000) şi, în sfârşit, România (1999), cu finalitatea de a stabili dacă pârâta a cunoscut aceste înregistrări ale semnului ca marcă (cunoaşterea existenţei şi a folosirii unei mărci anterioare reprezentând unul dintre elementele esenţiale de analiză a bunei-credinţe la data depozitului reglementar al mărcii, fapt necontestat de către recurenta-reclamantă).
Fiind vorba despre acelaşi semn al reclamantei (element verbal B.K. cumulat cu un element figurativ), instanţa a fost consecventă în aprecierea similitudinilor dintre acest semn şi cel pentru care pârâta şi-a înregistrat propria marcă, constatând că există asemănări puternice între cele două semne aflate în conflict.
Recunoscând acest aspect (ce-i este, de altfel, favorabil), recurenta-reclamantă pretinde că aprecierea similarităţii pronunţate între semne ar fi trebuit să conducă la concluzia fermă a cunoaşterii de către pârâtă a semnului reclamantei, ceea ce nu s-a întâmplat, instanţa contrazicându-se în diferitele etape ale argumentaţiei.
Or, instanţa de apel s-a raportat la înregistrări distincte, pe teritorii diferite, pentru a răspunde tuturor susţinerilor reclamantei, care s-a prevalat, prin cererea de chemare în judecată, de toate înregistrările din Turcia şi Europa ale companiei americane B.K.C.
Acest fapt explică aparent paradoxala concluzie la care a ajuns instanţa, anume că, la data de 12 decembrie 2000, pârâta nu a cunoscut despre existenţa mărcii înregistrate în Turcia şi Uniunea Europeană, însă a cunoscut despre marca înregistrată în România cu începere de la 22 martie 1999. Instanţa nu a apreciat unul şi acelaşi fapt, ci fapte distincte, respectiv cunoaşterea de către pârâtă a fiecărei mărci anterior înregistrate.
Această apreciere a fost impusă de împrejurarea că, deşi semnul reclamantei B.K. este protejat în România prin înregistrare de la aceeaşi dată de la care beneficiază de protecţie prin înregistrare în Turcia - 22 martie 1999, protecţia din Turcia a operat pentru produse şi servicii din clasele 29, 32 şi 43 (anume individualizate în certificatele aflate la dosar fond), în timp ce protecţia din România operează pentru produse şi servicii din clasele 30, 42 - 45.
Or, marca pârâtei a fost înregistrată pentru aceleaşi produse din clasa 30 pentru care marca reclamantei a fost înregistrată în România, ceea ce înseamnă că instanţa de apel a pornit de la premisa că produsele vizate de marca pârâtei (din clasa 30) sunt diferite pentru care marca reclamantei a fost înregistrată în Turcia (din clasele 29 şi 32), aspect pe care această instanţă de recurs îl deduce (în absenţa unei precizări exprese şi a unei analize corespunzătoare) din faptul că instanţa de apel a evaluat notorietatea în România a mărcii înregistrate în Turcia. Instanţa de apel a verificat, aşadar, dacă semnul aparţinând reclamantei a fost protejat în România nu numai pentru produsele şi serviciile din clasele 30, 42 - 45 (protecţie rezultată din marca înregistrată din 22 martie 1999), însă şi pentru clasele 29, 32 şi 43, de care sunt legate, practic, serviciile de restaurante tip fast food în domeniul cărora s-a invocat notorietatea reclamantei şi activează şi pârâta.
Interesul cercetării protecţiei semnului în România nu decurge din verificarea preexistenţei în patrimoniul reclamantei a unui drept la marcă recunoscut pe teritoriul României, în contextul legitimării procesuale active (întrucât cazul de nulitate a înregistrării mărcii descris de art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, în numerotarea de la data formulării cererii de chemare în judecată - reprezentând temeiul juridic al cererii - nu poate fi confundat cu cel din art. 48 lit. b), ci din evaluarea cunoaşterii de către pârâtă a semnului reclamantei înainte de înregistrarea în România a mărcii acesteia din urmă.
Nu se poate ignora că protecţia conferită prin înregistrarea semnului ca marcă de către reclamantă în momente şi pe teritorii diferite se supune, ca regulă, principiului teritorialităţii, astfel încât evaluarea atitudinii subiective a unui alt titular de marcă, la momentul solicitării de înregistrare a acesteia, depinde de existenţa şi de întinderea protecţiei mărcii anterioare.
Altfel spus, trebuia stabilit dacă pârâta a cunoscut semnul aparţinând reclamantei în contextul înregistrării în Turcia inter alia pentru produse şi servicii tip fast food, iar semnul se bucura de notorietate la nivelul României pentru aceste produse şi servicii, chiar dacă nu era înregistrat pentru acestea ori în contextul înregistrării din România, însă doar pentru produsele şi serviciile vizate de aceasta din urmă.
Diferenţa de regim juridic al protecţiei asigurate reclamantei în funcţie de întinderea teritorială are relevanţă în aprecierea bunei-credinţe a pârâtului şi din perspectiva sarcinii probei şi a obiectului probaţiunii.
Astfel, dacă marca reclamantului din cererea în anularea unei alte mărci pentru înregistrare cu rea-credinţă nu este protejată în România, îi revine reclamantului sarcina probării acesteia, în favoarea pârâtului operând o prezumţie de bună-credinţă, după cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel în cauză.
Dacă marca reclamantului dintr-o asemenea cerere este protejată în România, cunoaşterea mărcii reclamantului - deci, prima cerinţă a întrunirii relei-credinţe - este prezumată, revenind pârâtului sarcina probei contrare. Această prezumţie se bazează pe faptul că pârâtul trebuia şi putea, în mod obiectiv, să cunoască marca anterioară, prin cercetările presupuse în sarcina sa la momentul înregistrării mărcii.
Instanţa de apel a reţinut în speţă că reclamanta beneficia de protecţie/exclusivitate în folosirea semnului pe teritoriile pentru care s-au făcut respectivele înregistrări şi nu s-a dovedit că se bucura, la nivelul anului 2000, de o reputaţie/renume, pe teritoriul României, care ar fi profitat sau ar fi fost de natură să profite pârâtei.
În acest context, a apreciat că nu se poate prezuma că orice persoană ce avea cetăţenia statelor în care opera această protecţie ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dreptul astfel dobândit de reclamantă, astfel încât revenea reclamantei sarcina probării susţinerii că asociatul/asociaţii de naţionalitate turcă al/ai societăţii pârâte ar fi cunoscut existenţa înregistrării mărcii combinate B.K. în Turcia şi prestigiul de care această marcă se bucura în respectivul stat ca efect al comerţului în care activau.
Astfel, în mod corect, instanţa de apel a apreciat, în speţă, că asemănările dintre mărcile aflate în conflict sunt apte a evidenţia cunoaşterea de către pârâtă a mărcii reclamantei, apreciere ce echivalează cu reţinerea unei prezumţii de cunoaştere de către pârâtă a mărcii similare anterioare, pe care trebuia şi putea, în mod obiectiv, să o cunoască.
Din considerentele expuse, rezultă că nu există nicio contradicţie în cuprinsul deciziei între constatarea similarităţii pronunţate între semne şi concluzia asupra faptului cunoaşterii mărcii reclamantei, în condiţiile în care instanţa de apel s-a raportat distinct la fiecare marcă înregistrată a reclamantei.
2. În ceea ce priveşte intenţia frauduloasă, pe care instanţa de apel a reţinut-o drept cerinţă esenţială în aprecierea relei-credinţe, ce trebuie întrunită în mod cumulativ cu prima cerinţă analizată, aceea a cunoaşterii mărcii anterioare, prin motivele de recurs se contestă existenţa unei condiţii obligatorii cu acest conţinut, care trebuie verificată în toate cazurile, independent de situaţia de fapt.
Aceste susţineri nu pot fi primite, deoarece reaua-credinţă trebuie evaluată prin prisma principiilor ce guvernează raporturile concurenţiale între comercianţi, context în care intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenţa oricărui act concurenţial neloial.
Aşadar, reaua-credinţă nu poate include forma de vinovăţie a culpei, prezumată de către recurenta-reclamantă din simpla cunoaştere a existenţei unui semn similar al unui concurent de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii. Culpa nu poate avea semnificaţia relei-credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant), asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
Referirile instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009 în cauza C - 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG) confirmă considerentele anterioare. Chiar dacă această decizie nu este aplicabilă în mod direct în prezenta cauză, pronunţată fiind în interpretarea şi aplicarea regulamentului privind marca comunitară, nu a directivei de armonizare a legislaţiilor naţionale, raţionamentul expus de instanţa europeană poate fi aplicat mutatis mutandis şi în cazul mărcilor naţionale (ori internaţionale), fiind vorba despre raţiuni similare.
De altfel, recurenta-reclamantă face ea însăşi trimitere prin motivele de recurs la decizia arătată anterior, susţinând, însă, că din conţinutul acesteia nu s-ar desprinde necesitatea reţinerii, în toate cazurile, a intenţiei frauduloase la data cererii de înregistrare, aceasta fiind doar unul dintre factorii menţionaţi cu titlu exemplificativ, instanţa europeană subliniind faptul că instanţele naţionale trebuie să examineze toţi factorii relevanţi, precum şi faptul că ipotezele oferite de Curte reprezintă numai o parte din coordonatele pe care le poate îmbrăca reaua-credinţă.
Este adevărat că prin decizia în discuţie s-a arătat că existenţa relei-credinţe a solicitantului trebuie apreciată global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în speţă, însă printre factorii care trebuie luaţi în considerare Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat explicit intenţia pârâtului la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, care nu poate fi prezumată din simpla cunoaştere a mărcii anterioare, iar atare intenţie trebuie probată distinct de prima cerinţă şi apreciată ca atare, instanţa arătând criteriile de apreciere, implicit, mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase.
În speţă, instanţa de apel a evaluat toate circumstanţele cauzei, constatând că marca anterioară nu fusese folosită în România până la data înregistrării mărcii pârâtei; nu s-a dovedit că cea dintâi se bucura, la nivelul anului 2000, de o reputaţie/renume, pe acest teritoriu, care ar fi profitat sau ar fi fost de natură să profite pârâtei; s-a probat că pârâta a înregistrat marca ulterioară pentru a fi efectiv utilizată în activitatea proprie, şi nu pentru a bloca accesul pe piaţă al comercianţilor concurenţi.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că instanţa de apel a aplicat mecanic două criterii privind buna-credinţă: cunoaşterea însemnului aparţinând reclamantei şi existenţa unei intenţii frauduloase, cât timp aceste criterii sunt pertinente în evaluarea atitudinii subiective a solicitantului unei mărci, iar aceasta s-a realizat pe baza probatoriului administrat în cauză.
Sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi adăugat în mod nepermis la lege, în condiţiile în care însăşi recurenta a arătat faptul că art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu conţine vreun criteriu legal, determinarea criteriilor relevante fiind lăsată la latitudinea judecătorului. Or, nu există niciun motiv pentru a se înlătura de plano, din ansamblul factorilor relevanţi, criteriile indicate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, atât timp cât instanţa de apel a apreciat că o asemenea aplicare este pertinentă şi utilă.
În niciun caz, aprecierea bunei-credinţe nu se putea rezuma la faptul existenţei similarităţii semnelor şi chiar a identităţii produselor pentru care marca este înregistrată, deoarece, în aceste condiţii, nu ar mai fi nicio diferenţă între cazurile de nulitate prevăzute de art. 48 lit. b), respectiv lit. c); or, diferenţa esenţială rezidă în intenţia solicitantului mărcii ulterioare de fraudare a intereselor titularului mărcii anterioare, a cărei inexistenţă a fost constatată de către instanţa de apel, prin aplicarea criteriilor menţionate şi a evaluării ansamblului probator administrat.
3. Considerentele expuse anterior sunt suficiente pentru respingerea şi a celui din urmă motiv de recurs, prin care recurenta reia susţinerile referitoare la relevanţa similarităţii accentuate între semne şi a identităţii între produsele pentru care marca reclamantei a fost înregistrată în România şi cele pentru care pârâta şi-a înregistrat propria marcă.
Or, s-a arătat deja că aceste elemente, oricât de pregnante, nu sunt suficiente pentru reţinerea relei-credinţe, iar instanţa de apel a constatat că pârâta a înregistrat marca pentru a o utiliza efectiv în activitatea proprie, fără intenţia de a bloca accesul competitorilor pe piaţă, iar această apreciere nu poate fi reevaluată de către această instanţă de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate, prin reaprecierea probelor administrate.
Ca atare, concluzia bunei-credinţe a pârâtei nu poate fi infirmată, atât timp cât verificarea modului concret de aplicare a criteriilor de evaluare enunţate ar echivala cu cercetarea temeiniciei deciziei, care excede atribuţiilor instanţei de recurs.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamanta B.K.C. împotriva Deciziei nr. 233A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 6051/2012. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 5304/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
