ICCJ. Decizia nr. 6053/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6053/2012

Dosar nr. 1057/3/2002

Şedinţa publică din 5 octombrie 2012

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5480/2002 (număr unic 1057/3/2002), la data de 31 iulie 2002, reclamanta Z.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC H.N. SA, C.M. şi C.A.C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1, casă parter cu 4 (patru) camere şi dependinţe şi una cameră în subsol cu dependinţe şi una camera la mansarda cu terenul de 220 mp; în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil încheiat între pârâta SC H.N. SA., în calitate vânzătoare şi pârâţii C.M. şi C.A.C., în calitate de cumpărători.

În subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul mai sus descris încheiat între pârâta SC H.N. SA, în calitate vânzătoare şi pârâţii C. în calitate de cumpărători (vânzarea lucrului altuia); cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul în cauză a aparţinut antecesoarei în drepturi a reclamantei, D.M.L., casnică, iar reclamanta este unica moştenitoare a fostei proprietare, potrivit certificatului de moştenitor nr. 841 din 27 mai 1991.

S-a mai arătat că imobilul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, adică fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naţionalizare imobilul în cauză - proprietara fiind casnică - intelectuală.

Drept urmare, contractul de vânzare-cumpărare privind acest imobil este lovit de nulitate absolută, actul fiind încheiat cu rea-credinţă, reclamanta exprimându-şi dorinţa de restituire în natură prin cererea formulată şi înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 la Primăria Sectorului 1 Bucureşti, de care aparţine pârâta SC H.N. SA, fiind indiferent faptul dacă una sau ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă.

În subsidiar, pe baza constatării că preluarea a fost fără titlu valabil, dat fiind faptul că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de moştenitorii acestuia numai dacă aceştia din urmă locuiau în calitate de chiriaşi în imobilul în cauză sau dacă acesta era liber, în caz contrar imobilul putând fi înstrăinat chiriaşilor care locuiau în acesta la data apariţiei Legii nr. 112/1995.

S-a mai arătat că actul a cărui nulitate se solicită nu a fost încheiat cu rea-credinţă, aşa cum se susţine de către reclamantă, pârâţii fiind cumpărători de bună-credinţă.

Anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, pârâţii au depus o cerere la SC H.N. SA, care a primit toate avizele favorabile în vederea vânzării de la departamentele abilitate în acest sens, respectiv de la Biroul Fondului Locativ, Oficiul Juridic, Serviciul Tehnic Producţie, Oficiul Vânzări, ceea ce demonstrează că actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare dintre pârâţi şi statul român s-a încheiat în condiţii legale, cu respectarea tuturor condiţiilor şi termenelor impuse de lege.

Au mai arătat pârâţii că buna lor credinţă se prezumă, conform art. 54 din Constituţie, invocând, totodată, dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 46 pct. 1, 2 şi 4 din acelaşi act normativ, arătând că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele căzând sub incidenţa legii anterior amintite sunt valabile câtă vreme au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Or, contractul de vânzare-cumpărare între statul român şi pârâţi a fost încheiat în absenţa oricărui litigiu de revendicare şi a oricărei notificări prealabile şi, de asemenea, a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte susţinerea invocată de către reclamantă prin care afirmă că vânzătorul, respectiv statul român, nu era proprietarul bunului vândut, procedând astfel la vânzarea lucrului altuia, ignorând cererea din 30 aprilie 1996 depusă de Z.R. la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care solicita retrocedarea în natură, s-a precizat că prin această cerere numita Z.R. nu a solicitat retrocedarea în natură a imobilului în litigiu, ci a solicitat statului român acordarea de despăgubiri pentru imobilul intrat în patrimoniul acestuia din urmă.

Chiar dacă prin cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 reclamanta ar fi solicitat retrocedarea în natură a imobilului, aceasta nu putea, în condiţiile legii, să constituie o cerere valabilă de revendicare şi nici nu putea să ducă la oprirea actelor de vânzare-cumpărare între statul român şi chiriaşii din imobilul în cauză, câtă vreme încheierea acestora era expres prevăzută de art. 9 din Legea nr. l 12/1995.

Fostul proprietar îşi păstrează calitatea de proprietar al imobilului, reclamanta a solicitat a se constata că actul juridic este anulabil pentru vânzarea lucrului altuia, vânzătorul aparent (SC H.N. SA.) răspunzând de evicţiune faţă de cumpărători.

La data de 07 octombrie 2002, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a arătat că, în temeiul art. 132 C. proc. civ., înţelege să-şi întregească acţiunea, chemând în judecată, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

La data de 25 octombrie 2002, pârâţii C.M. şi C.A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că imobilul situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1 a fost naţionalizat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de Bucureşti a Decretului la poziţia 1914 ca fiind preluat de la D.L.

Pârâţii au învederat că imobilul în cauză a fost preluat cu titlul valabil de către statul român, respectiv a fost preluat în baza Decretului-lege nr. 92/1950, figurând în Anexa de Bucureşti a decretului la poziţia 1914, statul român fiind, pe cale de consecinţă, legitimat ca proprietar şi putând să dispună prin acte de înstrăinare de imobilul în litigiu.

S-a mai arătat că nu poate fi primită nici afirmaţia prin care se susţine că D.L., autoarea reclamantei, era exceptată de la naţionalizare deoarece la aceea dată era o simplă casnică - intelectuală.

Astfel, conform art. I pct. 1 şi a art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, în vederea exceptării de la naţionalizare, persoanele trebuiau să îndeplinească cumulativ două condiţii: să nu fie exploatator de locuinţe; să se încadreze în una din următoarele categorii: muncitori, funcţionari, mici meseriaşi, intelectuali profesionişti sau pensionari.

Au mai arătat pârâţii că D.L. era la data naţionalizării proprietara mai multor imobile, fiind menţionată în Anexa de Bucureşti a Decretului-lege nr. 92/1950 ca fiindu-i naţionalizate 5 apartamente din mai multe imobile, bunuri pe care fosta proprietară le închiria, realizând venituri suplimentare şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu putea fi exceptată de la actul naţionalizării, ceea ce înseamnă că susţinerea reclamantei nu poate constitui o bază de discuţii în sensul apărării invocată de către reclamantă.

Prin urmare, pârâţii au apreciat că imobilul situat în Bucureşti str. P., sector 1 se află sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995 şi deci putea fi revendicat în natură de către fostul proprietar.

S-a mai arătat că Z.R. nu s-a conformat prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în sensul că nu a anexat copiile legalizate ale actelor de proprietate, ale actelor de stare civilă şi ale certificatelor de moştenitor, menite să facă dovada temeiniciei cererii privitor atât la proprietatea în sine, cât şi la calitatea de moştenitor.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a soluţionat cererea reclamantei care i-a fost adresată conform legilor în vigoare la acea dată, astfel încât comisia a consemnat, în registrul de evidenţă a cererilor, menţiunea "despăgubiri" în dreptul numărului sub care s-a înscris petiţia mai sus amintită.

Imobilul în cauză putea fi înstrăinat în mod legal, atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cât şi având în vedere art. 1310 C. civ.

În şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2003, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului reclamantei, iar în şedinţa publică din data de 10 februarie 2003, reclamanta a depus la dosar contractul de asistenţă juridică şi copie de pe întâmpinarea avocaţială, făcând astfel dovada calităţii de reprezentant la data depunerii acţiunii.

De asemenea, reclamanta a învederat tribunalului că valoarea imobilului este sub 2 miliarde RON.

În şedinţa publică de la aceeaşi dată, pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a apariţiei Legii nr. 10/2001, numai pentru primul capăt de cerere, tribunalul respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la primul capăt de cerere motivat de faptul că acţiunea, atât primul cât şi al doilea capăt de cerere, este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În şedinţa publică din data de 24 martie 2003, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada identităţii de număr poştal al imobilelor, întrucât adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti se referă doar la concordanţa denumirii de stradă, precum şi a faptului că nu s-a făcut dovada identităţii de nume în ceea ce priveşte autoarea reclamantei, proprietara terenului în litigiu fiind D.L. şi nu D.M.L.

Tribunalul a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu fondul cauzei, apreciind că pentru soluţionarea acestei excepţii sunt necesare administrarea de probe comune cu soluţionarea fondului.

La data de 21 aprilie 2003, pârâţii C.M. şi C.A.C. au depus la dosar cerere prin care au solicitat să se ia act că reclamanta nu şi-a motivat în drept capătul unu din acţiune, pct. a) şi, în consecinţă, pârâţii nu pot aprecia dacă este vorba de o acţiune în constatare, conform art. 111 C. proc. civ., ori este vorba de o acţiune prin care se tinde a se stabili un act abuziv al statului care ar intra sub incidenţa altor dispoziţii legale prezentate în principal de Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 mai 2003, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe capătul 1 de cerere şi excepţia prematurităţii în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere.

La data de 18 septembrie 2003, pârâţii C.M. şi C.A.C. au depus la dosar cerere precizatoare, arătând că în mod legal şi corect apartamentul situat în Bucureşti, str. P., ce face obiectul cauzei a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât fosta proprietară nu se încadra în excepţiile prevăzute de art. 2 din decret, posedând 5 apartamente pe care le folosea în scopul închirierii, obţinând astfel venituri.

În acest sens, pârâţii au solicitat emiterea unei adrese oficiale către Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sectorul 1 Bucureşti, pentru a se comunica istoricul de rol, privind ocuparea apartamentelor cu chiriaşi în perioada 1940 - 1950, atât pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1 cât şi pentru apartamentele situate în Bucureşti, str. A., sectorul 1 (Decretul nr. 92/1950, poziţia 1914).

La data de 12 ianuarie 2004, pârâţii C.M. şi C.A.C. au depus la dosar cerere, prin care au solicitat suspendarea judecării prezentei cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că soluţionarea prezentei cauzei depinde de soluţionarea Dosarului nr. 204/2004 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului întocmit de D.M.L., testament autentificat sub nr. 3997 din 03 iulie 1975 de notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti şi anularea certificatului de moştenitor din 27 mai 1991, eliberat în baza testamentului menţionat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2004, tribunalul a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei, faţă de existenţa pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a Dosarului nr. 204/2004, fiind depus certificat de grefă cu privire la acest dosar şi termenul de judecată acordat.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 21 martie 2006, în vederea discutării excepţiei de perimare.

La data de 14 martie 2006, pârâţii C.M. şi C.A.C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând să se constate că motivul suspendării cauzei subzistă şi în continuare, astfel că se impune respingerea excepţiei şi menţinerea măsurii suspendării, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzei având ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului.

La data de 15 martie 2006, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat, de asemenea, menţinerea măsurii suspendării.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 martie 2006, tribunalul, în conformitate cu dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus menţinerea măsurii suspendării judecării cauzei.

Reclamanta a depus cerere de redeschidere a judecării cauzei, la data de 17 decembrie 2008, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2009.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 aprilie 2009, tribunalul a dispus în temeiul art. 245 C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol.

La data de 11 noiembrie 2009, pârâţii C.M. şi C.A.C. au formulat o nouă cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 22273/200/2009, motivat de faptul că la data de 10 noiembrie 2009, pârâţii au formulat cerere de chemare în judecată împotriva reclamantei Z.R., prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută şi să se anuleze certificatul de moştenitor din 27 mai 1991 privind succesiunea defunctei D.M.L., eliberat în baza testamentului autentificat nr. 3997 din data de 3 iulie 1975, în temeiul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală al pârâtei, iar în prezent acţiunea se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, aşa cum reiese şi din copia de pe acţiune cu viza Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi face obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009.

Pârâţii au arătat că, în prezenta cauză, reclamanta R.Z. şi-a întemeiat calitatea procesuală activă pe faptul că este moştenitoare cu titlu universal a lui D.M.L., fapt dovedit prin certificatul de moştenitor din 27 mai 1991.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2009, tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată, constatând că soluţionarea cauzei de faţă ar putea depinde de existenţa dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub aspectul legitimării procesuale active în cauza dedusă judecăţii, însă, având în vedere caracterul facultativ al măsurii suspendării, faţă de prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., enunţate mai sus, tribunalul a apreciat asupra oportunităţii acesteia în raport cu datele concrete în speţă dedusa judecăţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09 martie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la petitul acţiunii vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului invocată de către pârâţii C.M. şi C.A.C., conform art. 166 C. proc. civ. constatând că nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între acest dosar şi Sentinţa civilă nr. 1962/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar autoritatea de lucru judecat a considerentelor din sentinţa civilă invocată de pârâţii C.M. şi C.A.C. nu poate fi avută în vedere ca o excepţie procesuală, această excepţie urmând a fi avută în vedere ca apărare de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 843 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Z.R. în contradictoriu cu pârâţii C.M. şi C.A.C., SC H.N. SA, şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, str. P., sector 1 (casă parter cu 4 camere şi dependinţe, o cameră la mansardă şi terenul aferent), a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi C.M. şi C.A.C., în calitate de cumpărători şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâţilor C.M. şi C.A.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08 februarie 1940, autoarea reclamantei, L.D.D. a cumpărat imobilul format din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţii, situat în Bucureşti, parcul J.

Conform certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Proprietăţi, fosta stradă W. - Parcul J. poartă, începând cu anul 1948, denumirea de strada B.

De asemenea, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 Bucureşti pentru imobilul din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol şi garaj, înscris la matricola 2, poziţia 946, la aceeaşi matricolă fiind făcută menţiunea "imobil naţionalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950, poziţia 1914". În acelaşi sens este şi istoricul de rol fiscal comunicat tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003.

Reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctei D.M.L., potrivit certificatului de moştenitor din 27 mai 1991, emis de Notariatul de Stat Sector II Bucureşti în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975, schimbarea numelui de familie al reclamantei fiind atestată de Sentinţa civilă nr. 529 din 11 octombrie 1976 a Judecătoriei Sectorului 8 Bucureşti.

Potrivit adresei din 02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situaţia juridică a imobilului din Bucureşti, str. P., sector 1, acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de Bucureşti, poziţia 1914, fostă proprietatea numitei D.L., fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA către pârâţii C.M. şi C.A.C.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâţi, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, prin înscrisurile menţionate (situaţia juridică a imobilului, certificatul din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Proprietăţi şi în special adresa din 17 octombrie 2003 emisă de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană) s-a făcut dovada identităţii între imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni, situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1 şi imobilul dobândit prin act autentic de autoarea reclamantei, D.M.L., iar împrejurarea că în titlul de proprietate şi în actul de preluare numele acesteia a fost menţionat ca fiind D.L. (cu omiterea unui prenume) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi vorba de aceeaşi persoană (având în vedere şi declaraţia de notorietate autentificată sub nr. 335 din 02 aprilie 2003 şi actele de stare civilă depuse în copie la dosar).

Examinând valabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a constatat că, potrivit alin. (1) al acestui articol, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de Bucureşti, poziţia 1914, decret care contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia din anul 1948, prevederi constituţionale care recunoşteau şi garantau dreptul de proprietate particulară, fiind expres şi limitativ menţionate excepţiile de la principiul garantării dreptului de proprietate privată, în acest sens fiind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce se putea face în baza legii şi numai cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

De asemenea, prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau şi dispoziţiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispoziţiilor art. 481 C. civ. (potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire"), precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."

Prin urmare, tribunalul a constatat că statul nu a avut titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P., sectorul 1, atât timp cât Decretul nr. 92/1950 contravine atât Constituţiei din 1948, cât şi dispoziţiilor legale şi tratatelor internaţionale de la acea dată. În această situaţie, nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naţionalizare, fiind casnică, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, tribunalul constată că, întemeindu-se pe titlul de proprietate al statului asupra imobilului în discuţie, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC H.N. SA, a înstrăinat pârâţilor chiriaşi imobilul din Bucureşti, str. P., sectorul 1, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Susţinerea reclamantei în sensul că pârâţii nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului nu este întemeiată, contractul de închiriere nr. 60184/27 iulie 1983 fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului pârâţii deţineau locuinţa în baza contractului de închiriere din 07 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la momentul introducerii prezentei acţiuni) actele juridice de înstrăinare privind imobilele trecute în proprietatea statului sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării iar, potrivit art. 46 alin. (2) din aceeaşi lege, actele juridice în discuţie având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Prin urmare, tribunalul a analizat atât respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâţi, cât şi buna-credinţă a acestora.

Potrivit art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare şi cu titlu în proprietatea statului sau, după caz, moştenitorii lor aveau dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilelor respective sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (27 februarie 1996) iar, potrivit art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, după expirarea acestui termen, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituiau în natura puteau opta pentru cumpărarea acestora.

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că, în cazul formulării unei cereri de restituire în natură a imobilului, chiriaşii puteau cumpăra apartamentele în care locuiau numai după soluţionarea cererii respective, prin respingerea acesteia, în caz contrar solicitarea fostului proprietar fiind lipsită de efectul reparatoriu pe care legea îl recunoştea în mod expres.

În speţă, reclamanta Z.R. a formulat în termenul legal cerere de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, str. P., sector 1, cerere care a fost înregistrată sub nr. 366 din 30 aprilie 1996 şi nu a fost soluţionată nici până în prezent.

Tribunalul a constatat că vânzătorul PMB prin mandatarul sau SC H.N. SA au vândut imobilul prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, cu rea-credinţă.

Pentru a verifica dacă imobilul putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995 atât vânzătorul, cât şi mandatarul său puteau să verifice dacă naţionalizarea s-a făcut în mod corect prin analizarea situaţiei juridice a imobilului şi a cererii de restituire nr. 366/1996 şi să aprecieze dacă imobilul putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectând astfel dispoziţiile art. 1 şi 4 din H.G. nr. 20/1996.

În speţă dedusă judecăţii, cumpărătorii nu au aşteptat să vadă dacă se restituie imobilul reclamantei care formulase cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, situaţie pe care ar fi putut-o afla cu uşurinţă de la vânzător, care fusese înştiinţat să nu vândă prin depunerea cererii de restituire la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a sectorului 1, cerere înregistrată oficial sub nr. 366/1996, astfel încât cumpărătorii şi-au asumat riscul de a cumpăra imobilul de la un neproprietar.

Împrejurarea că reclamanta nu a adresat pârâţilor o notificare cu privire la formularea cererii de restituire în natură a imobilului nu prezintă relevanţă juridică, întrucât Legea nr. 112/1995 nu impunea o astfel de obligaţie.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în discuţie s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, întrucât, până la soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului, nu se putea proceda în mod legal la acte de înstrăinare către chiriaşi.

Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a contractului respectiv, deoarece vânzarea-cumpărarea a fost realizată cu încălcarea unor norme ce protejează interesul general, or, este neîndoielnic că Legea nr. 112/1995 a urmărit ocrotirea unui astfel de interes, prin stabilirea de măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, pentru cei deposedaţi de imobilele proprietatea lor în timpul regimului comunist.

Susţinerile pârâţilor persoane fizice, în sensul că au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât la data respectivă statul era proprietar şi nu fuseseră notificaţi de reclamantă, neexistând vreun litigiu pe rol, nu pot fi primite, întrucât cumpărătorul are obligaţia de a depune minime diligente la achiziţionarea unui imobil cu privire la situaţia juridică a acestuia, care se putea afla de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută nici susţinerea în sensul că reclamanta a solicitat despăgubiri şi nu restituirea în natură a imobilului, având în vedere conţinutul cererii depuse de aceasta la data de 30 aprilie 1996, coroborată cu adresa comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti, din care rezultă fără niciun dubiu că reclamanta a formulat cerere de restituire în natură a imobilului. Faptul că aceasta a precizat că nu a primit despăgubiri şi că doreşte ca stabilirea "eventualelor" despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului Bucureşti nu poate duce la o altă concluzie, atât timp cât opţiunea principală a fost cea de restituire în natură.

S-a apreciat că este lipsită de relevanţă juridică menţiunea făcută pe verso-ul cererii de cumpărare a pârâţilor, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri, atât timp cât aceasta este contrazisă de conţinutul cererii reclamantei, iar pârâţii nu se pot apăra prin invocarea bunei-credinţe din acest punct de vedere, obligaţia acestora de a depune diligente pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului nefiind înlăturată. În acelaşi sens, adresa comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti mandatarului SC H.N. SA, în sensul că pentru imobil se solicită despăgubiri nu este un argument al bunei-credinţe a pârâţilor şi, cu atât mai puţin, a vânzătorului PMB.

De asemenea, susţinerile în sensul că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare sunt valabile în cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă nu pot fi reţinute, deoarece acest text trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 46 alin. (1), care statuează cu valoare de principiu că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi (deci inclusiv imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării) sunt valabile dacă au a fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. per a contrario, în cazul în care actul de înstrăinare a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale, cum este şi situaţia din speţă dedusă judecăţii, înstrăinarea este şi rămâne lovită de nulitate, indiferent de buna sau reaua-credinţă a dobânditorilor.

Excepţia reglementată prin teza a II-a a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45 alin. (2) consacră legislativ principiul error communis facit jus, însă principiul aparenţei în drept este aplicabil doar dacă ambele părţi au convingerea că încheie un act valabil, respectiv dacă ambele părţi sunt de bună-credinţă, în sensul că vânzătorul ştie că este adevăratul proprietar, iar cumpărătorul are credinţa că achiziţionează bunul de la adevăratul proprietar, însă această situaţie nu este îndeplinită în cazul de faţă, deoarece Primăria Municipiului Bucureşti a cunoscut că reclamanta revendică imobilul, iar mandatarul său SC H.N. SA nu trebuia să vândă până la lămurirea situaţiei juridice a imobilului, acesta înstrăinând imobilul cu rea-credinţă şi cu ignorarea cererii înregistrate sub nr. 366/1996.

De asemenea, SC H.N. SA nu a aşteptat să se soluţioneze cererea reclamantei de restituire şi nu a solicitat avizul Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995, obligatoriu pentru înstrăinarea unui imobil.

Aşadar, atâta timp cât reclamanta depusese cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, vânzătorul nu mai putea să procedeze la înstrăinarea imobilului până la soluţionarea cererii de restituire în natură formulată de reclamantă, prin pronunţarea unei hotărâri conform art. 17 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul fiind în mod evident de rea-credinţă.

Acest fapt rezultă şi din faptul că vânzătorul nu a respectat Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 (anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996), prin care Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 a decis întocmirea actelor de vânzare-cumpărare numai după clarificarea situaţiei juridice a imobilelor.

Faptul că reclamanta avea sau nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, nu prezintă importanţă, deoarece prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 se interpretează în sensul că, prin sintagma "apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora", legiuitorul s-a referit la imobilele cu privire la care, prin hotărâre emisă în condiţiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că apartamentul nu se poate restitui în natură, ceea ce presupune soluţionarea cererii de restituire şi numai ulterior, după emiterea hotărârii menţionate, era permisă vânzarea către chiriaşi.

Pârâţii nu se pot prevala de considerentele Deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, tribunalul apreciind că acestea nu au autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză cu prezentul litigiu, iar prin decizia menţionată s-a analizat situaţia particulară a chiriaşilor cumpărători P.E. şi P.M.

În consecinţă, în raport de considerentele arătate, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a admis acţiunea modificată, a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului din Bucureşti, str. P., ap. 1, sectorul 1, compus din casă parter cu 4 camere şi dependinţe, o cameră la mansardă şi terenul aferent şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi C.M. şi C.A.C., în calitate de cumpărători, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. P., ap, 1, sectorul 1.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâţilor C.M. şi C.A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General C.A.C. şi C.M.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei civile apelate, iar pe fond respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes privind primul capăt de cerere şi ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Apelantul pârât a susţinut lipsa de interes în soluţionarea capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P., sector 1, cu motivarea că intimata reclamantă nu a justificat interesul în promovarea unei astfel de acţiuni, faţă de dispoziţiile legii speciale. S-a solicitat a se avea în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2005 care prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu şi care au fost preluate fără titlu. A susţinut acest apelant că prin legea specială s-a statuat că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, astfel că instanţele nu mai pot constatat altceva decât ceea ce prevede legea.

De asemenea, apelantul pârât Municipiul Bucureşti a arătat că în mod greşit instanţa de fond a admis şi capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA. şi intimaţii pârâţi C. întrucât actul de vânzare-cumpărare sus-menţionat a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.

S-a arătat că, la momentul vânzării, a existat consimţământul şi capacitatea părţilor, o cauză licită şi un obiect determinat.

Prin urmare, nu se poate reţine o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995.

La acel moment a operat şi principiul aparenţei în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părţi contractante că este în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit.

În motivarea apelului declarat, pârâţii C.A.C. şi C.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii promovate de reclamanta Z.R., în principal, ca fiind promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă.

În eventualitatea în care instanţa va trece peste excepţia lipsei calităţii procesuale active, apelanţii pârâţi au solicitat respingerea acţiunii, pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, ca inadmisibilă, în subsidiar, pe acelaşi capăt de cerere urmând a fi reţinută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentinţa civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, apelanţii pârâţi au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, instanţa urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat cu titlu, că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privinţa căruia se solicită constatarea nulităţii absolute, au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă a părţilor contractante.

Pârâţii au susţinut că prin încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2009, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei, constatând că soluţionarea cauzei de faţă ar putea depinde de existenţa dreptului ce formează obiectul Dosarului nr. 22273/300/2009, reţinând însă caracterul facultativ al măsurii suspendării, fără a indica în concret în ce constă netemeinicia şi nelegalitatea acestei dispoziţii a primei instanţe.

I. În principal, pârâţii au criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţiile invocate de către aceştia.

1. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, apelanţii au arătat că, prin Decizia nr. 2 din 05 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, având ca obiect acţiune în revendicare promovată de către aceeaşi reclamantă pentru imobilul din str. A. s-a reţinut, făcând referire la două declaraţii de notorietate cu privire la numele reclamantei, că reclamanta nu a produs suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit imobilul prin legat universal este una şi aceeaşi persoană cu adevăratul proprietar al imobilului, căruia i s-a naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Or, în prezenta cauză, reclamanta se prevalează de aceeaşi declaraţie dată în forma autentică la data de 2 aprilie 2003, în susţinerea identităţii de nume în persoana autoarei acesteia (D.L./D.M.L.), declaraţie aflată la dosar, în condiţiile în care în anexa la Decretul nr. 92/1950 numele D.L. (sau M.), D.D.M.L., L.D.D., L.D., figurează la poziţiile 1914, 2420, 2421 şi 1945.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizând repunerea, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii, a succesibililor, prin formularea cererii de restituire, în condiţiile legii speciale menţionate, este de subliniat că, prin derogare de la principiul indivizibilităţii dreptului de opţiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moştenirii operează doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun.

Mai mult decât atât, prevederile art. 4 alin. (3) din actul normativ menţionat sunt de strictă interpretare.

Or, în cauza dedusă judecăţii, intimata reclamantă Z.R. a acceptat succesiunea după defuncta D.M.L., anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cu mult peste termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.

În acelaşi sens, Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (3) reglementează beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai pentru succesibilii neacceptanţi, în ipoteza dezbaterii succesiunii, procedura finalizată prin emiterea unui certificat de moştenitor.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, apelanţii pârâţi au susţinut că acţiunea introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă, din această perspectivă fiind netemeinică şi nelegală soluţia reţinută de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

2. Inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Pârâţii C. au susţinut că prima instanţă nu a intrat în judecata fondului pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului.

Instanţa nu poate constata existenţa unui fapt juridic, ci a unui drept, dar nu şi în situaţia în care reclamanta poate cere realizarea dreptului, astfel cum a şi procedat prin acţiunea în revendicare promovată în contradictoriu cu pârâţii apelanţi, acţiune ce face obiectul Dosarului nr. 10473/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, litigiu suspendat în raport de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.

În speţă, pentru a deveni admisibilă, cererea trebuia să cuprindă solicitarea de constatare a existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamantei.

Numai că, dacă reclamanta putea solicita realizarea dreptului în cadrul unei acţiuni în revendicare, cele două acţiuni în constatare sunt inadmisibile.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi calificat decât ca o acţiune în constatare, inadmisibilă, analizată distinct independent, având în vedere voinţa reală, internă, a părţii (reclamantei-intimate), care a susţinut nelegalitatea titlului statului, pentru a-şi justifica acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv acţiunea în revendicare, promovată împotriva terţului subdobânditor, chiar şi în contextul abrogării dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu implicaţii notabile în planul realizării dreptului pretins.

Prima instanţă a constatat în mod netemeinic şi nelegal că nu este îndeplinită în speţă cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză raportat la Decizia nr. 480/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Din perspectiva aprecierii asupra îndeplinirii în cauză a triplei identităţi reglementate de dispoziţiile art. 1201 C. civ. raportat la art. 166 C. proc. civ., apelanţii pârâţi au arătat că prin cererea ce chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 54/2002, iar ulterior prin declinare de competenţă sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, intimata reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA., în calitate de reprezentanţi ai Statului Român şi P.M. şi P.E., a solicitat să se constate preluarea fără titlu valabil a imobilului din str. A., sector 1, Bucureşti, imobil ce figurează, de asemenea, la poziţia 1914 din anexa la Decretul nr. 92/1950; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi - în temeiul Legii nr. l 12/1996 - cu privire la imobilul din str. A.

În cauză, apărarea formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naţionalizare a autoarei acesteia, pe considerentul că era o simplă casnică - intelectuală, sens în care ar fi fost incidente dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, constituie argumente de fapt şi de drept, ce intră în puterea lucrului judecat, purtând asupra petitului acţiunii ce vizează constatarea nevalabilităţii titlului statului, capăt de cerere şi apărări reiterate de către intimata reclamantă în acţiunile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele ce se aflau la data naţionalizării în proprietatea autoarei acesteia.

Prin sentinţa apelată, tribunalul s-a pronunţat cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată vizând nevalabilitatea titlului statului, fără a proceda la analizarea respectării dispoziţiilor legale de preluare, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legea nr. 112/1995.

Numai că, indiferent de actul normativ în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului, în perioada de referinţă, aceste preluări apar ca fiind abuzive, prezentând relevanţă din perspectiva analizării valabilităţii titlului statului, respectarea condiţiilor stabilite prin actul normativ de preluare.

Mai mult decât atât, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "bun" poate cuprinde atât bunuri existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.

În sens contrar, nu vor fi considerate "bunuri" în sensul articolului sus-menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult ori o creanţă condiţionată care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (Malhous c. Republica Cehă Decizie nr. 33071/96, 13 decembrie 2000; Kopecky c. Slovaciei, nr. 44912/98 parag. 35, CEDO 2004-IX).

Intimata reclamantă nu poate invoca existenţa în patrimoniul acesteia a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, că nu s-a făcut dovada efectuării de către autoarea intimatei reclamante a unor demersuri în temeiul Decretului nr. 92/1950 vizând contestarea măsurii naţionalizării la Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare conform art. XI din actul normativ menţionat sau, mai târziu, în baza Decretului nr. 524/1955 la organele administrative indicate în acest din urmă act normativ, respectiv Comitetul Executiv al Consiliului Popular sau Consiliul de Miniştri, după caz.

Or, prima instanţă, fără a intra în judecata fondului, pe capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului, apreciind că "nu se mai impune analizarea împrejurării dacă autoarea reclamantei, D.L., era sau nu exceptată de la naţionalizare" a reţinut, în mod netemeinic şi nelegal, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Numai că, imobilul din str. P., sector 1, Bucureşti, a trecut în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale de preluare, Decretul-lege nr. 92/1950, autoarea intimatei reclamante nefăcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, aceasta având în proprietate la momentul naţionalizării mai multe imobile, ce constituiau obiectul unor închirieri în considerarea obţinerii de venituri suplimentare.

Din perspectiva aprecierii asupra valabilităţii titlului statului, este de subliniat că imobilele ce au aparţinut autoarei reclamantei au aceeaşi situaţie juridică, trecând în proprietatea statului, cu respectarea dispoziţiilor legale de preluare şi făcând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei apelate că "susţinerea reclamantei, în sensul că pârâţii nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului, nu este întemeiată, contractul de închiriere din 27 iulie 1983, fiind prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului, pârâţii deţineau locuinţa în baza contractului de închiriere din 7 noiembrie 1996, respectiv garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.".

Prin urmare, la data intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P., nu era liber şi nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de intimata reclamantă Z.R., cerinţe determinante în accepţiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii.

Prin nota de sinteză întocmită de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 vizând notificarea nr. 366/1996 formulată de intimata reclamantă, în favoarea acesteia era propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condiţiile art. 12 din lege, pentru imobilele din str. P. şi str. A.

În consecinţă, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, vânzătorul Primăria Municipiului Bucureşti prin Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciase asupra situaţiei juridice a imobilului, în privinţa căruia erau formulate deopotrivă o notificare, în cadrul procedurii administrative - la data de 30 aprilie 1996, de către intimata reclamantă, respectiv o cerere de vânzare la data de 29 mai 1996, de către apelanţii pârâţi.

Or, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură dreptul titularilor contractului de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu îndeplineau condiţiile legale de restituire în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluţionare - finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziţie/decizie, în condiţiile în care situaţia juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri, în acest sens existând, de altfel, şi propunere a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Ca atare, fiind cunoscută situaţia juridică a imobilului din str. P. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reţinută de către instanţă încălcarea dispoziţiilor legale de reglementare - Legea nr. 112/1995, art. 9 şi, cu atât mai puţin a Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi societăţile comerciale specializate în vânzarea locuinţelor, decât în contextul negării, de plano, a dreptului chiriaşului de a cumpăra locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficienţă juridică textul legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În raport de aceeaşi adresă din 28 noiembrie 1996 a Primăriei Sectorului 1 Bucureşti către SC H.N. SA este consemnată pe verso la cererea de cumpărare formulată de apelanţii pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995, menţiunea că pentru imobilul din str. P. se solicită despăgubiri.

Sub aspectul bunei-credinţe a părţilor contractante la încheierea contractului de vânzare-cumpărare intervenit în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a susţinut că, deşi dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează ipoteza actelor juridice de înstrăinare "având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998", în cauza dedusă judecăţii, imobilul vizat intrând în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, apreciat, ca atare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, se impun a fi făcute câteva precizări în raport de considerentele sentinţei apelate.

Astfel, la momentul formulării cererii pentru cumpărarea imobilului din str. P., de către pârâţi, respectiv la data de 29 mai 1996, nu exista un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti, care să vizeze revendicarea imobilului.

Reclamanta nu a procedat la notificarea pârâţilor după formularea cererii de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, manifestare de intenţie, ce ar fi putut constitui un demers concret, energic, în sensul redobândirii proprietăţii, având în vedere şi perioada de timp derulată de la data formulării cererii de cumpărare şi până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 29 noiembrie 1996.

În privinţa notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 366 la data de 30 aprilie 1996, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a întocmit Nota de sinteză prin care era propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - despăgubiri, în condiţiile art. 12 din lege, anterior momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul legii speciale referite.

În consecinţă, diligentele minime reţinute de către instanţa de fond, în sarcina apelanţilor pârâţi, din perspectivă aprecierii asupra bunei-credinţe a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, nu pot fi extrapolate la alte acţiuni în afara celor întreprinse.

În aceeaşi ordine de idei, fundamentarea relei-credinţe a dobânditorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, exclusiv pe considerentul existenţei unei notificări formulate în baza aceluiaşi act normativ, este netemeinică şi nelegală, în contextul în care subzistă prezumţia de proprietate a statului, imobilul vizat intrând în proprietatea statului cu titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, necontestat în justiţie, iar notificarea formulată în cadrul procedurii administrative nu era susceptibilă de soluţionare în sensul restituirii în natură, imobilul fiind ocupat de titularii unui contract de închiriere.

În favoarea pârâţilor a operat principiul validităţii aparenţei în drept, "error communis facit jus", de vreme ce, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul statului nu era contestat în justiţie, iar notorietatea acţiunilor întreprinse de persoanele supuse abuzului în perioada anterioară anului 1989 nu poate să impieteze cu nimic asupra bunei-credinţe a dobânditorilor, în absenţa unor demersuri concrete, lipsite de echivoc ale persoanelor îndreptăţite - în cauza dedusă judecăţii, lipsa notificării chiriaşilor.

În cauza dedusă judecăţii, intervalul de timp cuprins între data formulării notificării în baza Legii nr. 112/1995, respectiv data formulării cererii de cumpărare a fost relativ scurt 30 aprilie 1996 - 29 mai 1996, în mod obiectiv, fiind imposibilă obţinerea relaţiilor cu privire la situaţia juridică a imobilului obiect al cererii de cumpărare, în perioada menţionată.

În consecinţă, pârâţii apreciază că în cauză nu a fost răsturnată prezumţia legală de bună-credinţă, atât în persoana acestora, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1998, cât şi în persoana vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA. în calitate de reprezentant al Statului, situaţia imobilului vândut fiind clarificată la data încheierii contractului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 749 din 13 octombrie 2011 a respins cererea de suspendare a judecării cauzei şi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii C.A.C. şi C.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 843 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prioritar, a reţinut că la data de 29 septembrie 2011, pârâţii au reiterat cererea de suspendare a cauzei în raport de prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că au promovat o acţiune în constatarea nulităţii certificatului de moştenitor prin care reclamanta înţelege să-şi justifice calitatea procesuală activă.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, cauza de faţă a mai fost suspendată prin încheierea din data de 12 ianuarie 2004, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 204/2004 al Judecătoriei sector 1 Bucureşti, la solicitarea aceloraşi părţi.

Instanţa de apel a reţinut că pricina de faţă a fost suspendată de către prima instanţă o perioadă de circa 5 ani, pentru soluţionarea dosarului menţionat, care s-a finalizat prin respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii, potrivit Sentinţei civile nr. 5453 din 27 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia 1807 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În cauza de faţă, pârâţii invocă înregistrarea unei noi cereri sub nr. 22273/300/2009 pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti privind anularea aceluiaşi certificat de moştenitor, însă pentru un alt motiv de nulitate, şi anume ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului de opţiune succesorală a numitei Z.R.

Instanţa de apel a reţinut că pârâţii aveau posibilitatea formulării acestei cereri cu un asemenea obiect, pe cale separată, însă ulterior datei de 20 iunie 2007, când această cerere a fost respinsă pe excepţie, sau după data de 26 noiembrie 2008, data pronunţării Deciziei civile nr. 1807/2008, în recurs, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Reţinând că pârâţii au introdus această cerere înregistrată sub nr. 22273/300/2009 pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti, abia la data de 10 noiembrie 2009, faţă de faptul că reclamanta este îndrituită la judecarea pricinii sale într-un termen rezonabil, astfel cum impun şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere caracterul facultativ al măsurii suspendării prevăzut de dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., în temeiul cărora instanţa este chemată să aprecieze oportunitatea suspendării cauzei în raport de datele concrete din speţă dedusă judecăţii, faţă de faptul că pârâţii au la dispoziţie deschisă o cale legală de revizuire în cazul în care, în Dosarul nr. 22273/300/2009, ar obţine o hotărâre favorabilă lor, Curtea, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., a respins cererea de suspendare formulată de apelanţii pârâţi, şi, totodată, a constatat nefondată critica formulată de către aceleaşi părţi în ce priveşte soluţia primei instanţe luate prin încheierea din 24 noiembrie 2009 asupra aceleiaşi cereri de suspendare susţinută de către pârâţi.

În ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei, instanţa de apel a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia a IX-a Notariat sub nr. 4197 din 08 februarie 1940, L.D.D. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. W. fostă Parcela 19, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţii.

Conform certificatului din 31 decembrie 1997 emis de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţă Proprietăţi, fosta stradă W., începând cu anul 1948, denumirea de strada B.

De asemenea, potrivit istoricului de rol fiscal comunicat de DITL Sector 1 Bucureşti pentru imobilul din str. W., fostă parcela 19, în perioada 1942 - 1950, a figurat cu rol fiscal L.D.D., pentru imobilul din str. W., compus din subsol şi garaj, înscris la matricola 2, poziţia 946, la aceeaşi matricolă fiind făcută menţiunea "imobil naţionalizat în baza Decretului-lege nr. 92 din 20 aprilie 1950, poziţia 1914". În acelaşi sens este şi istoricul de rol fiscal comunicat tribunalului prin adresa din 06 noiembrie 2003 de DITL Sector 1.

Potrivit certificatului de moştenitor nr. 841 din 27 mai 1991 emis de Notariatul de Stat Sector II Bucureşti, în baza testamentului autentificat sub nr. 3997/1975 de Notariatul de stat al sectorului 1 Bucureşti, reclamantei Z.R. i s-a recunoscut calitatea de moştenitor, fiindu-i recunoscută calitatea de legatară universală asupra masei succesorale rămase de pe urma acestei defuncte.

Într-adevăr, în actul de proprietate exhibat de către reclamantă nu se regăseşte şi prenumele M., în conţinutul numelui autoarei sale, însă, după cum se observă şi în procesul verbal nr. 6834/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, privind imobilul din str. W., şi care face trimitere la actul de vânzare-cumpărare mai sus enunţat, în baza căruia de altfel s-au şi făcut înscrierile în Cartea Funciară, autoarea reclamantei era cunoscută şi sub alt nume, respectiv general D.D.M.L., născută L.

Totodată, instanţa de apel a constatat că şi în testamentul autentificat sub nr. 3997/1975 de Notariatul de stat al sectorului 1 Bucureşti testatoarea D.M.L., identificată de notar cu buletin de identitate, a semnat testamentul doar cu numele de L.D., fără a-şi folosi întreg numele în semnătura sa.

Din certificatul de căsătorie rezultă că D.M., fiul lui D.V., s-a căsătorit cu numita L.M.L., fiica lui L.P., la data de 6 septembrie 1919.

De asemenea, din Titlul de pensie nr. 35888 din 24 aprilie 1958 emis de Ministerul Forţelor Armate, Curtea constată că văduvei D.M.M.L., în calitate de soţie a numitului D.V.M. i s-a acordat pensie de urmaş, de pe urma soţului D.V.M., în această decizie autoarei reclamantei fiindu-i reţinute şi numele soţului şi cele două prenume: M. şi L.

Or, din coroborarea acestor acte, Curtea a apreciat că numita L.D.D. din actul de proprietate exhibat de reclamantă este una şi aceeaşi persoană cu D.M.L., care a testat în favoarea sa.

Într-adevăr, în acest dosar s-a invocat declaraţia de notorietate dată de Z. şi B.L., autentificată de BNPAS P.I.C. şi P.A.C.B. prin care aceste persoane au declarat că D.M.L. mai era cunoscută şi sub numele de D.M.L., D.L. şi D.M.

Pârâţii au făcut trimitere la această declaraţie şi la Decizia nr. 2 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în sprijinul ideii că reclamanta nu şi-a justificat calitatea procesuală activă, numai că în decizia respectivă, s-a reţinut că reclamanta nu a adus suficiente dovezi din care să rezulte că persoana de la care a dobândit imobilul prin legat universal este una şi aceeaşi persoană cu adevăratul proprietar al imobilului, căruia i s-a naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum rezultă din conţinutul adresei din 02 aprilie 2002 emisă de CGMB - AFI, cu privire la situaţia juridică a imobilului din Bucureşti, str. P., sector 1, din care reiese că acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, Anexa de Bucureşti, poziţia 1914, fostă proprietatea numitei D.L.

Or, în prezenta cauză reclamanta a adus, pe lângă acea declaraţie de notorietate, şi alte dovezi pentru a-şi justifica legitimarea procesuală activă.

Mai mult, faptul că acest certificat de moştenitor a fost emis în anul 1991, defuncta D.M.L. decedând în anul 1977, nu poate fi un impediment la luarea în considerare a acestui act, atât timp cât nu a fost anulat, el producându-şi efectele ca orice alt act în privinţa căruia nu s-a dispus anularea lui.

Susţinerea pârâţilor în sensul că repunerea în termenul de acceptare a moştenirii operează doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun, nu poate fi primită, dat fiind că dispoziţiile de drept material din această lege sunt aplicabile şi prezentei pricini, chiar pârâţii făcând numeroase trimiteri la dispoziţiile acestui act normativ. Mai mult, Decizia nr. 33/2009 obligă instanţele să se raporteze în cauze privind imobile preluate abuziv, cum este şi cel de faţă, la dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Susţinerile legate de nerespectarea termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, precum şi cele referitoare la emiterea certificatului de moştenitor exhibat de reclamantă peste termenul de acceptare a succesiunii nu pot fi analizate pentru prima dată în apel, Curtea, în urma analizării cererilor formulate la fond de către aceşti pârâţi neidentificând o solicitare a acestora cu acest obiect.

Referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel a reţinut că, la data de 10 februarie 2003, reclamanta a învederat instanţei de fond că prin primul capăt de cerere a solicitat să se constate că statul nu are titlu valabil de proprietate asupra imobilului justificat şi de faptul că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

O asemenea solicitare a reclamantei este pe deplin justificată, ea având interes în soluţionarea acestui capăt de cerere, întrucât notificarea avea a se soluţiona cu luarea în considerare a acestei chestiuni prejudiciale.

Curtea, prin raportare la aceste considerente, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din cauza Faimblat c. României, în care instanţa de contencios s-a raportat la o situaţie similară celei existente în prezenta cauză, apreciază greşită susţinerea inadmisibilităţii primului capăt de cerere întrucât reclamanta avea posibilitatea de a formula cerere în revendicare faţă de importanţa soluţionării distincte a capătului de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, astfel cum s-a arătat mai sus.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la petitul acţiunii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, prin raportare la Decizia nr. 480/2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Curtea a apreciat, de asemenea, că nu este fondată.

Instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată de Curtea de apel, secţia a IV-a civilă s-a dispus în sensul admiterii recursurilor declarate de recurenţii pârâţi Municipiul Bucureşti, P.E. şi P.M. împotriva Deciziei civile nr. 1969 din 08 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă, şi, în consecinţă, a dispus modificarea deciziei în sensul că a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta Z.R. împotriva Sentinţei civile nr. 1962/2003 pronunţată de Judecătoria sector 1.

Potrivit dispozitivului şi considerentelor acestei decizii, instanţa de recurs a soluţionat un litigiu purtat de către reclamantă cu alţi pârâţi, P.M. şi P.E., pe lângă Municipiul Bucureşti şi SC H. SA, cu referire la un alt imobil situat în Bucureşti, str. A. sector 1, care are o situaţie juridică distinctă de a imobilului de faţă.

Instanţa de apel a reţinut, referitor la primul capăt de cerere că instanţa de fond a procedat la verificarea titlului statului analizând compatibilitatea dintre Decretul nr. 92/1950 cu prevederile Constituţiei României din 1948, referitoare la proprietate, cu art. 481 C. civ. şi cu dispoziţiile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în vigoare la momentul naţionalizării imobilului în litigiu, aşa cum se stabileşte în art. 6 din Legea nr. 213/1998 o atare obligaţie în sarcina instanţelor. Or, în cadrul procesului finalizat prin Decizia nr. 480/2003, instanţele nu au realizat o asemenea analiză.

Ca urmare, constatând că, privitor la primul capăt de cerere, nu sunt întrunite cerinţele referitoare la identitate de părţi, obiect şi cauză, impuse de art. 1201 C. civ., susţinerea pârâţilor în ceea ce priveşte existenţa autorităţii de lucru judecat nu poate fi primită.

Referitor la lipsa de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a constatat că această susţinere este nefondată, reclamanta având interes în soluţionarea acestui capăt de cerere, deoarece dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 dispun în sensul că în temeiul acestui act normativ pot fi vândute numai imobilele care sunt preluate de stat cu titlu.

De asemenea, această constatare poate fi valorificată de reclamantă şi în procedura administrativă pe care a urmat-o, aceasta adresând atât Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât şi Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 cereri de restituire a imobilului.

În mod greşit a susţinut pârâtul Municipiul Bucureşti că Legea nr. 10/2001 consacră caracterul abuziv al preluării imobilelor naţionalizate, cum este şi cel în litigiu, astfel că primul capăt de cerere nu mai era necesar să fie formulat. Aceasta deoarece, deşi toate imobilele naţionalizate, trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, sunt preluate în mod abuziv, distincţia în sensul că este trecut imobilul cu sau fără titlu reprezintă un criteriu faţă de care legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii în natură sau acordarea altor măsuri reparatorii.

Referitor la criticile pârâţilor vizând fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte primul capăt de cerere, vizând nevalabilitatea titlului statului, instanţa de apel a statuat că prin raportare la art. 6 din Legea nr. 213/1998, în mod corect prima instanţă a constatat că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia din 1948, art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Cum dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt ulterioare celor invocate de pârâţi, Curtea constată că în mod corect prima instanţă, reţinând incidenţa acestora, s-a raportat la acestea din urmă, apreciind în final că nu se mai impune analizarea faptului că autoarea reclamantei ar fi fost sau nu exceptată de la naţionalizare, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, se poate concluziona, prin raportare la consideraţiile mai sus expuse, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

În ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1379/24702 din 29 noiembrie 1996, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, nevalabilitatea titlului autorului determină şi anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul act, aspect ce se regăseşte şi în prezenta cauză.

De la acest principiu există însă şi excepţii, una dintre acestea vizând ocrotirea bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, excepţie de care de altfel, pârâţii din prezenta cauză au înţeles să se prevaleze şi care, în principiu, este de natură a salva actul de vânzare cumpărare încheiat, ce constituie titlul de proprietate al apelanţilor, de la aplicarea efectelor sancţiunii nulităţii.

Astfel, în practică şi în doctrină este unanim admis ca anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă desfiinţarea actului în privinţa terţului achizitor, în cazul în care acesta este într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de adevărat proprietar a vânzătorului, soluţia întemeindu-se pe consideraţiuni de echitate şi utilitate socială, fiind justificată prin două principii de drept: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun şi principiul asigurării stabilităţii circuitului civil.

Numai în cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros a cunoscut sau cu minime diligente, putea să cunoască contestarea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deşi a fost de rea-credinţă, ceea ce trebuie dovedit, nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului.

Spre a-şi produce efecte, teoria proprietarului apărut, presupune îndeplinirea mai multor condiţii respectiv: dobânditorul să fie de bună-credinţă ceea ce presupune eroarea în care acesta trebuie să se afle cu privire la calitatea celui cu care încheie actul juridic de dobândire a bunului; să existe o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, ceea ce implică existenţa posibilităţii ca orice persoane să se înşele cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului; eroarea comună să fie invincibilă, ceea ce înseamnă că era imposibil dobânditorului bunului să nu se fi înşelat în condiţiile situaţiei de fapt concrete, dedusă din titlurile produse de proprietarul aparent, condiţiile de publicitate îndeplinite cu privire la propria sa calitate de dobânditor, comportamentul său faţă de bun.

Pe de altă parte, din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credinţă. În situaţia în care pârâţii ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului vânzătorului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceştia nu pot fi consideraţi ca fiind de bună-credinţă.

În speţă, susţinerea reclamantei, în sensul că pârâţii nu aveau un contract de închiriere valabil la data formulării cererii de cumpărare a imobilului, a fost constatată de prima instanţă ca neîntemeiată, ca urmare a faptului că pârâţii deţineau contractul de închiriere din 27 iulie 1983, ce a fost prelungit succesiv, iar la data cumpărării apartamentului pârâţii deţineau locuinţa în baza contractului de închiriere din 7 noiembrie 1996, iar garajul în baza contractului de închiriere din 12 noiembrie 1996.

Aceste constatări ale instanţei de fond nu au fost criticate de către reclamantă, astfel încât instanţa urmează, prin raportare şi la actele la care s-a făcut referire mai sus, să constate că apartamentul în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 nu era liber şi, din această perspectivă, nu putea fi vândut pârâţilor persoane fizice.

Instanţa de apel a reţinut că la data la care pârâţii persoane fizice au perfectat contractul de vânzare-cumpărare, pe cererea de cumpărare a imobilului în litigiu, pe verso-ul acesteia, sunt înscrise de către compartimente specializate ale vânzătorului date privind situaţia imobilului în litigiu. Astfel, se consemnează că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 1914, anexa de Bucureşti, de la proprietar D.L. Oficiul juridic al vânzătorului consemnează că la data de 28 octombrie 1996 nu exista litigiu cu SC H. SA pe acest apartament. Serviciul tehnic consemnează că imobilul nu figurează pe lista monumentelor protejate din mun. Bucureşti. Pe aceeaşi cerere stă, însă, consemnat faptul că: "Figurează pe lista primăriei poziţia 1412, număr dosar 366, petent: Z.R.", respectiv că s-a primit răspunsul primăriei nr. 16696 din 28 noiembrie 1996 potrivit cu care, pentru imobilul din str. P. s-a solicitat despăgubiri.

Prin urmare, aceste relaţii evidenţiau că, pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, moştenitorul fostului proprietar formulase o notificare în cadrul procedurii administrative la data de 30 aprilie 1996, de a cărui existenţă şi conţinut, pârâţii, cu minime diligente, ar fi putut lua cunoştinţă.

Tot astfel, analizând respectiva cerere aflată la dosar fond, instanţa de apel a constatat că reclamanta a solicitat cu prioritate restituirea imobilului care a fost proprietatea mătuşii sale şi care a trecut în proprietatea statului, respectiv imobilul situat în Bucureşti, str. P., fosta "W.", menţionând că autoarea sa nu a primit despăgubiri.

În conţinutul aceleiaşi cereri, reclamanta a arătat că doreşte ca stabilirea eventualelor despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului Bucureşti.

Faţă de reţinerile anterioare în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, având în vedere că această solicitare pe cale administrativă a reclamantei nu fusese încă soluţionată definitiv de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 îndrituită, potrivit legii, să soluţioneze asemenea notificări, reţinând faptul că apelaţii pârâţi nu au făcut nicio dovadă în sensul că au făcut minime diligente pentru a verifica situaţia juridică a imobilului, datele aflate pe verso-ul cererii de cumpărare fiind obţinute de la vânzător, instanţa de apel a statuat că în mod corect prima instanţă a admis capătul doi de cerere, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA., în calitate de vânzător şi apelanţii pârâţi, în calitate de cumpărători.

Instanţa de apel a reţinut că în mod greşit au susţinut pârâţii că nu era necesară o decizie prin care să se finalizeze procedura administrativă anterior cumpărării. Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995, act normativ care produce efecte şi pentru situaţia părţilor în litigiu - a statuat că societăţile comerciale vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuinţele care fac obiectul dosarelor în curs de soluţionare la comisiile locale de sector şi comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru locuinţele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora -, are în vedere nu emiterea unei opinii referitoare la situaţia juridică a unui imobil cu privire la care se putea reveni, ci emiterea unui act definitiv care punea capăt procedurii administrative, prin care se soluţiona notificarea fostului proprietar sau autorilor acestora, numai astfel putându-se socoti că s-a stabilit definitiv situaţia juridică a unui imobil.

Tot astfel, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995: "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului". Prin urmare, în temeiul acestui text, puteau face obiectul vânzării doar acele imobile care nu se restituiau în natură.

Reclamanta a solicitat cu prioritate în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995, restituirea imobilului în natură, principiu avut în vedere, de altfel, şi de Legea nr. 10/2001, care dispune restituirea în natură a imobilelor şi numai în cazul în care există o imposibilitate în acest sens fostul proprietar să fie despăgubit în formele prevăzute de acest act normativ.

Într-adevăr, pe verso-ul cererii de cumpărare a imobilului, este consemnat faptul că s-au solicitat despăgubiri, însă nu mai puţin adevărat este faptul că apelanţii pârâţi, deşi au constatat sau în orice caz puteau cunoaşte relaţii referitoare la cererea fostului proprietar, nu au făcut demersuri pentru a constata prin propriile simţuri în ce constă solicitarea acestuia.

Cu minime diligente pârâţii C. puteau accede la informaţiile consemnate în dosarul constituit în urma cererii lor de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, dar şi să obţină fie o copie a notificării, fie relaţii complete din care să rezulte conţinutul acesteia, omisiunea de a proceda astfel, având drept consecinţă asumarea riscului încheierii unui contract anulabil.

Or, chiar în condiţiile în care, la data vânzării-cumpărării imobilului în litigiu, nu exista un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti care să vizeze vânzarea imobilului, iar intimata reclamantă nu notificase în scris pârâţii în sensul că doreşte să i se restituie imobilul, atitudinea acestora din urmă, faţă de cele arătate mai sus, nu face decât să conducă la concluzia că nu s-au aflat într-o eroare comună şi invincibilă la momentul cumpărării.

Ca urmare, instanţa de apel a reţinut că, deşi art. 9 din Legea nr. 112/1995 instituia dreptul chiriaşilor de a cumpăra apartamentele numai după soluţionarea cererilor foştilor proprietari de restituire în natură a imobilelor, contrar acestor dispoziţii, pârâţii au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 1 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi sunt valabile în cazul în care au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, legiuitorul prevăzând salvarea acestor acte de la nulitate în cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă.

Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi cu rea-credinţă de către cumpărători.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs atât pârâţii C.A.C. şi C.M. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general.

Recurenţii-pârâţii C.A.C. şi C.M. au solicitat admiterea recursului, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În subsidiar, recurenţii-pârâţii au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei tribunalului şi respingerea acţiunii reclamantei, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă iar în situaţia în care instanţa va aprecia că reclamanta are calitate procesuală activă, respingerea acţiunii pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, urmând a fi reţinută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentinţa civilă nr. 1962/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată în Dosar nr. 933/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, instanţa urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat la stat, cu titlu conform Decretului-lege nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, titlu, a cărui valabilitate nu era contestată de intimata reclamanta la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privinţa căruia se solicita constatarea nulităţii absolute, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă a părţilor contractante, bună-credinţă care nu se impunea a fi analizată nici din perspectiva dispoziţiilor art. 45 alin. (1) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală deoarece instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Instanţa de apel a apreciat că nu se impune analizarea respectării dispoziţiilor legale de preluare, din perspectiva soluţionării capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, prin raportare la prevederile art. 6 al Legii nr. 213/1998, act normativ adoptat ulterior contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 referitor la care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiate criticile pe care le-au formulat prin cererea de apel "(...) în sensul că instanţa de fond nu a procedat la analizarea respectării dispoziţiilor legale de preluare în conformitate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995", a statuat totuşi că, deşi nu au fost cercetate prevederile legale menţionate, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, ulterioare contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, nu se mai impune o atare cercetare.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prin derogare de la principiul indivizibilităţii dreptului de opţiune succesorală, repunerea în termenul de acceptare a moştenirii operează doar în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 iar nu în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun.

În cauza dedusă judecăţii, dreptul de opţiune succesorală a fost exercitat de către reclamantă, după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 700 C. civ., de la data deschiderii succesiunii, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 2 din 5 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Acţiunea introductivă a fost promovată de o persoană fără legitimare procesuală activă.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că înţeleg să critice decizia recurată în raport de soluţia reţinută de instanţa de apel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie pe care au invocat-o referitor la capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului.

În acest sens au arătat că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5478/2002, iar ulterior prin declinare de competentă, sub nr. 1038/2003, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta Z.R., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC H.N. SA., în calitate de reprezentanţi ai Statului Român şi P.M. şi P.E. a solicitat instanţei "să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului" din str. A., sector 1, Bucureşti, imobil ce figurează, de asemenea, la poziţia nr. 1914 din anexa la Decretul nr. 92/1950 şi să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi - în temeiul Legii nr. 112/1995 - cu privire la imobilul din str. A.".

Prin Sentinţa civilă nr. 1962/2003 pronunţată în Dosarul nr. 1038/2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea promovată de reclamanta Z.R., reţinând că "Imobilul proprietatea autoarei reclamante, D.L., a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (...) iar din actele depuse la dosar nu rezultă că autoarea reclamantei aparţinea vreuneia din categoriile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950 şi că acesteia i-au fost naţionalizate cinci apartamente, putând fi încadrată în categoria "exploatatorilor de locuinţe, instanţa apreciind că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (4) (în prezent art 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001".

Sentinţa civilă nr. 1962/2003 a rămas irevocabilă, prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2933/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a statuat că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 112/1995 fiind preluat de stat cu titlu, a cărui valabilitate nu era contestată de către reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlu prevăzut în mod expres în Normele metodologice în vigoare la acea dată, conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996.

Or lucrul judecat rezultă din dispozitivul hotărârii, deoarece numai prin această parte a actului final al instanţei se statuează asupra conflictului de interese între părţi.

Apărarea formulată de reclamanta Z.R., vizând exceptarea de la naţionalizare a autoarei acesteia, pe considerentul că era o simpla casnică - intelectuală, sens în care ar fi fost incidente dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 constituie argumente de fapt şi de drept ce intra în puterea lucrului judecat.

Principiul puterii lucrului judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală şi cu privire la fondul cauzei.

Instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal a apreciat că nu se impune analizarea respectării dispoziţiilor legale de preluare din perspectiva soluţionării capătului de cerere relativ la constatarea nevalabilităţii titlului statului, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, art. 6, act normativ adoptat ulterior contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996 în privinţa căruia este solicitată constatarea nulităţii absolute prin acţiunea introductivă.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au susţinut că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală pentru următoarele considerente:

Fundamentarea soluţiei reţinute în faza procesuală a apelului, precum şi în prima instanţă, pe capătul de cerere menţionat a vizat două aspecte anume: respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, buna-credinţă a părţilor între care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare intervenit în temeiul Legii nr. 112/1995.

La data intrării în vigoare a legii speciale, Legea nr. 112/1995, imobilul din str. P., nu era liber şi nu făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat de reclamanta Z.R., cerinţe determinante în accepţiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură în beneficiul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii.

Dispoziţiile Legii nr. 112/1995 reglementau în egală măsură, dreptul titularilor contractului de închiriere de a opta pentru cumpărarea imobilelor ce nu se restituiau/nu îndeplineau condiţiile legale de restituire în natura către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, fără a institui o prioritate de soluţionare - finalizare a procedurii administrative prin emitere de dispoziţie/decizie, în condiţiile în care situaţia juridică a imobilului impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri), în acest sens existând, de altfel, şi propunerea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Fiind cunoscută situaţia juridică a imobilului din str. P. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reţinută de către instanţa încălcarea dispoziţiilor legale de reglementare - Legea nr. 112/1995 art. 9 şi art. 1 şi, cu atât mai puţin a Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 ori a contractului de mandat încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi societăţile comerciale specializate în vânzarea locuinţelor, decât în contextul negării, de plano, a dreptului chiriaşului de a cumpăra locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995, lipsindu-se astfel de eficienţă juridică textul legal incident art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, prin Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a statuat în sensul că "(...) societăţile comerciale specializate în vânzarea locuinţelor şi mandatate în acest sens vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuinţele care fac obiectul dosarelor în curs de soluţionare la comisiile locale de sector şi comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru locuinţele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora", iar nu după momentul finalizării procedurii administrative prin emitere de dispoziţie/decizie, astfel cum, în mod netemeinic şi nelegal, a reţinut instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în privinţa căruia se solicita constatarea nulităţii absolute, au fost respectate legile în vigoare, temei al înstrăinării, respectiv Legea nr. 112/1995.

Referitor la aspectul bunei-credinţe a părţilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenţii-pârâţi au susţinut că diligentele minime nu pot extrapolate la alte acţiuni în afara celor întreprinse, în contextul în care, aşa cum rezultă din probatoriile administrate în cauză, relaţiile solicitate cu privire la situaţia juridică a imobilelor ce făceau obiectul legii, erau comunicate în scris, intervalul de timp cuprins între data formulării notificării în baza Legii nr. 112/1995, respectiv data formulării cererii de cumpărare fiind relativ scurt 30 aprilie 1996 - 29 mai 1996.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au susţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia legală de bună-credinţă, atât a lor, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, cât şi a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA în calitate de reprezentant al Statului, situaţia imobilului vândut fiind clarificată la data încheierii contractului.

Recurenţii-pârâţi au solicitat, având în vedere considerentele expuse, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pe cale de consecinţa instanţa de recurs urmând a dispune în principal, casarea cu trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţa, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În subsidiar, urmare a admiterii recursului au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, acţiunea promovată de reclamanta Z.R., urmând a fi respinsă, ca fiind promovată de o persoana fără legitimare procesuală activă, iar pe fondul cauzei, în eventualitatea în care instanţa va aprecia că intimata reclamantă are legitimare procesuală activă, au solicitat respingerea acţiunii, pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, urmând a fi reţinută autoritatea de lucru judecat cu referire la Sentinţa civilă nr. 1962/2003 irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunţată în Dosar nr. 933/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, instanţa urmând a constata că imobilul din str. P. a fost preluat de stat, cu titlu, prin Decretul-lege nr. 92/1950, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, titlu a cărui valabilitate nu era contestată de reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, în privinţa căruia se solicita constatarea nulităţii absolute, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nefiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă a părţilor contractante.

Prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ, acesta a susţinut că atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general a arătat că, în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., actul juridic incriminat a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, fiind perfect valabil în acest sens, că părţile contractante au fost de bună-credinţă, legea civilă fiind respectată întocmai şi nu a existat niciun moment intenţia de a frauda legea, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat atât cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. cât şi ale Legii nr. 112/1995.

Principiul bunei-credinţe ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi răsturnat sub nicio formă.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care succed.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel, deşi a reţinut că instanţa de fond nu a procedat la analizarea respectării dispoziţiilor legale de preluare a imobilului, conform dispoziţiilor H.G. nr. 20/1996, a statuat totuşi că, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai impune o atare cercetare, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. "Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", acest motiv de recurs vizând acele situaţii când există o contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a acţiunii, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi C.A.C. şi C.M. nu vizează în concret nicio critică referitoare la calitatea argumentării deciziei de apel, de natura celor descrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ci o greşită aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (respectiv aplicarea unei norme juridice - Legea nr. 213/1998 care nu era incidenţă în cauză, acest act normativ intrând în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 a cărui nulitate se solicită), aceste susţineri fiind însă nefondate.

Legea nr. 112/1995 a permis vânzarea către chiriaşi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naţionalizate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilă decât dacă aceştia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaşi sau dacă bunurile erau libere şi nu fuseseră închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiţii, foştii proprietari erau îndreptăţiţi să ceară despăgubiri.

Prin Hotărârea nr. 20/1996, Guvernul a definit imobilele naţionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale, enumerând, printre acestea şi Decretul nr. 92/1950, fiind suficient ca un imobil naţionalizat în temeiul său să fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naţionalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formă impuse de acest decret la data naţionalizării,

Prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat şi a completat definiţia imobilelor naţionalizate "cu titlu", introducând o condiţie suplimentară: conform art. 1 alin. (2) din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropiate prin respectarea cerinţelor decretelor în vigoare la data respectivă, imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 fiind considerate ca naţionalizate "cu titlu" dacă cerinţele legale prevăzute de art. I parag. 1 - 5 şi de art. II din decret au fost respectate la data naţionalizării şi dacă la această dată persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeaşi cu adevăratul proprietar.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care, la art. 6 alin. (1) prevede că "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", a fost introdusă o nouă condiţie de "valabilitate" a titlului statului. Astfel, valabilitatea dreptului de proprietate al statului a devenit subordonată conformităţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformităţi, statul nu avea titlu valabil şi, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului.

În speţă, în aprecierea valabilităţii titlului statului instanţele nu puteau ignora existenţa prevederilor Legii nr. 213/1998, în vigoare la data formulării acţiunii reclamantei, chiar dacă acest act normativ a fost adoptat ulterior încheierii de către pârâţi a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât, spre deosebire de verificarea respectării condiţiilor de valabilitate a actelor juridice (care se realizează în raport de legea în vigoare la momentul perfectării actului juridic), analiza modului în care s-a realizat preluarea imobilului de către stat, are în vedere verificarea valabilităţii unui act normativ şi constituie atributul exclusiv al instanţei, iar condiţiile de preluare a imobilului de către stat sunt identificate în actele normative în vigoare la data la care instanţele de fond, legal învestite, verifică aspectele de legalitate a naţionalizării. Prin urmare, nu are relevanţă că Legea nr. 213/1998 nu era în vigoare la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996.

Astfel, instanţa de apel a făcut o legală aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 atunci când a statuat că în mod corect prima instanţă a apreciat, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia din 1948, art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi că, în acest context, nu se mai impune analizarea faptului că autoarea reclamantei ar fi fost sau nu exceptată de la naţionalizare, din moment ce, indiferent de încadrarea sau nu a acesteia în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, se poate concluziona, pentru argumentele expuse, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au mai susţinut că înţeleg să critice decizia recurată în raport de soluţia reţinută de instanţa de apel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie pe care au invocat-o referitor la capătul de cerere vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului în raport de Sentinţa civilă nr. 1962 din 20 martie 2003 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. 1083/2003, irevocabilă prin Decizia nr. 480 din 25 martie 2005 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2933/2004, prin care s-a statuat că imobilul proprietatea autoarei reclamante, D.L., a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (...) iar din actele depuse la dosar nu rezultă că autoarea reclamantei aparţinea vreuneia din categoriile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, acesteia fiindu-i naţionalizate cinci apartamente, putând fi încadrată în categoria "exploatatorilor de locuinţe şi că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 112/1995 fiind preluat de stat cu titlu "a cărui valabilitate nu era contestată de către reclamantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titlu prevăzut în mod expres în Normele metodologice în vigoare la acea data art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996".

Apărările recurenţilor-pârâţi în sensul că prin hotărârea judecătorească menţionată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul ce a făcut obiectul acelui litigiu (altul decât cel din prezenta cauză) ar fi fost preluat cu titlu valabil de stat de la autoarea reclamantei din prezenta cauză, D.M.L., stabilindu-se că această persoană nu este exploatatoare de imobile, nu pot fi însă primite câtă vreme în soluţionarea acelui litigiu instanţele s-au raportat la o altă situaţie de fapt, imobilul fiind altul decât cel ce face obiectul prezentei cauze, iar analiza valabilităţii titlului statului cu privire la acel imobil nu s-a realizat şi din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 1201 C. civ. şi că pârâţii nu se pot prevala de o hotărâre judecătorească în raport de care să se reţină autoritatea de lucru judecat în analiza legalităţii preluării bunului de către stat prin verificarea condiţiilor stabilite de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au mai susţinut că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, hotărârea instanţei de apel este nelegală în condiţiile în care, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - a cărui nulitate se solicită - au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, imobilul din str. P. nefiind liber şi nefăcând obiectul unui contract de închiriere încheiat de reclamanta Z.R., cerinţe determinante în accepţiunea Legii nr. 112/1995 pentru a putea opera restituirea în natură.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţele au interpretat greşit atât dispoziţiile art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 112/1995, negând de plano dreptului chiriaşului de a cumpăra locuinţa în temeiul Legii nr. 112/1995 şi lipsind astfel, de eficienţă juridică, textul legal incident din Legea nr. 112/1995 cât şi Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995, cu privire la momentul când se putea considera clarificată situaţia juridică a imobilului pentru care se formula cerere de cumpărare, instanţele de fond şi apel apreciind în mod netemeinic şi nelegal că actele de vânzare-cumpărare trebuiau încheiate după momentul finalizării procedurii administrative prin emitere de dispoziţie/decizie.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au mai susţinut că în cauză nu a fost răsturnată prezumţia legală de bună-credinţă atât a lor, în calitate de cumpărători cât şi a vânzătorului şi că diligentele minime pe care le-au depus nu pot fi extrapolate la alte acţiuni în afara celor pe care le-au întreprins, situaţia imobilului fiind clarificată la data încheierii contractului.

Susţineri în sensul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că părţile contractate au fost de bună-credinţă, au fost formulate şi de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General în cadrul recursului său, constituindu-se într-un motiv de recurs comun cu cel al recurenţilor-pârâţi C.A.C. şi C.M., însă acestea nu pot fi primite.

Astfel, în speţă, lipsa minimelor diligente a fost reţinută de instanţa de apel în raport de existenţa cererii de restituire a imobilului, formulată de reclamantă în procedura Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel, în mod corect a statuat că, în condiţiile în care reclamanta formulase, în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995 la data de 30 aprilie 1996, o cerere de restituire a imobilului în principal şi numai în subsidiar eventuale despăgubiri, pârâţii, cu minime diligente, ar fi putut lua cunoştinţă de conţinutul acesteia iar omisiunea lor de a efectua demersuri în acest sens are drept consecinţă asumarea riscului încheierii unui contract anulabil.

Constatarea instanţei de apel în sensul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 este corectă, iar această concluzie se impune cu evidenţă în condiţiile în care, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996, prin dispoziţiile art. 3 din Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut expres că "societăţile comerciale (fostele ICRAL-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuinţele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluţionare la comisiile locale de sector şi comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti precum şi pentru locuinţele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora" vizează, fără dubiu, o soluţionare definitivă a respectivei situaţii juridice, prin emiterea hotărârii comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau, după caz, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, definitivă, deoarece numai în acest caz chiriaşii titulari de contract puteau opta, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, pentru cumpărarea apartamentului ce nu se restituia în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Pentru aceste temeiuri, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-pârâţi C.A.C. şi C.M. în sensul că situaţia imobilului era clarificată la data încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât aceştia au formulat cerere de cumpărare a apartamentului la data de 29 mai 1996, înregistrată sub nr. 24702, înainte de expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, când, potrivit art. 9, puteau opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl deţineau cu chirie.

Dacă dreptul chiriaşilor de a solicita cumpărarea apartamentelor pe care le ocupau este recunoscut de lege şi supus unui termen de decădere, exercitarea sa nu echivalează cu eludarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 112/1995, care obligau pe cei care îşi exprimau dreptul de a cumpăra să aştepte clarificarea situaţiei juridice a imobilului.

Chiar dacă situaţia juridică a imobilului din str. P. era clară în opinia pârâţilor - în sensul că imobilul era trecut cu titlu în proprietatea statului (în accepţiunea alin. (2) al H.G. nr. 20/1996) şi că nu putea fi restituit în natură reclamantei pentru că nu erau întrunite cerinţele art. 2 din lege, aceasta având dreptul numai la despăgubiri, aceasta urma a fi consfinţită de către instanţă, astfel că încheierea de către pârâţi a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 se impunea a fi făcută numai ulterior momentului în care cererea reclamantei, formulată conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, ar fi fost soluţionată definitiv, fie în procedura administrativă prin emiterea hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, fie în procedura judiciară, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată ca urmare a atacării în justiţie a hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 conform art. 18 din lege, hotărâre care să consacre dreptul reclamantei la acordarea de despăgubiri şi nu la restituirea în natură.

Numai în aceste condiţii s-ar fi putut pune problema incidenţei în cauză a principiului validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus), ca o excepţie de la efectul sancţiunii civile a nulităţii, respectiv o excepţie de la regula quod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului, respectiv a dreptului de proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună-credinţă, dacă acesta s-a aflat eroare comună şi invincibilă, însă în speţă, pentru temeiurile arătate, condiţia bunei-credinţe a cumpărătorului şi a condiţiei ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă, nu sunt întrunite cumulativ.

Recurenţii-pârâţi C.A.C. şi C.M. au mai susţinut că repunerea în termenul de acceptare a moştenirii operează doar în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 iar nu în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun iar în cauza dedusă judecăţii, dreptul de opţiune succesorală a fost exercitat de către reclamantă, după expirarea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 700 C. civ., de la data deschiderii succesiunii, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 2 din 5 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea introductivă fiind formulată o persoană fără legitimare procesuală activă.

Prin aceste susţineri, recurenţii-pârâţi tind astfel, să reitereze, sub altă formă, criticile invocate prin cererea de apel referitoare la emiterea certificatului de moştenitor exhibat de reclamantă peste termenul de acceptare a succesiunii, critici cu privire la care instanţa de apel corect a statuat că nu pot fi analizate pentru prima oară în apel, câtă vreme nu au constituit obiect al examinării în faza procesuală a fondului.

Instanţa de apel corect a reţinut, de asemenea, că certificatul de moştenitor nr. 841 emis la data de 27 mai 1991, de către fostul Notariat de Stat al sectorului 2 Bucureşti, ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctei D.M.L. decedată la 11 octombrie 1977, certificat de moştenitor de care s-a prevalat reclamanta în legitimarea calităţii procesuale active, nu poate constitui un impediment în luarea în considerare a acestui înscris, atâta timp cât nu a fost anulat, respectivul înscris producându-şi efectele ca orice alt act în privinţa căruia nu s-a dispus anularea lui.

Referitor la susţinerile recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General conform cărora atâta timp cât prin lege s-a statuat ca toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, este de reţinut că reclamanta justifică un interes legitim în formularea capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului ce vreme ce distincţia în sensul că un imobil este trecut cu titlu sau fără titlu în proprietatea statului reprezenta un criteriu consacrat în legislaţie, în raport de care se putea aprecia cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii.

Înalta Curte, în temeiul considerentelor expuse, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâţii C.A.C. şi C.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 749 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2012.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 6054/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6052/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 6050/2012. Civil. Marcă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6051/2012. Civil. Desene şi modele industriale. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6052/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6054/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6057/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 6059/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs