ICCJ. Decizia nr. 6054/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6054/2012
Dosar nr. 5274/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 5274/3/11 februarie 2009, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul C.O.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, anularea Dispoziţiei nr. 2213 din 10 ianuarie 2004 a Primarului general al Municipiului Bucureşti şi obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 432 mp situat în Bucureşti, fosta str. A. sector 6, proprietatea tatălui său, C.T., imobil preluat abuziv de stat.
Prin Sentinţa civilă nr. 892/22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorul C.O.C. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin primarul general.
A anulat Dispoziţia nr. 2213 din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti.
A obligat Primarul general al Municipiului Bucureşti să emită o nouă dispoziţie prin care să-l propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 432 mp situat în Bucureşti, fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură şi să înainteze dispoziţia, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că prin Dispoziţia nr. 2213 din 10 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, s-a respins notificarea reclamantului, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Reclamantul a formulat notificarea nr. 5431 din 5 decembrie 2001, transmisă prin intermediul BEJ E.P., prin care a solicitat măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 432 mp situat în Bucureşti fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură, ce a fost proprietatea tatălui său C.T.
În faza procesuală a fondului reclamantul a depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2551 din 17 februarie 1958 prin care tatăl reclamantului, C.T., a dobândit terenul de 432 mp situat în Municipiul Bucureşti fosta str. A. sector 6 precum şi certificatul de moştenitor din 5 septembrie 1989, eliberat de notariatul de Stat local al Sectorului II Bucureşti prin care reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor, după tatăl său, decedat la 26 martie 1989.
Din adresa din 8 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, reiese că terenul în litigiu a trecut în proprietatea Statului prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 378/1973 şi Decizia Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 1026/1973.
Conform raportului de expertiză tehnică de specialitate în topografie şi cadastru întocmit de expertul ing. M.S., terenul preluat de la autorul reclamantului este afectat integral de blocurile de locuinţe construite după expropriere, de alei pietonale şi de acces la blocurile de locuinţe şi de spaţiile verzi dintre blocuri (obiective de utilitate publică), fiind imposibilă restituirea în natură.
Cu privire la dispoziţiile legale relevante în cauză, tribunalul a reţinut că imobilul preluat de la autorul reclamantului, C.T., se înscrie în categoria celor al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitor legal al autorului C.T., reclamantul C.O.C. este persoană îndreptăţită să obţină măsuri reparatorii potrivit acestei legi.
Faţă de prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, reclamantul fiind îndreptăţit să primească despăgubiri în echivalent.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea apelului, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general a arătat că sentinţa tribunalului este netemeinică şi nelegală întrucât înscrisurile anexate notificării precum şi cele depuse în faţa instanţei nu fac dovada dreptului de proprietate al reclamantului în sensul art. 22 - 23 din Legea nr. 10/2001 şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorul reclamantului referitor la proprietatea imobilului în litigiu precum şi la determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept. A mai susţinut că înscrisul sub semnătură privată nu poate constitui un drept de proprietate. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 221 din 06 septembrie 1950, înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţii, nu se pot face decât prin acte autentice şi cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a mai susţinut că, din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că instituţia sa are competenţa numai de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, instituţiei competente.
Prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 art. 1 alin. (1) titlul VII, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.
Din analiza acestor texte legale rezultă că Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura şi modalităţile de despăgubire efectivă pentru imobile preluate abuziv.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 574 A din 30 mai 2011 a respins apelul pârâtului, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Notificarea formulată de intimatul contestator, nr. 5437 din 5 decembrie 2001, transmisă prin intermediul Biroul executorilor judecătoreşti E.P., prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul de 432,07 mp situat în Municipiul Bucureşti fosta str. A. sector 6, a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 2213 din 19 ianuarie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului a fost dovedită cu act autentic, respectiv cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 de Notariatul de stat al Raionului Gh. Gheorghiu Dej Bucureşti prin care C.T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 432,07 mp situat în Bucureşti, raionul Gh. Gheorghiu Dej str. A. sector 6, nefiind fondate susţinerile pârâtului în sensul că această dovadă ar fi fost făcută prin înscris sub semnătură privată.
Reclamantul a făcut totodată şi dovada calităţii sale de moştenitor al defunctului C.T., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului II Bucureşti.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, în mod corect a reţinut tribunalul că reclamantul a justificat această calitate.
Prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 378/1973 aplicat prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 1026/1973, astfel cum rezultă din adresa din 8 iulie 2009 emisă de Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Din expertiza efectuată în prima instanţă rezultă că terenul preluat de la autorul reclamantului este afectat de construcţii şi lucrări de utilitate publică, pe teren aflându-se spaţiul verde în suprafaţă de 128 mp; suprafaţa de 224 mp din aleea de acces între blocul C1 din B-dul I., blocul A1 din str. M. şi blocul 302 din str. E.; suprafaţa de 80 mp din blocul 302 situat în str. E.
Potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. Având în vedere această prevedere legală precum şi situaţia terenului în litigiu, instanţa de apel a constatat că în mod corect a stabilit tribunalul dreptul intimatului contestator la măsuri reparatorii în echivalent.
Instanţa de apel a statuat că susţinerile pârâtului în sensul că hotărârea primei instanţe ar fi nelegală pentru că Municipiul Bucureşti nu are obligaţia de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubirilor în condiţiile legii speciale nu sunt pertinente, având în vedere dispozitivul hotărârii atacate, care nu impune pârâtului să stabilească suma cuvenită drept despăgubiri.
În conformitate cu prevederile legale invocate de pârât, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente, privind terenul în litigiu şi să înainteze dispoziţia, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general a declarat recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins ca nefondat apelul pe care l-a declarat împotriva sentinţei tribunalului deoarece, aşa cum rezultă din art. 21 - art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Prin Dispoziţia nr. 2213/2004 a fost respinsă notificarea formulată de C.O.C. cu motivarea că nu a făcut dovada calităţii de persoana îndreptăţită.
Pârâtul a mai susţinut, referindu-se la dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 că, în ceea ce priveşte obligarea sa de a trimite dispoziţia motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus, mai întâi controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului Bucureşti.
Pârâtul a mai arătat că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că s-ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menţionat, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată.
Recursul nu este fondat pentru considerentele care succed.
Prin criticile formulate, recurentul-pârât invocă interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, susţinând că soluţia de respingere a notificării formulate de C.O.C. prin Dispoziţia nr. 2213/2004 este legală, deoarece acesta nu a depus în termenul prevăzut de lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi actele doveditoare privind calitatea sa de moştenitor, în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.
În acest mod recurentul-pârât tinde să conteste, practic, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei/deciziei administrative de soluţionare a notificării de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma "până la data soluţionării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, respectiv etapa administrativă, de către entitatea notificată sau etapa judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, lucru care s-a şi întâmplat şi nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul-pârât, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamantul a depus la dosarul de fond al instanţei actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Notariat de Stat al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej cu procesul-verbal nr. 5087/1141 din 5 decembrie 1957 prin care tatăl său, C.T., a cumpărat "terenul viran în suprafaţă de 432,07 mp situat în Bucureşti, raionul Gh.Gheorghiu Dej, str. A., cu următoarele dimensiuni şi vecinătăţi (...)" precum şi certificatul de moştenitor nr. 1412 din 5 septembrie 1989 cu care a făcut dovada că este unicul moştenitor al lui C.T., în calitate de fiu.
Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 cât şi a celorlalte texte legale incidente - art. 4 alin. (2) şi art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - atunci când a confirmat soluţia primei instanţei, care a constatat că reclamantul a făcut dovada în sensul Legii nr. 10/2001, atât a dreptului de proprietate asupra terenului care a constituit obiect al notificării cât şi a calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Susţinerea recurentului-pârât în sensul că, în realizarea obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina sa, de a trimite dispoziţia motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus, mai întâi controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului Bucureşti nu poate fi primită.
Este adevărat că alin. (21) al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin pct. 24 din O.U.G nr. 81/2007 începând cu 29 iunie 2007, prevede că "dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta", însă, în speţă, un asemenea aviz nu se justifică pentru următoarele argumente:
Prin dispozitivul sentinţei tribunalului, menţinută de instanţa de apel, Primarul general al Municipiului Bucureşti a fost obligat să emită o nouă dispoziţie prin care să-l propună pe reclamant pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 432 mp situat în Bucureşti, fosta str. A. sector 6, imposibil de restituit în natură şi să înainteze dispoziţia, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor, pârâtului nefiindu-i impusă obligaţia cuantificării despăgubirilor echivalente la care este îndreptăţit reclamantul, o asemenea competenţă având-o numai Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Aşa fiind, dispoziţia ce urmează a fi emisă de pârât în îndeplinirea acestei obligaţii, astfel cum a fost stabilită de către instanţa de judecată ca urmare a finalizării atât a procedurii administrative cât şi a procedurii judiciare, nu poate fi supusă unui alt control de legalitate al prefectului, pentru că altfel s-ar nesocoti efectele unei hotărâri judecătoreşti şi irevocabile.
Critica pârâtului referitoare la faptul că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că s-ar fi primit despăgubiri pentru imobilul menţionat, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, pe lângă faptul că este formulată omisso medio şi nu poate face obiectul examinării în faza procesuală a recursului, nici nu are legătură cu raportul juridic dedus judecăţii pentru că acest text de lege se referă la notificările formulate de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
Faţă de temeiurile menţionate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, precum şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant având în vedere că pârâtul a formulat critici care vizează încălcarea sau greşita aplicare a legii şi care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 574A din 30 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 6056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6053/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
