ICCJ. Decizia nr. 6087/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6087/2012

Dosar nr. 4441/3/2008

Şedinţa publică din 8 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 1 februarie 2008 la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 4441/3/2008 reclamanţii T.A.M., T.M.R. şi D.C.C. au chemat în judecată pe pârâţii B.G., T.Z., M.V., M.A., R.A., T.V., N.D., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi solicitând:

- în principal, obligarea pârâţilor persoane fizice de a le lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le deţin în imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 3, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 273/97, 9865/97, 810/97, 1153/3/99,4594 din 97 şi 468/3/97;

- în subsidiar, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice:

1. să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul Bucureşti de a soluţiona cererea cuprinsă în notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002, privind restituirea în natură sau prin echivalent, cu privire la imobilul ce a aparţinut autorului comun, E.C.D., situat în Bucureşti, str. L., sector 3, compus din teren, în suprafaţă de 740 mp şi două corpuri de clădire, refuz ce se constituie într-o soluţie negativă, de respingere a notificării.

2. să se stabilească, potrivit unei expertize tehnice, întinderea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru acele părţi din imobil ce nu pot fi restituite în natură, calculate la valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare;

3. să se dispună restituirea în natură a suprafeţelor din imobile ce nu au fost vândute foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 12/1995;

4. să fie obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii conţinând titlul de despăgubire conform sumei din expertiză.

5. să fie obligaţi pârâţii la daune cominatorii în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere în aducerea la îndeplinire a hotărârii definitive.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul situat în str. L., sector 3 compus din construcţie şi teren aferent în suprafaţă de 740 mp a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanţilor - E.C.D. în baza Ordonanţei de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, aşa după cum rezultă din procesul-verbal din 28 ianuarie 1941 întocmit de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înfiinţare a cărţilor funciare.

Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la poziţia 2513, iar reclamanţii sunt moştenitorii legali ai proprietarului iniţial al terenului - E.C.D. - şi ai soţiei acestuia - E.M.

Referitor la titlurile de proprietate deţinute de pârâţii persoane fizice, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC T. S.A., s-a arătat de către reclamanţi că aceste titluri provin de la un neproprietar, astfel că, în urma comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor, se impune a se acorda preferinţa titlurilor invocate de reclamanţi, întrucât provin de la adevăratul proprietar al imobilului.

Reclamanţii au mai arătat că, autorii lor, P.N. şi D.I. au adresat Primăriei municipiului Bucureşti notificarea nr. 277 din 4 februarie 2002 privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în litigiu, compus din 740 mp teren şi 2 corpuri de clădire, însă nu s-a primit niciun răspuns la aceste solicitări, împrejurare care poate fi considerată drept un răspuns nejustificat din partea unităţii deţinătoare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea înregistrată la 4 februarie 2008 pe rolul Tribunalul Bucureşti, sub nr. 32940/3/2008, reclamantele T.A.M., T.M.R. au chemat în judecata pe pârâţii T.Z. şi T.E., R.A. şi R.M., G.M., B.G., T.T.S., M.A., N.D., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, formulând aceleaşi solicitări ca cele menţionate mai sus.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2008 s-a dispus conexarea celor două cauze, în raport cu prevederile art. 164 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 700 din 3 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au respins cererile conexe de revendicare formulate de reclamantele T.A.M. şi T.M.R. îndreptate împotriva pârâţilor-persoane fizice B.G., Z. şi T.E., T.T.Ş., G.M., B.E., M.A., G.M. şi N.D., ca neîntemeiate.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind petitul principal şi petitele subsidiare 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată şi a respins celelalte petite ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, s-a admis excepţia de prematuritate referitoare la obligarea pârâtei Comisia Centrală la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire şi a respins acest capăt de cerere ca prematur introdus.

S-a admis, în parte, cererile conexe de revendicare formulate de reclamante împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi a fost obligat acest pârât să restituie în natură (suprafeţele) din imobil nevândute în baza Legii nr. 112/1995 către reclamante.

S-a mai respins, ca inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind plata de către pârât a daunelor cominatorii de 500 RON pe zi de întârziere şi s-a constatat că potrivit expertizei tehnice întocmite de expert C.P., ulterior completată, au fost evaluate la valoarea de piaţă acele părţi din imobil (construcţii) şi teren ce nu pot fi restituite în natură

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că autorul reclamantelor, E.C.D., a achiziţionat imobilul situat în Bucureşti, str. L., sector 3, alcătuit din construcţie şi teren în suprafaţă de 749 mp., în temeiul Ordonanţei de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de Tribunalul Ilfov, reclamantele fiind moştenitoarele legale ale acestuia, după cum rezultă din certificatele de moştenitor şi actele de stare civile ce au fost anexate la dosar. Imobilul menţionat a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, figurând în anexa la decret la poziţia 2513.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit notificării nr. 277 din 4 februarie 2002 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către P.N. şi D.I., şi adresată Primăriei municipiului Bucureşti, s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din str. L., sector 3, însă unitatea deţinătoare nu a dat curs acestei notificări.

Pârâţii-persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le deţin din str. L., sector 3, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea Primăria municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la petitul principal şi petitele subsidiare 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată în raport de prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultând astfel că entitatea învestită cu soluţionarea notificării referitoare la imobilul în litigiu şi deci a pretenţiilor formulate de reclamanţi este pârâta Primăria municipiului Bucureşti.

Totodată, a admis excepţia de prematuritate cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, sub acest aspect tribunalul având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi în cadrul căreia Comisia Centrală are competenţa de a emite decizii conţinând titlul de despăgubire este distinctă de procedura administrativă de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001, subsecvenţa acesteia impunându-se ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie cu propuneri de despăgubire din partea unităţii deţinătoare.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, tribunalul a considerat că aceasta nu este fondată, întrucât prin art. 21 din Constituţie a fost consacrat accesul liber la justiţie ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept.

Pe de altă parte, acest drept fundamental a fost consacrat şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în sensul că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale.

Totodată, Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana îndreptăţită şi organele şi unităţile deţinătoare, această lege neprevăzând vreo interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, deţinătorul actual al imobilului.

În privinţa excepţiei lipsei de calitate procesuală pasivă invocate de pârâta G.M., tribunalul a considerat că aceasta este nefondată, de vreme ce reclamantele revendică imobilul situat în str. L., sector 3, iar pârâta deţine în proprietate un apartament aflat în cadrul acestui imobil.

Pe fondul cererilor în revendicare, formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la numitul E.C.D. - autorul reclamantelor - căruia i-au fost naţionalizate 16 apartamente situate în Bucureşti, în str. L. şi B-dul R., astfel că măsura naţionalizării s-a făcut în concordanţă cu prevederile art. 1 din decret, fapt care este de natură să conducă la concluzia că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu şi, ca atare, la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, erau îndeplinite cerinţele impuse de art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a considerat că, în privinţa comparării titlurilor de proprietate, se impune a se acorda preferabilitate titlurilor invocate de pârâţii - persoane fizice care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu statul, în considerarea calităţii lor de chiriaşi, având în acest sens contracte de închiriere valide la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate, exhibate de părţile litigante, nu sunt stabilite expres nici de art. 480 C. civ., care constituie temeiul general de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară şi nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, ci aceste criterii au fost propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă.

În privinţa titlurilor de proprietate prezentate de pârâţii - persoane fizice s-a observat că aceştia au încheiat cu statul contracte de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele pe care le deţin în imobilul din str. L., sector 3, contractele întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi fiind prezumate valabile câtă vreme nu s-a constatat, pe cale judecătorească, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, nulitatea acestor convenţii la cererea fostului proprietar.

În aceste condiţii, este evident că titlurile de proprietate deţinute de pârâţi s-au consolidat, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au probat existenţa unei situaţii care să evidenţieze faptul că imobilul în litigiu nu era de natură să constituie obiectul de reglementare al art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Tribunalul a avut în vedere şi buna-credinţă a pârâţilor - persoane fizice la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în sensul că la data perfectării convenţiilor a fost verificată situaţia juridică a apartamentelor în litigiu, constându-se astfel că, referitor la aceste imobile, nu exista nicio notificare sau acţiune în revendicare pe rolul instanţelor judecătoreşti formulate de reclamante în calitate de moştenitoare ale foştilor proprietari, motiv pentru care devin incidente în speţă prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Faţă de aceste considerente, se conferă bunei-credinţe a pârâţilor - persoane fizice consecinţe juridice similare cu cele produse de aplicarea principiului - error communis facit ius -, situaţie în care actele juridice încheiate de pârâţi cu statul sunt pe deplin valabile şi, totodată, li se acordă preferabilitate comparativ cu titlu anterior prezentat de fostul proprietar al imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, titlurile de proprietate prezentate de pârâţii - persoane fizice sunt preferabile şi datorită unor considerente care ţin de securitatea circuitului civil, şi respectiv stabilitatea raporturilor juridice civile. Referitor la situaţia imobilelor ce au fost preluate de stat în regimul anterior, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că aceasta se determină în funcţie de existenţa unei hotărâri de retrocedare de la pronunţarea căreia foştii proprietari sau moştenitorii lor pot proba că aveau o speranţă legitimă privitoare la aspectele legate de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care îl revendică, fiind astfel proprietari ai unui bun actual în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, or, în cauza de faţă nu s-a evidenţiat existenţa unei astfel de hotărâri de retrocedare referitor la imobilul în litigiu.

În consecinţă, tribunalul a respins cererile conexe introduse de reclamante, în contradictoriu cu persoanele fizice.

Referitor la atitudinea manifestată de pârâtul Municipiul Bucureşti, tribunalul a avut în vedere faptul că acesta nu a dat curs notificării formulate de reclamante, referitor la imobilul în litigiu, astfel că nu a fost emisă o dispoziţie motivată în acest sens, deşi a trecut un interval de timp de circa 9 ani, ori comportamentul adoptat de pârât poate fi considerat drept un refuz nejustificat din partea unităţii deţinătoare obligată să răspundă la notificare, aşa după cum s-a stabilit în practica judiciară.

Faţă de dovezile existente, şi în concordanţă cu prevederile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, să restituie reclamantelor, în natură, spaţiile (suprafeţele) din imobil ce nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a constatat că potrivit expertizei tehnice întocmită în cauză de către expert C.P., ulterior completată, au fost evaluate la valoarea de piaţă acele părţi din imobil, construcţii şi teren ce nu pot fi restituite în natură către reclamante, întrucât au fost înstrăinate anterior.

Tribunalul a respins, ca inadmisibil, capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii în sumă de 500 RON pe zi de întârziere, sub acest aspect avându-se în vedere că, în ipoteza în care debitorul nu execută obligaţia pe care şi-a asumat-o, instanţa este în măsură să acorde creditorului acelei obligaţii despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere şi prevederile art. 580³ C. proc. civ., în conformitate cu care debitorul acelei obligaţii poate fi constrâns să-şi îndeplinească obligaţia pe care şi-a asumat-o prin aplicarea unei amenzi civile de către instanţa sesizată astfel de către creditor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele T.A.M., T.M. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 621 din 16 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile, s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să propună, în favoarea reclamantelor, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind refuzul de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L. compus din teren de 740 mp (729 mp din măsurători) şi construcţia existentă pe acesta (cuprinde C1 şi C2), imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză-obiectiv, întocmit de acelaşi expert şi raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

S-au înlăturat dispoziţiile din sentinţă privind admiterea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor pe petitul principal şi petitele subsidiare 1 şi 3, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să restituie, în natură, suprafeţele din imobil vândute şi constatarea evaluării de către expertul C.P. a părţilor din imobil ce nu pot fi restituite în natură.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de către tribunal în ceea ce priveşte istoricul imobilului în litigiu, situat în Bucureşti, str. L., sector 3, curtea urmând a face câteva completări la cele reţinute de prima instanţă, având în vedere şi probatoriul administrat în apel, după cum urmează:

Imobilul, compus din teren în suprafaţă de 740 mp şi construcţii situat în Bucureşti, str. L., sector 3 (fostă strada L.U.) a fost dobândit de autorul reclamantelor, E.C.D., în temeiul Ordonanţei de adjudecare nr. 1516 din 26 martie 1940, legalizată de Tribunalul Ilfov, fiind înscris în cartea funciară conform procesului-verbal nr. 28676/1940, identitatea de adresă rezultând atât din procesul-verbal menţionat mai sus, cât şi din adresa nr. 72314/5944 din 14 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Nomenclatură stradală.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 2513 de la E.C.D., conform adresei emise de SC T. SA.

E.C.D. a decedat la data de 12 martie 1951, conform certificatului de deces aflat la dosar Tribunalul Bucureşti, moştenitorul acestuia fiind E.M., de pe urma căreia au rămas ca moştenitori P.E. şi D.P., conform certificatului de moştenitor de moştenire succesivă nr. 295/1962 şi nr. 296/1962.

De pe urma defunctei P.E. a rămas ca moştenitor P.N., conform certificatului de moştenitor nr. 144 din 29 august 2001, care a decedat la data de 11 noiembrie 2004, de pe urma acestuia rămânând ca moştenitori reclamantele T.A.M. şi T.M.R., conform certificatului de legatar nr. 129 din 22 decembrie 2004.

D.P. a decedat la data de 27 martie 1977, de pe urma acesteia rămânând ca moştenitor D.I., conform certificatului de moştenitor nr. 143/2001, iar de pe urma lui D.I., decedat la data de 17 noiembrie 2004 a rămas ca moştenitor D.C.C., conform certificatului de moştenitor nr. 133/2004.

Pe parcursul procesului de faţă, reclamantul D.C.C. a vândut reclamantei T.A.M. drepturile litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. 4441/3/2008, conform contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 239 din 03 iunie 2008.

Autorii părţilor, D.I. şi P.N. au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti notificarea nr. 277 din 04 februarie 2002, privind restituirea imobilului din Bucureşti, str. L., notificarea nefiind soluţionată până în prezent.

Pârâţii - persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele din str. L., sector 3, pe care le deţin în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În prezent, potrivit raportului construcţii efectuat în cauză de expert C.P., astfel cum a fost completat în apel, cele două construcţii existente pe teren (corpurile C1 şi C2) au fost vândute în întregime, nefiind identificate spaţii nevândute.

În ceea ce priveşte terenul, în suprafaţă de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză - obiecţiuni, întocmit de acelaşi expert, rezultă că pe o suprafaţă de 286 mp se află amplasată construcţia C1, pe o suprafaţă de 61 mp se află amplasată construcţia C2, iar diferenţa de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această suprafaţă, o parte (cea haşurată cu galben pe schiţa anexa la răspunsul la obiecţiuni, reprezintă cale de acces utilizată pentru accesul în corpurile de clădire 1 şi 2, iar pe suprafaţă de 161 mp, identificată între punctele 14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces şi conductele de alimentare cu apă şi gaze.

În raport cu situaţia de fapt reţinută mai sus, în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantele T.A.M. şi T.M., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Critica referitoare la respingerea acţiunii în revendicare, formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, este nefondată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare şi care vor substitui în parte motivarea tribunalului sub acest aspect:

Pornind de la premisa că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, în cadrul acţiunii în revendicare criteriile de preferabilitate în privinţa comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementari specifice.

Din acest punct de vedere se reţine că, dată fiind apariţia acestei legi s-a cristalizat un nou tip de acţiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naţionalizate, care nu se poate soluţiona prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480 - 481 C. civ. şi care au fost conturate, de-a lungul timpului, de doctrină şi jurisprudenţă, criterii la care a făcut referire recurenta prin motivele de recurs.

Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent dacă această preluare s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu valabil, restituirea putându-se realiza în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii.

Conform art. 21 alin. (1) (în prezent art. 22) din lege, persoana îndreptăţită are obligaţia de a notifica unitatea deţinătoare, în vederea restituirii imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori.

Art. 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripţie de 1 an pentru dreptul la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

Legea specială reglementează, aşadar, şi raporturile dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiţii expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 21 alin. (5) (actual 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de decădere de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din ansamblul dispoziţiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înţeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situaţie în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terţe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, adevăratul proprietar are la dispoziţie acţiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva eventualelor apărări legate de incidenta uzucapiunii.

Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, şi anume prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, bineînţeles numai dacă a formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.

În această situaţie se regăsesc şi apelantele-reclamante în prezenta cauză, acestea având dreptul doar la restituirea părţilor din imobil înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin echivalent, în condiţiile în care titlul intimaţilor-pârâţi, contractele de vânzare-cumpărare, nu au fost desfiinţate, mai mult, au fost consolidate prin neatacarea în termenul de prescripţie prevăzut de legea specială.

Deşi în interpretarea Legii nr. 10/2001, în practică a fost îndelung controversată problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea acestei legi şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, această problemă a fost lămurită prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009 obligatorie de la această dată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizie la care face referire şi recurenta în motivele de recurs.

Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, în sensul următor:

a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;

b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Decizia în interesul legii menţionată, respectă ea însăşi exigentele prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului, fiind analizate cauzele relevante în materie, fiind necesar ca fundamentarea soluţiei în cauza de faţă să aibă ca premisă această decizie, care este obligatorie şi care a fost dată tocmai pentru interpretarea unitară a legii în vederea înlăturării insecurităţii juridice generate în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat.

În decizia instanţei supreme amintite, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, faţă de posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile care se iau în cadrul procedurii speciale, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (în acest sens fiind dată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007).

Aşadar, instanţa are în procedura Legii nr. 10/2001, jurisdicţie deplină, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se arată în decizia menţionată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României).

În această situaţie se află şi apelantele-reclamante, care au uzat de calea Legii nr. 10/2001, autorii acestora formulând notificare prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, notificarea urmând a fi soluţionată în termenii şi condiţiile acestei legi.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantelor între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.

Or, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) evocate mai sus, au ca efect consolidarea titlului comparatorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen (cum este cazul în speţă) sau dacă, formulând o astfel de acţiune, aceasta a fost respinsă.

În asemenea situaţie, faţă de prevederile legii speciale, în cadrul acţiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile menţionate mai sus; aceasta nu întrucât buna-credinţă ar valora în această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii mobilare înseşi şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.

Aşadar, deşi buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi nu are efect constitutiv de drepturi reale, preferabilitatea titlului acestora nu se impune în temeiul bunei-credinţe, ci a opţiunii speciale pe care legiuitorul a instituit-o în această materie, discuţia asupra preferabilităţii titlului statului fiind deplasată la aceste criterii.

Aşa fiind, având în vedere faptul că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiţionează restituirea în natură de anularea titlului terţului dobânditor, cât timp în cauza de faţă contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii - persoane fizice cu statul nu au fost anulate, cererea reclamantelor este nefondată, date fiind prevederile legii speciale, în baza căreia acestea au dreptul doar la restituirea în echivalent a bunului înstrăinat.

Soluţia de respingere a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, criticile formulate de apelantele-reclamante în acest sens fiind nefondate.

Astfel, apelantele reclamante nu deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului, care să poată fi opus pârâţilor - persoane fizice, deoarece nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, semnificaţia noţiunii de "bun" se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât şi la valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici creanţa condiţională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiţiei (vezi cauzele Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei, Mătieş c. României).

În sensul celor menţionate mai sus s-a statuat cu privire la semnificaţia noţiunii de "bun" în cauza pilot Atanasiu şi alţii c. României, Curtea europeană constatând că "nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament".

Curtea europeană a apreciat, totodată, că "transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi".

Or, potrivit legii speciale, apelantele reclamante nu mai pot obţine decât contravaloarea imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar nu restituirea în natură.

Prin urmare, apelantele-reclamante nu deţin un "bun" în ceea ce priveşte dreptul de restituire în natură, care să beneficieze de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Acestea pot pretinde cel mult existenţa unei speranţe legitime, care reprezintă bun în sensul Convenţiei, doar în ceea ce priveşte dreptul la despăgubire, în condiţiile legii speciale, sens în care va fi soluţionată cererea subsidiară de acordare a măsurilor reparatorii.

În acelaşi timp, intimaţii-pârâţi, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un "bun actual", reprezentat de însuşi imobilul în litigiu asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.

Având în vedere că apelantele-reclamante nu au un "bun" din perspectiva dreptului la restituire în natură, se justifică respingerea acţiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii-cumpărători, beneficiarii unui "bun" actual, faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, fără a se putea susţine că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Dreptul apelantelor-reclamante de a obţine despăgubiri pentru imobilul în litigiu nu poate fi opus cumpărătorilor care deţin bunul şi nu poate fi, aşadar, valorificat împotriva acestora în cadrul prezentei acţiuni în revendicare promovate în vederea redobândirii posesiei asupra bunului.

Acest drept la indemnizaţie vizează raportul juridic născut ca urmare a notificării între persoana îndreptăţită şi stat, situaţia terţului dobânditor nefiind influenţată de modalitatea şi termenele în care, în concret se plătesc respectivele măsuri reparatorii.

Aceasta, întrucât, dreptul de proprietate al cumpărătorului, protejat de Convenţie, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativă şi administrativa a organelor statale, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind sancţionată conduita culpabilă a statului pentru "încălcarea obligaţiei pozitive de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare".

Din această perspectivă, lipsa efectivităţii procedurii speciale în ceea ce le priveşte pe reclamante nu poate conduce la sancţionarea unei alte persoane (particular), prin pierderea de către aceasta a proprietăţii asupra unui bun, legal dobândite.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, instanţa de apel a respins, ca nefondată, prima critică formulată de reclamante, reţinând că în mod corect a respins prima instanţă acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâţii - persoane fizice.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamante cu privire la capetele de cerere subsidiare, criticile de la punctele 1 şi 2 vor fi analizate împreună cu apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, întrucât aspectele invocate sunt în strânsă legătură.

Apelantul Municipiul Bucureşti a susţinut că notificarea reclamantelor trebuie să fie analizată pe cale administrativă, de către unitatea deţinătoare şi că Legea nr. 10/2001 condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării, de depunerea acestor acte sau de precizarea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine probe. De asemenea, a susţinut că instanţa a dispus restituirea în natură fără a clarifica dacă reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite, respectiv fără a clarifica situaţia juridică a bunului, acordarea de măsuri reparatorii putându-se realiza doar în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte prima critică formulată, s-a constatat că notificarea formulată de autorii reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) (în prezent art. 25 alin. (1) din lege), în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire.

Termenul de 60 de zile menţionat mai sus, poate avea într-adevăr, conform textului legal enunţat şi Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cauză, din documentaţia ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la Primăria Municipiului Bucureşti, rezultă că notificarea a fost însoţită de actele doveditoare de care autorii reclamantelor au înţeles să se prevaleze, şi cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.

Lipsa precizării din partea persoanei îndreptăţite, în sensul că nu mai deţine alte probe, nu condiţionează unitatea deţinătoare să se pronunţe asupra notificării, astfel cum a susţinut apelantul-pârât, ci precizarea respectivă determină obligaţia de a se pronunţa numai pe baza probelor depuse.

În orice caz însă, în sarcina pârâtului subzistă obligaţia de a da o soluţie cererii petentului, fie în sensul admiterii şi restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege.

Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptăţeşte persoana care a formulat notificare să solicite valorificarea în instanţă a dreptului pretins, conform art. 26 alin 3 din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. din 12 noiembrie 2007, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond (...) şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Aşadar, instanţa de judecată, în această situaţie, se substituie unităţii competente a soluţiona notificarea şi răspunde ea însăşi notificării, stabilind cu plenitudine de competenţă măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, instanţa de apel a constatat că, în raport cu probele administrate în cauză, în mod corect a apreciat prima instanţă că reclamantele a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din lege, reclamantele fiind succesoarele fostului proprietar, E.C.D., iar imobilul fiind preluat mod abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a mai constatat ca fiind fondată critica referitoare la faptul că instanţa nu a lămurit situaţia juridică a terenului, care determină şi modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, în condiţiile legii speciale.

Din această perspectivă, şi critica formulată de apelantele-reclamante, referitoare la faptul că prima instanţă, deşi a dispus restituirea în natură a imobilului, nu a identificat spaţiile nevândute a fost apreciată ca fiind fondată, în acest sens, Curtea dispunând în apel efectuarea unei completări la raportul de expertiză construcţii şi la raportul de expertiză topografică, astfel cum s-a reţinut, în cadrul expunerii situaţiei de fapt existente în speţă.

Raportul de expertiză construcţii a concluzionat că nu există spaţii nevândute, iar raportul de expertiză topografică a identificat terenul aferent construcţiilor ca fiind curtea imobilului.

Situaţia menţionată impune soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, soluţie posibilă fără a se putea susţine încălcarea principiului non reformatio in pejus, în condiţiile în care a declarat apel în cauză şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Astfel, în privinţa construcţiilor, având în vedere că nu există spaţii nevândute, nu se poate pune problema restituirii în natură a acestora.

În ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 740 mp (729 mp din măsurători), din raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză - obiecţiuni, întocmit de acelaşi expert, rezultă că pe o suprafaţă de 286 mp se află amplasată construcţia C1, pe o suprafaţă de 61 mp se află amplasată construcţia C2, iar diferenţa de 382 mp reprezintă curtea imobilului.

Din această suprafaţă, o parte (cea haşurată cu galben pe schiţa anexa la răspunsul la obiecţiuni, reprezintă calea de acces utilizată pentru accesul în corpurile de clădire 1 şi 2, iar pe suprafaţă de 161 mp, identificată între punctele 14-15-16-A-B-C-D-E, se află, de asemenea, o cale de acces şi conductele de alimentare cu apă şi gaze.

Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin noţiunea "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosinţă.

Dispoziţiile de drept material din cadrul Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile în forma în vigoare la acest moment, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), până la apariţia modificărilor aduse prin legea nouă, Legea nr. 1/2009, dreptul reclamantelor nefiind în mod irevocabil stabilit.

În cauză, terenul aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 are regimul juridic prevăzut de textele legale enunţate mai sus, o parte, astfel cum s-a reţinut mai sus, fiind situată sub construcţii, iar o parte reprezentând curtea imobilului. Curtea imobilului este destinată accesului la construcţiile existente pe teren iar pe o porţiune din aceasta se află conductele de alimentare cu apă şi gaze.

În condiţiile în care cele două construcţii aflate pe teren au fost înstrăinate în întregime iar terenul aferent acestora are destinaţia menţionată, fiind necesar bunei utilizări a construcţiilor, Curtea a apreciat, făcând aplicarea prevederilor legale enunţate mai sus, că apelantele-reclamante sunt îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru terenul aferent construcţiilor.

Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent urmează a se face în condiţiile art. 26 alin. (1)din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin dispoziţie motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Faţă de dispoziţiile legale enunţate mai sus, este nefondată critica formulată de apelantele-reclamante în ceea ce priveşte menţionarea cuantumului evaluării imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, întrucât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare are obligaţia doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) titlul 7 din Legea nr. 247/2005, ulterior, după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, procedează la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de control administrativ (art. 19 din Legea nr. 247/2005), doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin urmare, dat fiind apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi apreciind fondate criticile în sensul că acordarea de măsuri reparatorii nu se poate realiza decât în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din lege, instanţa de apel a înlăturat din dispozitiv menţiunea referitoare la evaluarea de către expert C.P. a părţilor din imobil nevândute.

Din perspectiva celor menţionate mai sus este nefondată şi critica formulată de apelantele-reclamante cu privire la admiterea excepţiei de prematuritate referitoare la obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei conţinând titlu de despăgubiri.

Sub acest aspect, în mod corect a constatat tribunalul că o astfel de cerere este prematur formulată, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în cadrul căreia Comisia Centrală are competenţa de a emite decizii conţinând titlul de despăgubire este subsecventă procedurii administrative de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, fiind necesar ca, în prealabil, să fie întocmită o decizie cu propunere de despăgubire din partea unităţii deţinătoare.

Faptul că acordarea despăgubirilor se realizează în două etape, ce presupun proceduri diferite şi competenţe diferite de soluţionare a cererilor, respectiv a contestaţiilor în justiţie, nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţin apelantele-reclamante, deoarece accesul la instanţă nu este absolut, ci este supus unor limitări implicite, statele bucurându-se de o anumită marjă de apreciere în privinţa modalităţii, condiţiilor şi procedurii conform cărora se realizează acordarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv.

În ceea ce priveşte critica formulată de apelantele-reclamante, în sensul că în mod greşit tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor privind petitul principal şi petitele subsidiare 1 şi 3 din cerere, Curtea a constatat că aceasta este fondată, întrucât, din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă, într-adevăr, astfel cum învederează apelantele, că aceste capete de cerere nu privesc în niciun fel pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci pârâtul Municipiul Bucureşti.

În consecinţă, instanţa de apel a înlăturat din dispozitivul sentinţei menţiunea privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe petitul principal şi petitele subsidiare 1 şi 3.

În ceea ce priveşte ultima critică din apelul formulat de apelantele-reclamante, referitoare la respingerea, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind acordarea de daune cominatorii, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Apelantele reclamante susţin că soluţia primei instanţe este în neconcordanţă cu Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 dată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580³ C. proc. civ.

Potrivit art. 580³ C. proc. civ., în cazul obligaţiilor de a face intruitu personae, constrângerea debitorului la executare se realizează prin obligarea la plata unei amenzi civile şi, dacă este cazul, la plata unei despăgubiri.

Alineatul final al textului legal enunţat mai sus prevede că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în acest articol nu se pot da daune cominatorii.

Prin acest text, introdus prin Legea nr. 459/2006, legiuitorul a înlăturat în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii, care tocmai fusese confirmată prin Decizia nr. XX/2005, la care au făcut referire apelantele reclamante. Or, este de principiu că interpretarea legii printr-o decizie în interesul legii îşi păstrează actualitatea doar cât timp legea nu este schimbată exact în punctul ce a făcut obiectul interpretării.

În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 580³ alineat final C. proc. civ., care era în vigoare încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamante, în mod corect a constatat tribunalul ca fiind inadmisibil capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, atât reclamantele reclamantele T.A.M., T.M., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de reclamantele T.A.M. şi T.M., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamantele solicită, în principal, modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, în sensul admiterii apelului în tot şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar solicită stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru imobilul preluat abuziv, la valoarea standardelor internaţionale şi obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite o decizie constituind titlul de despăgubire la nivelul sumei stabilite prin expertiză.

Criticile recurentelor vizează greşita interpretare şi aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, fiind ignorat şi principiul neretroactivităţii legii, în condiţiile în care legea dispune doar pentru viitor.

Se mai învederează că imobilul a fost preluat abuziv, iar statul nu poate opune un titlu valabil, motiv pentru care statul, nefiind proprietar, nu putea înstrăina imobilul unor terţe persoane.

O altă critică vizează faptul că, în soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţele aveau obligaţia comparării titlurilor părţilor, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare imobiliară intentată de reclamantul proprietar nu este condiţionată de anularea actului de vânzare a bunului său de către vânzătorul neproprietar, ci derivă direct din existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, fiind mijlocul tipic de protecţie a acestui drept.

Or, susţin recurentele, în condiţiile vânzării bunului altuia, acţiunea în revendicare este admisibilă.

Din această perspectivă, se susţine că nici dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, întrucât, potrivit acestor dispoziţii, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Cum în opinia recurentelor înstrăinarea s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, contractele nu pot produce efecte translative de proprietate.

În ce priveşte neincidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, recurentele învederează faptul că aceste dispoziţii nu prevăd expres cui ar fi opozabil contractul de vânzare-cumpărare "titlul de proprietate", aceasta cu atât mai mult cu cât textul art. 45 alin. (2¹) a fost introdus prin Legea nr. 1/2000, lege adoptată pe parcursul judecării cauzei.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a lăsat nesoluţionate cererile privind notificarea lor şi dispune reluarea procedurilor cu caracter administrativ, nesocotind principiul soluţionării cauzei în timp rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

În aceeaşi idee se susţine că instanţa avea obligaţia de a verifica dacă sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a notificării privind acordarea măsurilor reparatorii, motiv pentru care se susţine că instanţa avea obligaţia de acordare a despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului potrivit raportului de expertiză trebuia omologată de instanţa de fond.

Recurentele mai critică hotărârea instanţei de apel şi raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată, susţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care munca depusă de avocat pe parcursul procesului este justificată faţă de complexitatea şi durata îndelungată a cauzei, nefiind astfel justificată măsura de diminuare a onorariului de avocat.

Se mai susţine că motivarea este lacunară şi în contradicţie cu dispozitivul hotărârii pronunţate în condiţiile în care pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cade în pretenţii, fiind obligat să propună despăgubiri în condiţiile legii speciale, dispoziţii ce nu se regăsesc şi în hotărârea instanţei de fond, pe care o modifică în urma admiterii apelului.

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamantele nu au depus actele doveditoare în termenul legal prevăzut de art. 22 şi 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, se susţine că lipsa dispoziţiei nu poate fi imputată instituţiei, ci reclamantelor ce nu au depus actele doveditoare în termenul legal.

O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care nu se poate reţine în sarcina sa existenţa unei culpe procesuale.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că imobilul din litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii şi prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite atât în ce priveşte acţiunea în revendicare cât şi obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să propună, în favoarea reclamantelor, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind nesoluţionarea notificării făcute în condiţiile legii speciale pentru imobilul situat în Bucureşti, str. L. compus din teren de 740 mp (729 mp din măsurători) şi construcţia existentă pe acesta (cuprinde C1 şi C2), imobil identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.M.D., completat cu raportul de expertiză-obiectiv, întocmit de acelaşi expert şi raportul de expertiză întocmit de expert C.P.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Ca atare, în condiţiile în care reclamantele au notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, imobilul din litigiu intrând sub incidenţa acestui act normativ, este incident principiul "specialia generalibus derogant", astfel că dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sunt prioritare dar şi derogatorii de la dreptul comun, prioritar la acţiunea în revendicare.

Din această perspectivă, este de reţinut că persoanele care au urmat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot uza şi de acţiunea în revendicare.

Astfel, prin parcurgerea procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici accesului liber la justiţie, la un tribunal, (consacrat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi nici dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care soluţiile din procedura administrativă sunt supuse controlului judecătoresc, inclusiv situaţia în care entitatea notificată refuză soluţionarea notificării.

Acţiunea în revendicare formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii - persoane fizice, în condiţiile existenţei notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost analizată în mod legal şi corect de instanţa de apel, atât prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite dată în recurs în interesul legii, cât şi al respectării principiului securităţii raporturilor juridice, câtă vreme titlurile prezentate - contractele de vânzare-cumpărare - nu au fost anulate.

În aceeaşi idee se impune a se reţine şi faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Atanasiu împotriva României, a reformat atât noţiunea de "bun" cât şi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare.

Astfel prin Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010 Curtea europeană a Drepturilor Omului a reţinut că:

"134. (…)" un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din "Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite."

Faţă de aceste statuări ale Curţii europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantelor nu li s-au recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acestea nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca protecţia documentului european în favoarea lor în cadrul acţiunii în revendicare formulată împotriva unor persoane fizice.

Or, şi din această perspectivă, în condiţiile în care reclamantele nu deţin un "bun" în sensul Convenţiei, acţiunea în revendicare nu este posibilă.

Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamante.

Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Ca atare, recurentele nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind astfel nefondate.

Astfel din perspectiva celor expuse instanţa de apel a reţinut în mod legal că reclamantele nu sunt titularele "unui bun actual" pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare cât timp invocă în justificarea pretenţiei în retrocedare doar titlul autorilor săi, deposedaţi în mod abuziv de statul comunist de imobilul în litigiu.

Îndeplinirea condiţiilor de restituire prevăzute de legea specială care este Legea nr. 10/2001 se verifică însă în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege, nicidecum în cadrul procedurii de revendicare declanşată pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, un astfel de drept este recunoscut şi protejat în cauza de faţă doar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care lipsa răspunsului la notificare echivalează cu un refuz de soluţionare şi în condiţiile în care reclamantele au făcut într-adevăr dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din lege, reclamantele fiind succesoarele fostului proprietar, E.C.D., iar imobilul fiind preluat mod abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Or faţă de procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 ce condiţionează restituirea în natură a imobilelor de anularea titlului terţului dobânditor, cât timp în cauza de faţă contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii-persoane fizice cu statul nu au fost anulate, în condiţiile în care titlul intimaţilor-pârâţi, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare, nu a fost desfiinţat, mai mult, au fost consolidate prin neatacarea în termenul de prescripţie prevăzut de legea specială, reclamantele au dreptul doar la restituirea în echivalent a bunului înstrăinat.

Din această perspectivă au fost reţinute în mod legal dispoziţiile art. 18 şi 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare), ce au ca efect consolidarea titlului comparatorului în baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen, cum este cazul în prezentul litigiu.

Nefondate sunt de altfel şi criticile referitoare la acordarea despăgubirilor, în condiţiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare are obligaţia doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cuantumul despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (2) titlul 7 din Legea nr. 247/2005, ulterior, după parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII din acest act normativ, de către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei privind titlul de despăgubiri.

În raport cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, cum este şi în litigiul prezent dedus judecăţii, motiv pentru care, cuantumul despăgubirilor va putea face obiectul de analiză al instanţei de control administrativ doar în condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 247/2005, şi numai după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Nefondate sunt şi criticile legate de nedepunerea actelor doveditoare în temeiul dispoziţiilor art. 22 şi 23 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care unitatea notificată avea obligaţia legală de a se pronunţa asupra notificării în termenul legal instituit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 raportat la actele depuse.

Or potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze "sine die" soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată cu privire la temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar şi în situaţia nedepunerii de către reclamante a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, acesta avea obligaţia soluţionării notificării raportat la actele depuse de reclamante.

Nefondate sunt şi criticile legate de cheltuielile de judecată în condiţiile în care instanţa a avut în vedere faţă de soluţia adoptată criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Astfel din perspectiva cele expuse, niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamantele T.A.M., T.M. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 621A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6062/2012. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6088/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 6087/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6087/2012. Civil