ICCJ. Decizia nr. 6089/2012. Civil. Acţiune în constatare. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6089/2012
Dosar nr. 19772/3/2007
Şedinţa publică din 8 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4253/2003 din 11 noiembrie 2003, reclamanţii M.E., şi K.A. au chemat în judecata pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. S.A., T.F., P.G., P.M., I.E.E., P.I., V.E., D.C., I.I., Ş.Z.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate deţinerea de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a imobilului din Bucureşti, str. G., sector 1 fără titlu; să se dispună obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. G., sector 1, compus din 1.317 mp, teren şi construcţii având 27 de spaţii, astfel cum sunt enumerate în declaraţia de impunere pe anul 1950; să se constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1547/1996, 2023/1996, 5213/1997, 1109/1997, 465/1997, prin care pârâţii au dobândit cu încălcarea Legii nr. 112/1995, prin cumpărare, dreptul de proprietate asupra spaţiilor ocupate în calitate de chiriaşi; să oblige pârâţii ale căror contracte de cumpărare vor fi anulate a le lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liberă folosinţă imobilul; ca o alternativă să se oblige pârâta PMB să emită o dispoziţie de restituire, în echivalent, sub forma de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, a imobilului şi la plata unor daune cominatorii de 3.000.000 RON/zi de întârziere în emiterea dispoziţiei solicitate de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Prin Sentinţa civilă nr. 418 din 20 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi restrânsă, formulată de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Ministerul Finanţelor Publice, SC H.N. SA, M.D., P.M., P.I., V.E., D.C., I.E.E., I.I., Ş.Z.A., P.R.; a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. G., sector 1, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi a obligat pârâta să emită dispoziţie/decizie motivată de răspuns la notificarea din 14 august 2001 formulată de reclamanţi şi emisă prin BEJ "S.M.", privind imobilul situat în Bucureşti str. G., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 1.317 mp şi construcţie.
Prin aceeaşi sentinţă în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată împotriva pârâtei P.R.; a respins cererile formulate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi ca fiind formulate în contradictoriu cu persoane care nu au calitate procesuală pasivă şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii, potrivit principiului disponibilităţii părţilor, şi-au precizat cererea de chemare în judecată la termenul din 20 martie 2009, în sensul că solicită pe capătul 1 de cerere să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar pe capătul 2 de cerere obiectul este obligaţia de a face.
Imobilul situat în Bucureşti, str. G., a fost dobândit în proprietate de către M.I. şi M.O. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2134 din 18 ianuarie 1950.
De pe urma defunctei M.O. au rămas ca moştenitori K.A. şi M.E., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 04 mai 1998 emis de BNP "Ş.I.", iar de pe urma defunctului M.I., zis şi I.M., au rămas ca moştenitori K.A. şi M.E., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 01 iunie 1998, emis de BNP "S.C."
Din adresa din 02 decembrie 1998 emisă de SC H.N. SA rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului de la fostul proprietar M.I., în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 4641.
Tribunalul a reţinut cu prioritate că acţiunea a fost formulată la data de 13 februarie 2002, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de restituire privind imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind aşadar supus reglementărilor acestei legi cât şi dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 de completare şi modificare a Legii nr. 10/2001, de imediată aplicare, care stabilesc natura juridică de bunuri - preluate abuziv pentru toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv pentru cele preluate în baza Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la soluţionarea notificării, tribunalul a reţinut:
Prin notificarea nr. 1080 din 14 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin BEJ "S.M.", reclamanţii au solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti str. A., sectorul 1, adresă actuală str. G., însă notificarea nu a fost soluţionată până la data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice corespunzătoare, instituite prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc că termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar însă ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptăţită nu posedă actele respective are semnificaţia acceptării prorogării termenului respectiv, ipoteză în care termenul de 60 de zile curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din ambele texte legale evocate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent, sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, nu pot fi afectate interesele persoanelor îndreptăţite, care nici nu pot fi lipsite în fapt de posibilitatea a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Ca urmare, deşi legiuitorul nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 25 alin. (1) din lege, totuşi, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziţie motivată, întrucât o atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ. Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea dispoziţiilor legale cuprinse în actul normativ de referinţă nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica drepturile recunoscute de lege şi nici un temei de a pune această persoană într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condiţiile în care nu are nicio culpă.
A considera că depăşirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri, ar reprezenta o dovadă a unui formalism nejustificat, prin care s-ar nesocoti însuşi caracterul reparatoriu al legii menţionate, prin împiedicarea persoanelor îndreptăţite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-li-se să aştepte în mod nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia persoanei juridice sesizate.
În raport de obiectul acţiunii astfel cum a fost precizat şi restrâns şi potrivit dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat şi cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite la restituire, care au formulat notificarea şi unitatea deţinătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluţionare această notificare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat, apel, pârâţii D.C., P.M., I.C.E., I.I., Ş.Z.A., V.E., P.I. precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 594 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins apelurile reţinându-se următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel formulat de apelanţii-pârâţi D.C., P.M., I.C.E., I.I., Ş.Z.A., V.E., P.I., Curtea constată că:
La data de 19 septembrie 2008 aceşti apelanţii-pârâţi au invocat prin cerere scrisă depusă la dosar excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere din acţiunea introductivă de instanţă. La acest termen instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei, acordând termen pentru ca reclamanţii-intimaţii să ia cunoştinţă de conţinutul cererii.
De asemenea, nici la termenul din data de 31 octombrie 2008 nu a fost luată în discuţie excepţia, fiind lipsă de procedură cu pârâta P.R.
La termenul din 20 martie 2009, când s-a soluţionat cauza, pârâţii au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţie susţinută prioritar de către apărătorul acestora.
Prin urmare, susţinerea apelanţilor că excepţia lipsei de interes a fost prima invocată şi că instanţa trebuia să se pronunţe asupra ei mai întâi este neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Atât excepţia lipsei calităţii procesule pasive, cât şi excepţia lipsei de interes, sunt excepţii de fond, absolute şi peremptorii.
Ca atare, revine instanţei de judecată rolul de a stabili ordinea în care se dă cuvântul pe excepţiile invocate.
În speţa de faţă, instanţa de apel a apreciat că în mod corect a fost analizată mai întâi excepţia lipsei calităţii procesuale active, deoarece instanţa are obligaţia de a stabili cadrul procesual şi numai după aceea în contradictoriu cu persoanele care au această calitate să soluţioneze alte excepţii, cum ar fi aceea a lipsei de interes, mai ales că prin hotărârea instanţei s-a constatat că numai o parte dintre pârâţi nu au calitate procesual pasivă.
Prin aceasta nu s-a adus atingere dreptului la apărare şi accesului la justiţie, prevăzute art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, celelalte probleme soluţionate, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului, fiind opozabile numai pârâtei-apelante Primăria Municipiului Bucureşti.
Excepţia lipsei de interes a fost respinsă prin încheiere, instanţa menţionând care au fost considerentele pentru care aceasta nu a mai fost analizată, astfel încât nu se poate reţine că soluţia nu a fost motivată.
Având în vedere că primul capăt de cerere a fost soluţionat numai în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti motivul de apel privind nemotivarea hotărârii pe capătul "a" de cerere, va fi analizat în modul formulat de Municipiul Bucureşti.
Neîntemeiat a fost considerat şi apelul formulat de Municipiul Bucureşti prin Primar General. Astfel termenul de 60 zile este un termen de recomandare. Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22.
Or, potrivit art. 22 din Legea în vigoare la data formulării notificării, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acţiuni.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligaţie de a face în sarcina pârâtei, reclamanta având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. şi următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, obligaţie care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
Chiar dacă reclamanta-intimată nu ar fi depus toate actele doveditoare, apelanta-pârâtă era obligată să răspundă la notificare. Sancţiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare, constă în respingerea notificării.
Faptul că în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 se prevede că "actele doveditoare ale dreptului de proprietate (...) pot fi depuse până la data soluţionării notificării" nu conduc la concluzia că termenul în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă s-a prelungit.
Dimpotrivă, aceste dispoziţii legale au fost edictate în sprijinul persoanelor îndreptăţite la restituire, ele modificând dispoziţiile anterioare care dispuneau că actele doveditoare vor fi depuse în termen de 24 de luni de la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, în mod corect instanţa de fond a soluţionat şi pct. "a" din cererea de chemare în judecată privind preluarea fără titlu a imobilului de către stat.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 dă în competenţa instanţelor de judecată verificarea valabilităţii titlului statului.
Aşa fiind, chiar dacă Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 califică ca fiind abuzive preluările de imobile efectuate de stat în temeiul Decretului nr. 93/1950 în mod corect instanţa de fond a analizat titlul statului, mai ales că la data promovării acţiunii - 11 noiembrie 2003, Legea nr. 247/2005 nu era în vigoare.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care face trimitere Legea nr. 10/2001, califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituţiei, a tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.
Constituţia din 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor.
Or, art. 1 al decretului prevedea că se naţionalizează imobilele prevăzute în listele - anexe, alcătuite după următoarele criterii: 1. Imobilele clădite care aparţineau foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii; 2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatori de locuinţe; 3. Hotelurile cu întreg inventarul lor; 4. Imobilele în construcţie, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum şi materialele de construcţie aferente, oriunde s-ar afla depozitate; 5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucţia lor.
Dintre imobilele determinate potrivit acestor criterii, se poate lesne observa că numai cele de la pct. 3 puteau fi, eventual, calificate ca fiind mijloace de producţie, pentru ca textul decretului să concorde cu norma constituţională. În celelalte ipoteze (pct. 1, 2, 4 şi 5), imobilele în discuţie aveau calitatea de locuinţe şi locuinţele, chiar închiriate, nu sunt mijloace de producţie.
De altfel, nicio interpretare a textului art. 11 din constituţia vremii nu permitea o altă concluzie. Înaintea acestui text, art. 8 prevedea, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepţie care derogau de la principiul garantării proprietăţii particulare, iar excepţiile sunt de strictă interpretare, ceea ce - o dată mai mult - duce la concluzia că locuinţele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate mijloace de producţie şi, deci, nu puteau fi naţionalizate în regimul Constituţiei din 1948.
Astfel se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a fost, în parte, contrar constituţiei atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. 1 pct. 1, 2, 4 şi 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera şi spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în primul rând cu constituţia epocii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii I.C.E., I.I., Ş.Z.A. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel de pârâţii I.C.E., I.I., Ş.Z.A. vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Pârâţii susţin astfel că instanţele nu s-au pronunţat pe excepţia lipsei de interes, invocată ca mijloc de apărare esenţial în cauză, şi că în cauză faţă de Decizia civilă nr. 1010 din 20 septembrie 2004, urmau a fi examinate în cauză doar capetele de cerere "a" şi "b", celelalte fiind judecate irevocabil prin hotărârea evocată.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., în ce priveşte soluţionarea excepţiilor lipsei de interes şi respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive, ce implicit a determinat şi o încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, ce atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.
O altă critică vizează motivarea sumară a hotărârii, ce echivalează de fapt cu nemotivarea ei.
În aceeaşi idee se susţine că instanţa de apel nu a motivat respingerea cererilor formulate, ceea ce este apreciată a fi echivalentă tot cu nemotivarea hotărârii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General vizează următoarele aspecte de nelegalitate.
Astfel recurenţii susţin greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind depuse dovezi privind notificarea, dreptul de proprietate precum şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În acest sens se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi respectiv art. 10.1 din Hotărârea nr. 250/2007 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Se mai susţine că reclamanţii aveau şi obligaţia de a depune dovezi din care să rezulte că nu s-au primit despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea Statului.
Cu privire la Decretul nr. 92/1950 se susţine că nu a fost declarat neconstituţional, şi că era un act normativ valabil producând efecte juridice în perioada cât a fost în vigoare.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează casarea unei hotărâri când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Acest motiv de casare are în vedere situaţia în care prin hotărârea recurată instanţa a depăşit atributele autorităţii judecătoreşti intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.
Or, raportând aceste aspecte la hotărârea recurată, la obiectul dedus judecăţii, este de reţinut că dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a examinat cauza atât în limitele învestirii cât şi în limitele respectării principiului disponibilităţii şi respectiv cel al devoluţiunii căii de atac a apelului.
Nefondată este şi critica legată de motivarea sumară şi necorespunzătoare a hotărârii instanţei de apel, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat atât motivele de fapt şi cât şi cele de drept ce au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt însă îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte implicit argumente bazate pe raţionamente logico-juridice raportat la susţinerile părţilor şi obiectul dedus judecăţii, şi care justifică astfel soluţia adoptată.
De altfel motivarea unei hotărârii nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut şi înseamnă practic încadrarea unei situaţiei de fapt la condiţiile generale şi abstracte cuprinse în norma de drept.
Or, raportând aceste aspecte la considerentele hotărârii instanţei de apel, este de reţinut că acestea se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici criticile legate de încălcarea art. 137 C. proc. civ., în ce priveşte analizarea excepţiilor lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale pasive, nu sunt fondate, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat excepţiile sus-evocate prin raportare la încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 19 septembrie 2008, 31 octombrie 2008, 20 martie 2009.
Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate, în condiţiile în care instanţele au examinat cauza în raport de obiectul dedus judecăţii, nesoluţionarea notificării nr. 1080 din 14 august 2001 în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie o normă de competenţă teritorială absolută ce conferă instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării, normă de competenţă ce implică pentru identitate de raţiune şi ipoteza în care se solicită obligarea aceleiaşi entităţi să soluţioneze notificarea prin emiterea actului administrativ prevăzut de lege.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice învestite cu soluţionarea notificării, încălcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziţie/decizie în termenul prevăzut de lege, atrage competenţa instanţei care este în măsură să cenzureze chiar dispoziţia prin care se soluţionează notificarea.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii entităţii învestite cu soluţionarea notificării, reprezintă o veritabilă acţiune în realizarea dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001.
De altfel faţă de pasivitatea şi tergiversarea soluţionării notificării, raportat şi la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 sunt de reţinut şi dispoziţiile imperative şi obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În raport de obiectul acţiunii astfel cum a fost precizat şi restrâns şi potrivit dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 22 alin. (1) coroborat şi cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raporturi juridice sunt numai între reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite la restituire, care au formulat notificarea şi unitatea deţinătoare, reprezentând statul, care a primit spre soluţionare această notificare
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării, însă sintagma "până la soluţionarea notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ea referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă sau judiciară, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Astfel din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile pârâţilor urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii I.C.E., I.I., Ş.Z.A. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 594A din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6088/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6091/2012. Civil → |
|---|
