ICCJ. Decizia nr. 6091/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6091/2012

Dosar nr. 14871/280/2010

Şedinţa publică din 8 octombrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 20 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeş s-a admis în parte acţiunea înaintată de reclamanta N.C.S. împotriva pârâtei C.S.M. şi s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi-a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 52.000 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând avans plus dobânda legală, începând cu 16 februarie 2012 şi a cheltuielilor de judecată de 6053 RON.

S-a respins capătul de cerere privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007 modificat prin actul adiţional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Potrivit art. 1021 C. civ., pentru a se putea dispune rezoluţiunea unei convenţii este necesară întrunirea cumulativă a următoarele condiţii: una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, neexecutarea a fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia şi debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere.

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin contract şi prestaţia efectiv executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare. Pentru a se putea analiza existenţa unei neexecutării a obligaţiei contractuale este necesar ca, în prealabil, să se determine conţinutul contractului, iar problema determinării conţinutului contractului este legată de chestiunea calificării juridice a oricărei convenţii şi presupune, totodată, aplicarea conjugată a regulilor generale şi speciale de interpretare a actelor juridice. Din această perspectivă, conform art. 970 alin. (2) şi art. 981 C. civ., este esenţial de reţinut că în contract sunt cuprinse nu numai clauzele expres stipulate de părţi, ci şi clauzele pe care echitatea, obiceiul sau legea le presupune într-o anumită specie de contract.

În cauză, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, pârâta C.S.M., în calitate de promitentă-vânzătoare, şi-a asumat obligaţia de a face, respectiv aceea ca la termenul convenţional stabilit, să înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp, situat în extravilanul comunei Baloteşti, judeţul Ilfov, tarla 101, parcela 367, cu vecinătăţile indicate în act. Totodată pârâta-reclamantă C.S.M. şi-a asumat obligaţia de obţine dreptul de folosinţă obţinut de fostul soţ W.H., cadastrul şi întabularea terenului mai sus menţionat. Obligaţia de a obţine documentele necesare în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare este o obligaţie esenţială, fără de care nu se putea realiza perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că forma autentică este impusă de lege "ad validitatem". În ce priveşte susţinerea pârâtei C.S.M., că obligaţia de a obţine dreptul de folosinţă asupra terenului, era, în fapt, o obligaţie de diligenţă, este neîntemeiată, întrucât într-o asemenea interpretare, era posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, având ca obiect nuda-proprietate, încă de la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat. Or, în cauză, prin faptul că s-a prevăzut un termen pentru obţinerea dreptului de folosinţă de către promitenta-vânzătoare C.S.M. este evident că s-a urmărit de către promitenta-cumpărătoare N.S. să dobândească dreptul de proprietate, în plenitudinea atributelor sale.

În fapt, tribunalul a apreciat prin interpretarea clauzelor contractuale, că antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, a fost afectat de condiţia suspensivă a obţinerii de către promitenta-vânzătoare C.S.M. a documentelor necesare în vederea înstrăinării dreptului de proprietate, inclusiv a dreptului de folosinţă ce aparţinea fostului soţ în baza W.H., condiţie care trebuia realizată până la data de 16 iunie 2008. Or, în cauză este de observat că la data de 16 iunie 2008, pârâta-promitentă C.S.M. nu-şi îndeplinise obligaţia de a obţine documentaţia necesară înstrăinării dreptului de proprietate, astfel că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, în conformitate cu art. 1012 alin. (1) C. civ., ceea ce atrage în mod logic o neîndeplinire a obligaţiei de a face ce incumbă promitentei-vânzătoare C.S.M., respectiv aceea ca la termenul convenţional stabilit, să înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp, situat în extravilanul comunei Baloteşti, judeţul Ilfov, tarla 101, parcela 367. Prima condiţie impusă pentru desfiinţarea unei convenţii prin rezoluţiune este îndeplinită.

În ce priveşte cerinţa punerii în întârziere, tribunalul a reţinut că şi aceasta este îndeplinită. Astfel punerea în întârziere se exprimă, de regulă, printr-o notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc. Părţile pot conveni ca punerea în întârziere să se facă în orice formă sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând să fie pus în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpelat pro hominem). Aceleaşi efecte le produce şi o cerere de chemare în judecată a debitorului, chiar dacă este introdusă la o instanţă necompetentă. Dacă legea sau contractul nu prevăd astfel, simpla împlinire a termenului de executare nu are ca efect punerea în întârziere. De asemenea notificarea nu trebuie să fie formală, fiind suficient ca din conţinutul acesteia să rezulte manifestarea de voinţă a creditorului de a-l pune în întârziere pe debitor.

În cauză, din analiza notificării nr. 200 din 11 februarie 2010, comunicată pârâtei-reclamante C.S.M. la data de 16 februarie 2010, s-a solicitat o renegociere a preţului terenului, ca urmare a întârzierii debitoarei în executarea obligaţiei, iar în subsidiar s-a solicitat restituirea avansului ce a fost achitat. Or, din analiza acestei notificări rezultă că reclamanta N.C.S. nu a mai dorit continuarea raporturilor contractuale între părţi, decât cu condiţia renegocierii preţului terenului, fapt care nu s-a realizat. Prin urmare, tribunalul a apreciat că de la această dată s-a realizat o punere în întârziere a pârâtei-reclamantei C.S.M., în condiţiile art. 1079 C. civ. În ce priveşte susţinerea reclamantei N.S., conform căreia pârâta ar fi fost de drept în întârziere la data expirării termenului contractual, o asemenea susţinere nu poate fi acceptată în lipsa unei convenţii a părţilor în acest sens.

Referitor la condiţia vinovăţiei, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 1082 C. civ.

În cauză neexecutarea obligaţiei de către promitenta-vânzătoare C.S.M. s-a datorat nefinalizării acţiunii de partaj, având ca obiect dreptul de folosinţă ce a aparţinut fostului soţ W.H., aspect care s-a datorat nesoluţionării până în prezent, în mod irevocabil, a cererii de partaj. Or nefinalizarea procesului de partaj, în termenul convenţional prevăzut de părţi, nu este imputabil pârâtei-reclamante C.S., conform art. 1082 alin. (1) teza a II-a C. civ., astfel că este exclusă vinovăţia acesteia în neexecutarea obligaţiei contractuale. Desigur însă că această neexecutare, face incidentă teoria riscului contractual, urmând ca riscul să fie suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat-promitenta-vânzătoare C.S.M., conform regulii "res perit debitori".

În ce priveşte capătul doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că s-a solicitat de către reclamanta N.S. restituirea avansului de 52.000 euro, susţinându-se că întrucât în prezent pârâta C.M. nu şi-a executat obligaţia contractuală, această sumă de bani este deţinută fără drept.

Este de observat că rezoluţiunea ca sancţiune ce determină desfiinţarea convenţiilor presupune existenţa vinovăţiei părţii care nu şi-a executat obligaţia; în schimb, consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a unui contract sinalagmatic trebuie analizate conform teoriei riscurilor contractuale. Această accepţie a rezoluţiunii este singura în concordanţă cu logica internă a prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ., care constituie sediul general al materiei. Or, din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că nu este vorba de o desfiinţare de drept a convenţiei, ci de una judiciară, spre deosebire de imposibilitatea fortuită de executare care determină, după caz fie desfiinţarea de drept a contractului sinalagmatic, fie doar stingerea obligaţiei imposibil de executat. Aşadar în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă potrivit regulii "res perit debitori" şi desfiinţarea contractului, care are loc de drept (în acelaşi sens: V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997, p. 13). Regula menţionată se aplică şi în cazul neexecutării obligaţiei contractuale, în mod fortuit, până la expirarea termenului convenţional prevăzut de părţi.

Temeiul restituirii prestaţiilor executate în baza convenţiei desfiinţate ca urmare a teoriei riscurilor contractului îl reprezintă principiul îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel iniţial cât contractul a fost în fiinţă, efectuarea prestaţiilor (în speţă plata avansului de 52.000 euro de către promitenta-cumpărătoare N.S.) îşi avea cauza chiar în contract. Numai că desfiinţarea de drept a contractului, ca urmare a imposibilităţii de executare a obligaţiei asumate de promitenta-vânzătoare C.M. a lipsit de cauză plata avansului efectuată de promitenta-cumpărătoare, astfel încât păstrarea sumei de 52.00 euro, de către partea care le-a primit constituie o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, s-a dispus obligarea pârâtei C.M. să restituie către reclamantă suma de 52.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, plus dobânda legală de la data punerii în întârziere, în conformitate cu art. 1081 C. civ.

Cererea reconvenţională a fost respinsă, tribunalul având în vedere că obligaţia de a obţine dreptul de folosinţă, a reprezentat o condiţie suspensivă ce afecta obligaţia asumată de promitenta-vânzătoare C.S.; că în prezent ca urmare a neîndeplinirii condiţiei suspensive în termenul prevăzut, a avut loc o desfiinţare de drept a convenţiei, fapt ce determină ca refuzul reclamantei N.S. de a mai încheia în prezent contractul de vânzare-cumpărare să fie justificat, neputând fi cenzurat de către instanţă. În plus, astfel cum s-a arătat deja, prin antecontractul mai sus menţionat, promitenta-vânzătoare C.S. şi-a asumat obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, în plenitudinea atributelor sale, iar nu doar nuda-proprietate.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să restituie suma de 52.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, plus dobânda legală; a respins capătul de cerere privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471/09.10/2007, modificat prin actul adiţional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 ca neîntemeiat, precum şi cererea reconvenţională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C.S.M., iar prin Decizia civilă nr. 62 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi familie s-a respins apelul pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel invocat, prin care s-a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă este neîntemeiat şi urmează a fi respins, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 2971 (12) C. proc. civ. pentru a se dispune acest lucru.

Susţinerile apelantei în sensul că hotărârea este greşită întrucât instanţa de fond nu a administrat probele solicitate prin întâmpinare pentru a stabili voinţa subiectivă a părţilor, este nejustificată în raport de faptul că părţile şi-au manifestat voinţa prin încheierea în formă autentică a antecontractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, deşi prin întâmpinarea depusă la fond la dosar, apelanta arată că înţelege să se folosească de probe, precum înscrisuri, martori şi interogatoriul reclamantei, ulterior la 13 ianuarie 2011 depune notă de probatorii prin care înţelege să depună înscrisuri atât la cererea reconvenţională formulată, cât şi în susţinerea întâmpinării, înscrisurile fiind depuse la dosar.

Din încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2011, rezultă că prima instanţă a respectat principiul contradictorialităţii, punând în discuţia părţilor probele solicitate şi în mod corect a respins proba cu martori şi interogatoriu în raport de actul autentic prin care a fost materializată convenţia părţilor.

Al doilea motiv de apel care se referă la soluţionarea greşită a fondului cauzei, în sensul că soluţia conţine motive contradictorii, că nu a fost analizată situaţia de fapt decât pe baza înscrisurilor depuse la dosar şi că s-a stabilit greşit situaţia de fapt şi drept consecinţă s-a aplicat greşit legea, este de asemenea neîntemeiat şi urmează a fi respins.

Din considerentele hotărârii apelate nu rezultă a fi întemeiată susţinerea în sensul că instanţa a motivat contradictoriu soluţiile adoptate.

Prima instanţă în mod corect a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar, că efectele imposibilităţii de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă, potrivit regulii "res perit debitorii" şi desfiinţarea contractului care are loc de drept.

Această regulă se aplică şi în situaţia neexecutării obligaţiei contractuale, în mod fortuit până la expirarea termenului convenţional prevăzut de părţi.

Aşadar, prima instanţă a aplicat corespunzător dispoziţiile legale la situaţia de fapt corect reţinută şi nu se impune schimbarea soluţiei.

Rezultă din actele dosarului că apelanta a dobândit terenul de 11.400 mp situat în extravilanul comunei Baloteşti prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1680 din 23 decembrie 1997, în timpul căsătoriei cu numitul H.W., iar acesta din urmă a dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului în cauză.

Ulterior dobândirii terenului, căsătoria dintre aceştia a fost desfăcută prin divorţ, însă partajul dintre soţi nu a fost realizat până la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în cauză.

Între părţile din această cauză a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P. A.D.R., prin care apelanta-pârâtă s-a obligat să-i transfere intimatei-reclamante dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008.

Prin acest antecontract apelanta-pârâtă s-a obligat ca până la 9 ianuarie 2008 să obţină toate documentele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, inclusiv dreptul de folosinţă asupra terenului în cauză, care aparţinea fostului soţ, iar intimata-reclamantă la achitarea avansului de 17.000 euro.

Prin actul adiţional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la acelaşi notariat, părţile au convenit la achitarea celui de al doilea avans în cuantum de 35.000 euro de către intimata-reclamantă şi pentru că pârâta nu-şi îndeplinise obligaţia de a fi obţinut dreptul de folosinţă asupra terenului, s-a convenit prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare până la 16 iunie 2008.

S-a dovedit cu actele de la dosar că intimata-reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia achitării avansului în cuantum de 52.000 euro, asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare şi că apelanta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, aceea de a obţine dreptul de folosinţă asupra terenului deţinut de fostul său soţ în termenul convenit.

Rezultă că s-a încercat soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, în sensul că la 11 februarie 2010 intimata-reclamantă a adresat apelantei-pârâte o notificare prin care i-a pus în vedere că termenul prevăzut pentru îndeplinirea obligaţiei sale pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost depăşit, solicitându-i totodată să analizeze posibilitatea restabilirii raporturilor contractuale prin negocierea unui preţ care să reflecte situaţia prezentă a pieţei imobiliare, însă apelanta prin răspunsul dat a solicitat negocierea termenilor contractului prin schimbarea obiectului acestuia, respectiv înstrăinarea dreptului de proprietate asupra terenului fără dreptul de folosinţă, dar la preţul convenit iniţial, situaţie care conduce la dezechilibrarea raporturilor contractuale iniţiale şi la schimbarea voinţei părţilor exprimată la încheierea antecontractului.

Întrucât apelanta-pârâtă nu şi-a executat obligaţia contractuală până la expirarea termenului convenţional convenit de părţi, în mod corect a statuat prima instanţă că se impune admiterea capătului doi al cererii de chemare în judecată având ca obiect restituirea avansului de 52.000 euro, această obligaţie având ca temei principiul îmbogăţirii fără justă cauză a apelantei-pârâte.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată în cererea reconvenţională, se constată că în raport de soluţionarea capătului doi de cerere din acţiunea principală, aceasta este legală şi temeinică şi nu se impune schimbarea acesteia, având în vedere considerentele arătate anterior.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.S.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă a se respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, cu atât mai mult cu cât nu au fost analizate nici motivele de apel invocate.

O altă critică vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Recurenta mai invocă şi faptul că nu a fost arătată nici norma de drept care să justifice restituirea avansului, iar trimiterea la dispoziţiile art. 1020 C. civ., este străină de cauză, în condiţiile respingerii primului capăt al acţiunii.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului "tantum devolutum, quantum apellatum," fiind arătate atât motivele de fapt cât şi de drept, ce au format convingerea instanţei la adoptarea soluţiei.

Astfel s-a reţinut că între părţi s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P. A.D.R., prin care pârâta s-a obligat să-i transfere reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008.

Obligaţia asumată astfel, viza faptul ca până la 9 ianuarie 2008 pârâta să obţină toate documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, inclusiv dreptul de folosinţă asupra terenului în cauză, care aparţinea fostului soţ, iar obligaţia reclamantei a constat în achitarea primului avans de 17.000 euro.

Prin actul adiţional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la acelaşi notariat, părţile au convenit şi asupra achitării celui de-al doilea avans, în cuantum de 35.000 euro de către reclamantă şi pentru că pârâta nu-şi îndeplinise obligaţia de a fi obţinut dreptul de folosinţă asupra terenului, părţile au mai convenit şi cu privire la prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare până la 16 iunie 2008.

Astfel din actele de la dosar a rezultat fără posibilitate de echivoc că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin achitarea avansului în cuantum de 52.000 euro.

Or, obligaţia asumată însă de pârâtă de a obţine documentele necesare în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare era o obligaţie esenţială, fără de care nu se putea perfecta contractul în formă autentică, având în vedere că forma autentică a contractului de vânzare având ca obiect terenul de 11.400 mp situat în extravilanul comunei Baloteşti este impusă de lege ca o condiţie "ad validitatem".

Temeiul restituirii prestaţiilor executate în baza convenţiei desfiinţate raportat la teoria riscurilor contractului, rezidă în principiul îmbogăţirii fără justă cauză, aspect ce de altfel a şi fost reţinut de instantele anterioare.

În condiţiile în care contractul a fost în fiinţă, efectuarea prestaţiilor (în speţă plata avansului de 52.000 euro de către cumpărătoarea N.S.) îşi avea cauza în contract, iar desfiinţarea de drept a contractului, (ca urmare a imposibilităţii de executare a obligaţiei asumate de promitenta-vânzătoare C.M.), a lipsit de cauză plata avansului, motiv pentru care în mod corect şi legal s-a reţinut de către instanţa de apel că predarea avansului de 52.00 euro, de către pârâta, constituie într-adevăr o reală îmbogăţire fără justă cauză.

De altfel, instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma motivelor de apel reţinând şi încercarea de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă, dar şi neîndeplinirea obligaţiei contractuale de către pârâtă până la expirarea termenului convenţional stabilit de părţi prin actul adiţional autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008.

Or, faţă de starea de fapt conturată, de motivele de apel, instanţa a examinat raporturile juridice dintre părţi atât prin prisma obligaţiilor asumate de părţi, cât şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză art. 970 alin. (2) şi art. 981 C. civ., fiind arătate în considerentele hotărârii atât motivele de fapt şi cât şi de drept, ce au format convingerea instantei de apel în adoptarea soluţiei.

Este real că potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, însă condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte în mod implicit argumentele bazate pe raţionamente logico-juridice, raportat la susţinerile părţilor şi obiectul dedus judecăţii.

De altfel, motivarea hotărârii este o problemă de esenţă, de conţinut şi nu de volum, şi înseamnă practic încadrarea unei situaţii de fapt la condiţiile generale şi abstracte cuprinse în norma de drept.

Or, raportând cele expuse la hotărârea instanţei de apel, este de reţinut că aceasta se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica legată de greşita aplicare a art 292 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în condiţiile în care aceste dispoziţii reglementează efectul devolutiv al apelului, iar examinarea cauzei s-a făcut atât prin prisma principiului tantum devolutum quantum appelatum cât şi a principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

Conform art 292 alin. (1) C. proc. civ. părţile se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de toate motivele şi dovezile invocate în prima instanţă.

Astfel din aceste dispoziţii rezultă că apelul readuce în faţa instanţei de control judiciar, de regulă toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată, asupra fondului.

Dispoziţiile legale sus-evocate reglementează efectul devolutiv al apelului, iar examinarea cauzei s-a făcut atât prin prisma principiului tantum devolutum quantum appelatum cât şi a principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel este de reţinut că primul principiu decurge din principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, şi presupune analiza cauzei de către instanţa de judecată numai în limitele criticilor formulate. Această regulă îşi găseşte consacrare chiar în dispoziţiile art 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanţa va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Al doilea principiu sus-evocat semnifică faptul că instanţa de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanţă a fost sesizată.

Ca atare numai în ipoteza în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanţe este criticată sub toate aspectele, devoluţiunea este totală.

Or, faţă de cele expuse, este de reţinut că instanţa de apel a analizat cauza prin prisma motivelor de apel invocate de pârâtă, analiză ce se circumscrie dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Cum din perspectiva celor expuse niciuna din toate criticile recurentei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.S.M. împotriva Deciziei nr. 62/A din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6089/2012. Civil. Acţiune în constatare....  ICCJ. Decizia nr. 6093/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6091/2012. Civil