ICCJ. Decizia nr. 6088/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6088/2012
Dosar nr. 11330/2/2010
Şedinţa publică din 8 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A.A.A. şi A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii P.G. şi P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, aceştia să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie locuinţa situată în Bucureşti, str. B., sector 1, compusă din două camere, hol şi dependinţe în suprafaţă utilă de 94,85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din imobil şi cota indiviză de 23,97% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 32 mp teren situat sub construcţie, cu cheltuieli de judecată.
În drept au invocat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituţia României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997 şi Legea nr. 213/1998.
În motivare au susţinut că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 467 mp şi construcţii, potrivit actelor de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919, nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de partaj voluntar nr. 48899/ 1946 şi procesului-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948.
Prin Sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu CG.M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare cu privire la imobil, respectiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, imobilul fiind deţinut fără titlu de stat.
Reclamanţii precizează că au dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moştenire de la tatăl lor, A.V. (decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin vânzare-cumpărare de la tatăl său A.T.
Pe baza sentinţei civile menţionate şi a procesului-verbal din 21 iulie 1998 li s-a predat apartamentul nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 320/2002 li s-a restituit imobilul situat în Bucureşti, str. Braziliei nr. 7, sector 1 format din teren de 287,66 mp, garaj şi construcţie cu excepţia ap. nr. 1, ap. 2 et. 1 şi ap. 3 et. 2.
Reclamanţii arată că nu au pierdut niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului şi, în acest fel, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996 între RAAPPS şi pârâţii P.G. şi P.W., RAAPPS nu deţinea cu titlu valabil imobilul, pârâţii cunoscând că imobilul este revendicat de moştenitorii fostului proprietar şi prin aceasta au dat dovadă de rea-credinţă.
Contractul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au solicitat ca, prin compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate al autorului lor (actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) şi titlul pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că titlul lor este mai bine caracterizat,fiind un act autentic transcris în anul 1946.
Prin Sentinţa civilă nr. 1218 din 21 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect; a respins şi cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia de autoritate de lucru judecat, că aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, potrivit art. 1201 C. civ. Procesul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 încheiat între RAAPPS şi P.G. şi P.W., iar în prezentul proces are ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituţia României din 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. Nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe fond, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparţinut autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, cu respectarea dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 preluate de stat cu titlu sau fără titlu instanţa competentă să stabilească valabilitatea titlului.
Sub acest aspect instanţa a reţinut că reclamanţii nu au adus nicio dovadă din care să rezulte că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea acestuia, conform H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997.
Comparând cele două titluri de proprietate, instanţa a dat preferinţă titlului de proprietate al pârâţilor, care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea imobilului, că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată pe cale judecătorească, existând aparenţa de drept în favoarea vânzătorului ca fiind proprietarul imobilului.
Deşi cele două titluri provin de la autori diferiţi, titlul pârâţilor nu a fost anulat, aceştia au posesia de fapt şi de drept a imobilului, reclamanţii având posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10 2001.
Nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate faţă de dispoziţiile art. 41 din Constituţia României şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pentru imobilul trecut abuziv în proprietatea statului reclamanţii au posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de împrejurarea că cererea de chemare în garanţie a fost formulată numai pentru situaţia în care pârâţii ar fi căzut în pretenţii, tribunalul a respins-o ca lipsită de obiect.
A respins ca nedovedită cererea pârâţilor pentru cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 665 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, iar prin Decizia civilă nr. 1495 din 05 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii au sesizat instanţa la data de 6 septembrie 2006 cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., ale art. 41 din Constituţia României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia din 1 decembrie 2005 Curţii europene a Drepturilor Omului.
Critica de nelegalitate formulată în recurs, potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel ar fi soluţionat pricina în baza unui alt temei juridic, neinvocat de reclamanţi, respectiv în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu a fost primită.
Apariţia unei legi speciale, în câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în situaţia celui din litigiul de faţă, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv că părţile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe actele normative preexistente legii speciale.
În acest sens s-a pronunţat Decizia în interesul legii a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, prin care s-au statuat - în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - următoarele:
"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice".
În ceea ce priveşte dispoziţiile Convenţiei, deşi reclamanţii au înţeles să se prevaleze de acestea, invocând în concret şi soluţia dată de Curte în cauza Străin contra României, analiza instanţei de apel se limitează la prevederile dreptului intern.
Or, pentru o justă soluţionare a cauzei în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie era necesar să se stabilească, în primul rând, dacă, în speţă, reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei, respectiv dacă există o confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel cum a reţinut Curtea în cauza Brumărescu contra României, precum şi în altele similare.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Deşi în apel reclamanţii au criticat sentinţa, susţinând că nevalabilitatea titlului statului a fost deja stabilită într-un alt litigiu, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 1428/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, curtea de apel nu a statuat în niciun fel asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului, ci s-a limitat doar la a observa că acţiunea în care s-a contestat titlul statului s-a introdus după ce apartamentul în litigiu a fost vândut chiriaşilor.
Or, era necesar să se verifice dacă, în ceea ce priveşte apartamentul din prezentul litigiu există o hotărâre anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii titlului statului şi, după caz, asupra calităţii de proprietari a reclamanţilor, atât din perspectiva corectei aplicări a dreptului convenţional, cât şi din cea a respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre judecătorească să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-una anterioară.
În speţă, reclamanţii s-au prevalat constant de Sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului din Bucureşti, str. B., sector 1 şi l-a obligat pe pârât să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Se impunea, mai întâi să se verifice dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, deoarece aşa cum înşişi reclamanţii au arătat inclusiv în dezbaterea recursului, ei au intentat mai multe acţiuni în justiţie pentru diferite apartamente situate în str. B.
În legătură cu acest imobil, reclamanţii au depus la dosar atât actul de vânzare-cumpărare încheiat la 4 noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, şi V.A., în calitate de cumpărător, cu privire la "apartamentul de la etajul întâi" al clădirii din str. B., arătat în cartea de imobil sub nr. 2, precum şi actul de partaj voluntar din aceeaşi dată încheiat de această dată între T.A. şi R.A., prin care fiecare dintre copărtaşi a luat câte un corp de casă din cele situate în str. B. Prin acest act T.A. - autorul de la care reclamanţii pretind că au dobândit prin moştenire dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu - a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit corpul de la nr. 7 A.
În atare situaţie, se impune a se clarifica dacă Sentinţa nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit apartamentul nr. 2 din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau, dimpotrivă, din corpul nr. 7 A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba despre apartamentul din prezenta cauză.
Această clarificare este cu atât mai necesară cu cât reclamanţii au susţinut în mod constant că, după pronunţarea sentinţei, s-a emis dispoziţia de restituire de către Primarul general, dar aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut chiriaşilor P., de la care acum îl revendică.
Or, în Dispoziţia de restituire nr. 795/1998 se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str. B., iar în adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul menţionat în Dispoziţia nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. şi A.A.A. şi că este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul altă persoană decât pârâţii din prezenta cauză.
Date fiind toate aceste lipsuri şi inadvertenţe, care fac ca situaţia de fapt să nu fie pe deplin lămurită şi având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că se află în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile incidente din dreptul naţional şi, după caz, pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă acestuia, prin prisma Deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii.
Recurenţii au mai criticat decizia şi sub aspectul atitudinii subiective a pârâţilor la încheierea contractului, susţinând, pe de o parte, că aceştia au cumpărat în condiţiile în care apartamentul fusese solicitat de reclamanţi pe cale administrativă, iar pe de altă parte că buna sau reaua lor credinţă nici nu prezintă relevantă.
Pârâţii s-au apărat în sensul că valabilitatea contractului lor de vânzare-cumpărare a fost deja verificată într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat.
Sub acest aspect, recurenţii solicită instanţei de recurs reevaluarea probelor şi verificări de fapt care sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.
Dat fiind că se va dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanţa de trimitere să aibă în vedere şi această critică de netemeinicie, dar, deopotrivă, urmează a verifica cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat ori, după caz, existenţa prezumţiei de lucru judecat invocată de pârâţi, cu referire la litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâţii susţin, la rândul lor, că deţin un bun în sensul Convenţiei, adică un drept de proprietate legal dobândit şi a cărui valabilitate a fost confirmată în justiţie.
Aceste verificări sunt necesare şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, care trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, în care se enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental al preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
În rejudecare, instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 370 din 5 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a desfiinţat în parte hotărârea instanţei de fond în parte în sensul admiterii acţiunii principale şi obligării pârâţilor P.D. şi P.W. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul Bucureşti, str. B., apartament 2, sector 1 şi cota parte de proprietate asupra terenului situat sub construcţia imobil obiect a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat între P.O., P.W. şi RAAPPS.
S-a dispus trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâte împotriva RAAPPS.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinut reţinute următoarele considerente:
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919 şi autorizaţia din 14 octombrie 1932, bunicul apelanţilor reclamanţi - T.A. - şi fratele său - R.A. - au devenit proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. B. Prin actul de partaj voluntar nr. 48899/1946 aceştia au convenit asupra partajării terenului şi clădirii din str. B, în sensul că i-a revenit în natură, în proprietate exclusivă, numitului T.A. imobilul teren şi construcţie din str. B.
Potrivit procesului-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948, imobilul din str. B., format din teren de 445 mp şi o casă compusă din subsol, pivniţă, parter şi două etaje, a fost înscris ca fiind proprietatea lui T.A., în baza actului de partaj voluntar menţionat.
Astfel cum se arată în adresa nr. 9790/2703/2702/2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţa Proprietăţii, Cadastru, acest imobil, la care se referă procesul-verbal nr. 2322/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, încheiat la data de 20 aprilie 1948, în prezent poartă numărul 7 pe str. B., sector 1, Bucureşti.
Din acest imobil, T.A. a vândut fiului său V.T.A. apartamentul ce formează etajul întâi al acestei clădiri, "arătat în Cartea de imobil sub nr. 2" şi cota-parte din teren de 1/3, fiind încheiat actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946.
Prin Decretul nr. 92/1950, de la numiţii A.R., A.T. şi A.V. a fost naţionalizat întregul imobil din str. B.
Chiar dacă în actul de preluare nu s-a prevăzut în mod expres imobilul din str. B., nr. 7, prin faptul că au fost menţionaţi ca şi proprietari "A.R. şi T. şi V.", care deţineau împreună în proprietate întregul imobil din str. B., constituit din două ansambluri de apartamente ce formau un singur corp de clădire, cu număr unic 7-7A, rezultă că naţionalizarea a operat nu doar asupra imobilului de la nr. 7A, cum este menţionat în Decretul nr. 92/1950, ci şi asupra imobilului din str. B., deţinut în proprietate de autorii apelanţilor reclamanţi.
Prin acţiunea ce a format obiectul Dosarului civil nr. 3826/1997 al Judecătoriei Sector 1, apelanţii reclamanţi au solicitat să se constate nulitatea actului de naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 402 din anexa de Bucureşti, cu privire la ap. 2, etajul I al imobilului situat în Bucureşti, str. B., sector 1, dobândit de tatăl reclamanţilor, A.V., la 4 decembrie 1996 şi să se dispună a le fi lăsat în deplină proprietate şi folosinţă acest imobil.
Prin Sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 în acest dosar, contradictoriu cu CG. M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare cu privire la imobilului din Bucureşti, str. B., et. 1, ap. 2, sector 1, respectiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, imobilul fiind deţinut fără titlu de stat.
Această hotărâre are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al apelanţilor reclamanţi asupra bunului lor, ceea ce le conferă "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În acest sens, instanţa de apel reţine că apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. B., este cel dobândit de tatăl apelanţilor reclamanţi prin actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946. De asemenea, atât în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 3816/1997 al Judecătoriei Sectorului 1 cât şi în prezenta cauză, apelanţii reclamanţi şi-au justificat dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu cu acelaşi act de vânzare-cumpărare din data de 4 noiembrie 1946.
Prin urmare, obiectul analizei instanţei judecătoreşti în litigiul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 l-au constituit aspectele legate de valabilitatea titlului Statului pentru apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. B., singurul asupra căruia tatăl apelanţii reclamanţi a justificat un drept de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare din 4 noiembrie 1946.
De altfel, imobilul din str. B., ce a revenit moştenitorilor numitului R.A., a făcut obiectul unor alte judecăţi, iar pentru acesta s-a emis Dispoziţia nr. 307/2002, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, s-a apreciat că în prezenta cauză se opune efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.
Altfel spus, acest principiu, care corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul, iar problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul primei judecăţi şi drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi supuse unei noi analize într-un alt litigiu, nici măcar pe cale incidentală.
Astfel, deşi în speţă nu există autoritate de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1, deoarece litigiul nu s-a purtat în contradictoriu cu intimaţii din prezenta cauză, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu au fost analizate în mod irevocabil aspectele privind modul de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Prin urmare, în considerarea prezumţiei de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre şi a securităţii raporturilor juridice, s-a apreciat că statuările privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces, astfel încât apelanţii reclamanţi sunt titularii unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă.
Intimaţii la rândul lor beneficiază şi ei de protecţia dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât Sentinţa civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care a fost respinsă acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între intimaţii pârâţi şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, privind apartamentul nr. 2, etaj 1 din imobilul situat în str. B., le conferă, de asemenea, "bun".
În aceste condiţii, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a apelanţilor reclamanţi, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriaşilor, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.
Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, parag. 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin contra României, parag. 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, parag. 47).
Elocventă este şi distincţia pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului a făcut-o, în Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (a se vedea parag. 140 - 143 din Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, precum şi modul în care această hotărâre este valorificată de către instanţa supremă într-o speţă similară celei de faţă - Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
În speţa de faţă, deşi apelanţii reclamanţi contestaseră valabilitatea titlului statului şi formulaseră cererea de restituire în natură în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, mai mult, deţineau o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare (Sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1) şi s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în litigiu, acesta a fost totuşi vândut chiriaşilor.
În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al apelanţilor reclamanţi nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care acestea ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi a O.U.G. nr. 81/2007.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul Proprietatea după cotarea acestuia la Bursă, instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Jujescu contra României, cauza Johanna Huber contra României). În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porţeanu contra României).
Prin urmare, respingerea acţiunii în revendicare a apelanţilor reclamanţi ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.
Chiar şi în cauze mai recente, Curtea europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, parag. 18). Cu toate acestea, Curtea a ţinut să precizeze că această concluzie nu aduce atingere unei evoluţii pozitive care ar putea urma în viitor cu referire la mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială cu scopul de a indemniza persoane care, precum reclamanţii, au fost în situaţia de a li se fi recunoscut calitatea de proprietari printr-o decizie definitivă (aceeaşi hotărâre, parag. 19).
În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/06.03.2009). Curtea nu a contestat eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii). De asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulţumite pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti.
Cu toate acestea, Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006 şi cauza Matache şi alţii împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În aceeaşi cauză, Curtea a conchis, prin urmare, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Concret, Curtea europeană a observat că, în speţă, există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate. Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care urma să fie calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în faţa acestei comisii, se face trimitere la Hotărârea pronunţată în cauza Tudor împotriva României din 11 decembrie 2007, cererea nr. 29.035/05, parag. 15 - 20). Or, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), cererea nr. 38.113/02, parag. 17 - 19, Hotărârea din 17 iunie 2008].
Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că apelanţii reclamanţi sunt în imposibilitatea de a-şi recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelanţii reclamanţi sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Cum, în prezenta cauză, apelanţii reclamanţi se găsesc în situaţie similară, deoarece au un "bun actual" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantei şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, Curtea de apel sesizată cu soluţionarea prezentului apel conchide că restituirea în natură a imobilului către apelanţii reclamanţi este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.
Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâţilor foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În ceea ce priveşte aplicarea în speţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, Curtea de apel reţine că în dispozitivul acestei decizii se stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile legii interne. În ceea ce priveşte partea finală a dispozitivului, care condiţionează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, Curtea consideră că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea europeană în cauza Raicu împotriva României. În acea cauză Curtea europeană a reţinut că, în virtutea unei hotărâri judecătoreşti definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicţiile interne considerând că a fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie în cadrul recursului în anulare. S-a mai reţinut că o eventuală acţiune în rambursarea preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensaţii care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea "pecuniară" a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat şi valoarea bunului la data hotărârii pronunţată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag. 38).
Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâţii din prezenta cauză o pot urma pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.
Faţă de cele reţinute, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va desfiinţa sentinţa apelată, în parte, va admite cererea principală formulată de reclamanţi, vor fi obligate pârâtele P.D. şi P.W. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. B., sector 1 şi cota parte de proprietate asupra terenului situat sub construcţie, imobil obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/21.111996 încheiat între P.G. şi P.W. şi RAAPPS.
Având în vedere că instanţa de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii P.G. şi P.W. în contradictoriu cu Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului de Stat", aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în raport de modul în care a soluţionat acţiunea principală, Curtea s-a trimis cauza spre rejudecarea pe fond a acestei cereri la Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele P.D. şi P.W., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii în revendicare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentele invocă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în condiţiile formulării ei după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se mai invocă lipsa de temei legal a hotărârii în condiţiile în care nu este indicată norma ce ar permite desfiinţarea dreptului lor de proprietate, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.
O altă critică, vizează nesocotirea deciziei de casare, şi implicit încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Recurentele mai invocă încălcarea normelor imperative ale art. 2811 C. proc. civ. efectuând corectarea şi lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti deşi nu avea competenţă în acest sens.
În aceeaşi idee se mai învederează încălcarea atât a normelor Convenţiei europene a Drepturilor Omului cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au avut niciodată asupra locuinţei din litigiu vreun drept recunoscut.
Hotărârea instanţei de apel mai este criticată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea conţine motive străine de natura cauzei, dar şi contradictorii.
Se mai învederează faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât instanţa în rejudecare a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
În fine, recurentele mai critică hotărârea instanţei de apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite, în condiţiile în care acţiunile în anularea contractului de vânzare-cumpărare au fost respinse fiind confirmată legalitatea dobândirii dreptului lor de proprietate.
Ca atare, recurentele susţin că imobilul lor era exceptat de la restituirea în natură raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că potrivit art. 18 lit. "C" din Legea nr. 10/2001 foştii proprietari aveau dreptul doar la despăgubiri.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 4, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a pornit în examinarea cauzei aflată în rejudecare după casare cu trimitere chiar de la dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1495/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel s-au avut în vedere statuările, recomandările şi problemele de drept dezlegate, cu putere obligatorie pentru instanţă în rejudecare, rezultate din Decizia de casare nr. 1495 din 5 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa conformându-se acestora, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de nerespectarea şi încălcarea art. 315 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de încălcarea art. 329 C. proc. civ. în ce priveşte nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în condiţiile în care decizia de casare (respectată de instanţa de apel în rejudecare) vizează chiar examinarea cauzei şi din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite.
Astfel, faţă de statuările deciziei de casare sus-evocată, este de reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului din Bucureşti, str. B., apartamentul nr. 2, sector 1 şi l-a obligat pe pârât să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Faţă de această situaţie, este de reţinut că prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Curtea europeană a Drepturilor Omului face distincţia între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care, are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
În acest sens în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului sus-evocată se arată că "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului." (parag. 140 din Hotărârea pilot).
Or, în cauză, faţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului din Bucureşti, str. B., apartamentul nr. 2, sector 1 şi prin care a fost obligat pârâtul să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamanţii deţin un "bun" în sensul Convenţiei, şi ca atare beneficiază şi de protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Or, din perspectiva celor expuse, sunt nefondate şi criticile recurentelor legate de excepţia inadmisibilităţii acţiunii, de exceptarea imobilului de la restituirea în natură, de încălcarea art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţie şi respectiv de încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Considerentele hotărârii instanţei de apel sunt clare, concise şi concrete, fiind arătate motivele de fapt şi de drept ce au determinat soluţia adoptată, motiv pentru care sunt nefondate şi criticile legate de motivarea hotărârii.
De fapt motivarea unei hotărâri este o problemă de esenţă şi nu de volum, astfel că hotărârea instanţei de apel se circumscrie dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În ce privesc criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 3 şi 4 C. proc. civ., este de reţinut că faţă de obiectul dedus judecăţii şi de statuările şi problemele de drept dezlegate prin decizia de casare sus-evocată, acestea nu-şi găsesc corespondent în cauză, nefiind încălcate nici normele de competenţă şi nici cele privind atribuţiile puterii judecătoreşti.
Este real că depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti" reprezintă o situaţie gravă, de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, şi ar putea consta într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, însă situaţia evidenţiată de recurente în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu se circumscrie acestui motiv cu atât mai mult cu cât instanţa în rejudecare s-a conformat deciziei de casare.
Astfel, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 3, 4,7 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtelor urmează a fi respins ca nefondat, urmând ca în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fi obligate recurentele la plata sumei de 2480 RON către intimaţii A.A.A. şi A.A.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele P.D. şi P.W. împotriva Deciziei nr. 370A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurente să plătească suma de 2480 RON cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi A.A.A. şi A.A.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6087/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6089/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
