ICCJ. Decizia nr. 6108/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6108/2012
Dosar nr. 5192/3/2010
Şedinţa publică din 9 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin Sentinţa nr. 1217 din 30 septembrie 2010 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantului şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de acesta împotriva pârâtei S.R.T. prin care a solicitat constatarea existenţei drepturilor sale de autor asupra a 5 scenarii adaptate pentru 5 episoade din emisiunea S. difuzată de canalul 1 de televiziune şi plata drepturilor băneşti derivând din acest drept de proprietate intelectuală.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că în speţă, dreptul la acţiune al reclamantului pentru plata drepturilor de autor pentru opera derivată pe care pretinde că a realizat-o s-a născut la data realizării acesteia, respectiv 8 septembrie 2006, potrivit borderoului de predare depus la dosar, sau la data difuzării acestora, care se situează, potrivit afirmaţiilor făcute de reclamant în cuprinsul cererii, tot în luna septembrie 2006, sau cel mai târziu la data când reclamantul a cunoscut refuzul pârâtei de a-i plăti aceste drepturi, respectiv data de 5 octombrie 2006, când serviciul juridic al pârâtei i-a răspuns reclamantului la petiţia din 4 octombrie 2006 în sensul că reclamantului nu i se cuvin drepturi de autor pentru decupajul regizoral realizat.
Prin raportare la momentele menţionate, s-a apreciat că acţiunea reclamantului înregistrată la 1 februarie 2010 a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani.
Tribunalul nu a reţinut apărările reclamantului în sensul că acesta a încercat în prealabil soluţionarea amiabilă a litigiului, întrucât, deşi aceste apărări sunt dovedite prin depunerea la dosar a copiei memoriului înregistrat în 28 mai 2008 (dosar), modalitatea la care reclamantul a înţeles să apeleze pentru realizarea drepturilor sale, nu este aptă să conducă la întreruperea curgerii prescripţiei, care, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, se realizează prin recunoaşterea dreptului de către pârâtă sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a prin Decizia nr. 173 A din 3 aprilie 2011 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
Analizând lucrările dosarului în raport de motivele de apel invocate Curtea a reţinut următoarele:
Cererea prin care reclamantul a învestit instanţa cuprindea două capete principale de cerere: unul prin care s-a solicitat să se constate drepturile de autor ale reclamantului cu privire la 5 scenarii pe care le-a adaptat pentru 5 episoade ale emisiunii S., difuzate de T., şi altul prin care se solicita plata sumei de 1.500 RON pentru drepturile de autor invocate în primul capăt de cerere. De asemenea, acţiunea mai cuprindea un capăt de cerere accesoriu celui de-al doilea petit principal de cerere, prin care se solicitau despăgubiri pentru neachitarea la timp a sumei cuvenite cu titlu de drepturi de autor.
Curtea a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost analizată de prima instanţă doar în raport cu al doilea şi al treilea capăt de cerere, primul capăt de cerere rămânând neanalizat de către instanţă.
Pe de altă parte, cererea în constatarea existenţei unui drept, care formează primul capăt de cerere, s-a apreciat a fi imprescriptibilă extinctiv şi, prin urmare, dacă s-ar considera că analiza prescripţiei s-a realizat în raport de întreaga cerere, soluţia constatării ca fiind prescris a acestui capăt de cerere este greşită.
Referitor la drepturile pretinse prin capetele doi şi trei de cerere, Curtea a constatat că în apel au fost depuse adresa emisă sub nr. 60.335 din 13 martie 2007 de Comisia de etică şi arbitraj din cadrul T. precum şi concluziile şedinţei acestei Comisii din data de 22 februarie 2007, prin care s-a făcut dovada că reclamantul a sesizat Comisia de arbitraj din cadrul T. cu pretenţiile sale referitoare la recunoaşterea dreptului de autor şi plata drepturilor cuvenite pentru acestea.
Prin urmare, s-a apreciat ca fiind făcută dovada întreruperii prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul al doilea şi al treilea de cerere, în condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că prin introducerea unei cereri de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la un organ de arbitraj necompetent se întrerupe cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.
Nu a fost primită susţinerea intimatei în sensul că sus-numita Comisie de etică şi arbitraj din cadrul S. nu este un organism cu atribuţii jurisdicţionale, ci un organism creat de ziariştii din T., care nu poate da decât eventuale recomandări conducerii Televiziunii, atunci când constată încălcări ale Statutului ziaristului, aşa încât nu poate fi confundată această structură cu un arbitraj, în sensul procedural instituit de C. proc. civ. Tribunalul a observat, sub acest aspect, pe de o parte, că intimata nu a făcut nici o dovadă cu privire la atribuţiile Comisiei menţionate, iar pe de altă parte, că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu fac nici o distincţie în ceea ce priveşte natura competenţei, aşa încât, chiar dacă susţinerile recurentei cu privire la atribuţiile Comisiei de arbitraj ar corespunde realităţii, acest aspect ar fi irelevant în ceea ce priveşte efectul întreruptiv al prescripţiei dat de sesizarea de către reclamant a acestei Comisii de arbitraj.
Intimata nu a invocat şi nu a dovedit incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul 167/1958, s-a constatat că de la momentul sesizării Comisiei de arbitraj şi până la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 1 februarie 2010 - nu au trecut 3 ani, aşa încât, faţă de actele noi depuse în apel, apare ca fiind greşită soluţia primei instanţe de constatare a prescripţiei dreptului material la acţiune.
3. Recursul
Pârâta a declarat în termen recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti.
În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 iar în fapt au fost formulate următoarele critici:
S-a susţinut că argumentaţia instanţei de apel referitoare la întreruperea termenului legal de prescripţie este eronată, bazată pe o greşită interpretare a noţiunii de comisie de etică şi arbitraj precum şi pe o greşită interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996.
În acest sens recurenta a formulat următoarele precizări:
Comisia de etică şi arbitraj din cadrul S. nu este un organism cu atribuţii jurisdicţionale ci un organism creat de ziariştii din T. în conformitate cu Statutul ziaristului de televiziune, şi care nu poate da decât eventuale recomandări conducerii Televiziunii, atunci când constată încălcări ale Statutului, fie de către ziarişti fie de către conducerea Televiziunii. Aşa fiind, nu poate fi confundată această structură cu un arbitraj, în sensul procedural instituit de C. proc. civ..
Sensul pe care îl conferă C. proc. civ. şi Decretul nr. 167/1958, termenului de arbitraj este acela de care desemnează rezolvarea unui litigiu prin intermediul unui arbitru. Mai precis, termenul de arbitraj este definit în doctrină ca fiind o modalitate facultativă de rezolvare a unui litigiu prin intermediul instituţiei arbitrajului şi care are ca obiect drepturi patrimoniale de care părţile pot dispune.
Comisia de etică şi arbitraj din T., deşi include în titlu termenul de arbitraj, nu se înscrie în categoria arbitrajului permanent instituţionalizat cel puţin pentru motivul că singurul organism arbitral instituţionalizat în materia drepturilor de autor este Oficiul Naţional pentru Drepturile de Autor.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 137 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) funcţionează ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, fiind autoritate unică de arbitraj în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe.
În mod egal s-a susţinut că nu se aplică în cauză art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripţiei întrucât Comisia de etică şi arbitraj instituită la nivelul ziariştilor de televiziune, nu este un organ de arbitraj şi nici nu poate fi considerată un organ de arbitraj necompetent.
O altă critică s-a referit la caracterul discutabil al interpretării făcute de instanţa de apel pentru primul capăt de cerere din acţiunea introductivă, constatarea existenţei drepturilor de autor asupra celor 5 scenarii, adică constatarea unui drept moral care potrivit legii este imprescriptibil.
Totodată s-a criticat modalitatea de rezolvare a acestei probleme. În virtutea naturii devolutive a căii de atac a apelului, instanţa trebuia sa soluţioneze acest capăt de cerere în sensul respingerii acestuia ca nedovedit.
Deşi instanţa de apel a pus în vederea reclamantului apelant să formuleze probe în susţinerea cererii sale, reclamantul nu a propus şi nu a administrat nici o probă cu care să dovedească calitatea de autor al adaptării pe care susţine că ar fi realizat-o şi nici vreo probă din care să rezulte că această aşa zisă adaptare i-ar fi fost comandată.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel avea obligaţia să soluţioneze primul capăt de cerere al acţiunii introductive, pe care trebuia să îl respingă, şi pentru considerentul ca aşa zisă adaptare a scenariilor celor 5 emisiuni pentru copii, nu putea exista în realitate faţă împrejurările de fapt descrise de însuşi reclamant în acţiunea sa.
Astfel, schimbându-şi poziţia pe care a avut-o în toate demersurile către conducătorii T. care s-au succedat din 2006 până la introducerea acţiunii sale, (demersuri în care salariatul afirmă fie că ar fi fost autorul scenariului, fie că ar fi fost autorul decupajului regizoral, fie că ar fi fost autorul unui scenariu regizoral), în acţiunea intentată în justiţie afirma de data aceasta că, de fapt, este autorul unei adaptări, adică al unei opere derivate în sensul art. 8 din Legea nr. 8/1996, explicând în conţinutul acţiunii că scenariul celor trei autori salariaţi ai S. era necorespunzător, motiv pentru care fosta directoare a T., dna I.R., i-ar fi cerut reclamantului să corecteze scenariul, situaţie necorespunzătoare realităţii. T. a plătit celor trei autori ai scenariilor remuneraţia cuvenită pentru cesiunea dreptului lor de autor, astfel cum însuşi reclamantul recunoaşte în reclamaţia pe care a adresat-o Consiliului de administraţie la 28 mai 2008, reclamaţie anexată cererii de chemare în judecată.
Noţiunea de adaptare, ca operă derivată, este definită la art. 68 din Legea nr. 8/1996 ca fiind acea transformare a unei opere preexistente (în cazul de faţă a unui scenariu) într-o altă operă, cu acordul scris al autorului operei preexistente.
În niciun caz, nu poate fi considerată adaptare, ca operă derivată, în sensul art. 68 din lege, corectarea unui scenariu aşa zis necorespunzător şi transformarea lui într-un scenariu corespunzător. Chiar dacă ar fi fost adevărat ca reclamantul ar fi corectat un scenariu necorespunzător, atunci acel scenariu înseamnă că nu reprezenta o operă preexistentă, din moment ce, era necorespunzător. Or, reclamantul a renunţat să mai afirme că ar fi autorul unui scenariu, recunoscând în cele din urmă prin acţiunea introductivă că acest scenariu a fost creat de alte trei persoane, pentru care S. a plătit acestora un onorariu pentru cesionarea către S. a drepturilor lor de autor.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel avea suficiente elemente să reţină soluţionarea fondului cauzei şi să respingă primul capăt de cerere cu privire la constatarea că reclamantul ar fi autorul adaptării celor 5 scenarii ale emisiunii în cauză.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susţinerea motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind respins pentru următoarele considerente:
Problema care a suscitat discuţii, natura pretenţiilor reclamantului - respinse ca prescrise de prima instanţă - a fost corect soluţionată de instanţa de apel.
Aceasta în mod legal a constatat că reclamantul prin acţiune a solicitat constatarea dreptului de autor asupra a cinci scenarii adaptate de acesta pentru cinci episoade ale emisiunii "S." difuzate de societatea pârâtă şi, derivând din această constatare, obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti corespunzătoare calităţii de autor al scenariilor amintite.
În mod corect s-a constatat că prescripţia acţiunii reclamantului a fost analizată numai în raport de pretenţiile băneşti formulate (prin capetele doi şi trei din acţiune).
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevede în art. 2 că dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi, lege care leagă acest drept (de autor) de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.
Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dreptul de autor se naşte din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.
Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice cu privire la o operă reproducerea, distribuirea, importul, împrumutul, închirierea, comunicarea, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a acesteia şi realizarea de opere derivate (art. 13).
Valorificarea pretenţiile derivând din dreptul de autor, reglementat de o lege specială, se supune în primul rând dispoziţiilor acestei legi speciale, potrivit principiului specialia ad generalibus derogant.
Or, potrivit art. 25 din lege, incident în cauză, drepturile patrimoniale prevăzute de art. 13 şi 21 durează pe tot timpul vieţii autorului iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal.
Ca urmare, pentru a determina în concret pretenţiile patrimoniale ale reclamantului şi posibilitatea valorificării lor pe calea unei acţiuni în justiţie, în cazul dedus judecăţii se impunea determinarea dreptului acestuia - izvor de pretenţii pecuniare drept a cărui protecţie şi valorificare se supune rigorilor legii speciale.
Se observă aşadar că în mod corect instanţa de apel a constatat necesitatea corelării în speţă a normei de drept comun în materie de prescripţie a dreptului la acţiune cu natura pretenţiilor şi aplicarea ca urmare, a regimului juridic stabilit expres de legea specială, potrivit principiului mai sus amintit.
Este corectă interpretarea instanţei de apel referitoare la efectele art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 asupra cauzei deduse judecăţii, fiind sub acest aspect irelevantă competenţa instituţiei sesizate. Sensul art. 16 vizează ieşirea din pasivitate a celui care îşi valorifică pretenţiile.
Critica recurentei referitoare la competenţa instanţei de apel de a menţine cauza spre rejudecare este nefondată.
Potrivit art. 295 C. proc. civ. instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Or, în cauză prima instanţă nu a decis cu privire la starea de fapt.
Sub acest aspect art. 297 alin. (1) C. proc. civ. dispune în mod expres - stabilind limitele de intervenţie în judecată ale instanţei de apel - "în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În raport de această constatare criticile formulate cu privire la analiza probelor existente la dosar în susţinerea acţiunii şi care ar fi îndreptăţit o soluţie de respingere a cererii reclamantului, nu pot fi examinate pe calea recursului, ele situându-se în afara motivelor limitativ îngăduite de legiuitor pentru formularea acestei căi de atac.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând că recurenta a căzut în pretenţii şi văzând că cererea intimatului reclamant cu privire la plata onorariului avocatului ales în această fază procesuală este dovedită (dosar), s-a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.R.T. împotriva Deciziei nr. 173 A din data de 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurenta-pârâtă S.R.T. la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C.T..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6112/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 6061/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
