ICCJ. Decizia nr. 6059/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6059/2012
Dosar nr. 33035/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11 august 2009, reclamantul G.A. a chemat în judecată pe pârâta SC O.C. SA şi pârâta-chemată în garanţie A.V.A.S., solicitând restituirea în natură a imobilului (construcţie şi teren), situat în Sinaia, Vila V., str. T., (fosta str. P., fosta vilă A.), judeţ Prahova, ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei, de soluţionare a notificării din 13 august 2001, privind imobilul menţionat anterior.
La data de 12 mai 2010 reclamantul G.A. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC O.C. SA să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie formată din parter, etaj, mansardă şi teren în suprafaţă de 2435,94 mp. situat în Sinaia, Vila V., str. T., judeţ Prahova şi obligarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, la soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea imobilului compus din construcţie formată din parter, etaj, mansardă şi teren în suprafaţa de 2435,94 mp., situat la aceeaşi adresă.
La data de 14 mai 2010, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. pentru obligarea acesteia la plata despăgubirilor băneşti echivalente cu valoarea reală a imobilului în litigiu, în cazul în care pârâta va cădea în pretenţii.
La data de 27 iulie 2010, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., faţă de obiectul acţiunii, respectiv restituirea în natură a imobilului revendicat, construcţie şi teren în suprafaţă de 2435,94 mp, motivat de faptul că notificarea reclamantului privind restituirea în natură a acestui imobil a fost înaintată sub nr. 29526/2008 către SC O.C. SA Bucureşti, pentru a fi analizată şi soluţionată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.
Totodată, a fost invocată şi excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, în raport de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., întrucât din cuprinsul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. nu rezultă că pretenţiile pârâtei sunt cert determinate, în situaţia admiterii cererii reclamantei, iar lipsa unui element esenţial al cererii, conform art. 133 C. proc. civ., conduce la nulitatea cererii de chemare în garanţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 1681 din 03 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamant, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu şi, în consecinţă, a respins această cerere în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâta O.C. SA să restituie către reclamant în natură imobilul situat în Sinaia, str. T., judeţ Prahova, compus din teren în suprafaţă de 2435,94 mp. şi 1/2 din construcţia alcătuită din subsol, parter, etaj şi mansardă (Vila V.), a respins ca neîntemeiate excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocate de pârâta chemată în garanţie A.V.A.S., a disjuns soluţionarea pe fond a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta O.C. în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S. cu formarea unui nou dosar.
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu - Vila V. - format din teren în suprafaţă de 2435,94 mp şi construcţie a fost proprietatea autorului reclamantului - P.S., iar construcţia a fost edificată în baza autorizaţiei de construire nr. 15597/1914 eliberată de Primăria Oraşului Sinaia, imobilul fiind deţinut în coproprietate cu numitul T.S.
Prin dispoziţia din 21 august 2007 emisă de Primarul Oraşului Sinaia s-a restituit în natură reclamantului terenul în suprafaţă de 5343 mp situat în str. C. judeţ Prahova, reţinându-se dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenului restituit în baza aceloraşi acte de proprietate invocate şi în prezenta cauză, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită la restituire conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Preluarea s-a dispus prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, apreciată ca abuzivă atât prin dispoziţia din 21 august 2007, precum şi prin Decizia civilă nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie intrată în puterea lucrului judecat sub aspectul modalităţii de preluare a imobilului în litigiu în proprietatea statului.
Jumătate din construcţia Vila V. şi terenul aferent de 2435,94 mp. aparţin numitului P.S., autorul reclamantului din prezenta cauză, împrejurare necontestată de către pârâtă.
Prin notificarea nr. 536/2001 înregistrată la Primăria Oraşului Sinaia reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren şi construcţii situat în Sinaia, str. T., judeţ Prahova.
Prin Dispoziţia nr. 845 din 21 august 2007 Primarul Oraşului Sinaia a restituit în natură în proprietatea reclamantului terenul în suprafaţă de 5343 mp situat în Sinaia, str. C., iar cu privire la imobilul construcţie - Vila V., cu terenul aferent în suprafaţă totală de 3745,94 mp, format din două loturi ce au aparţinut celor doi proprietari, respectiv 2435,94 mp autorului reclamantului şi 1310 mp numitului S. inclus în patrimoniul SC M. SA, dosarul de notificare a fost înaintat unităţii deţinătoare.
Lipsa răspunsului la notificare poate fi considerată un refuz de restituire, fapt ce îndreptăţeşte instanţa de judecată să se substituie unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea şi să răspundă ea însăşi notificării, stabilind cu plenitudine de competenţă măsurile reparatorii ce se cuvin a fi acordate.
Tribunalul a apreciat că Decizia nr. 14 din 03 iulie 2002 emisă de către pârâtă ca răspuns la notificarea reclamantului prin care nu se aprobă restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât a fost preluat cu titlu valabil, fiind evidenţiat în patrimoniul pârâtei ca urmare a privatizării, nu poate fi considerată o decizie în sensul art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Constatând că reclamantul a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său asupra imobilului în litigiu la momentul deposedării, tribunalul a admis cererea reclamantului şi a dispus restituirea în natură a imobilului în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) Legea nr. 10/2001 republicată care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat.
Tribunalul a avut în vedere şi considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie intrată în puterea lucrului judecat prin care a fost obligată pârâta la restituirea în natură a 1/2 din construcţia Vila V. către celălalt coproprietar, constatând preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului şi faptul că nu este folosit şi nu este afectat unei utilităţi publice, considerente în raport cu care s-a dispus restituirea în natură.
S-a apreciat că această soluţie respectă dreptul reclamantului la un proces echitabil care presupune şi o jurisprudenţă unitară în interpretarea legilor privind retrocedarea imobilului preluat abuziv.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. pe capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat că obligaţia restituirii în natură incumbă unităţii deţinătoare a imobilului conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în speţă pârâtei SC O.C. SA.
Asupra excepţiilor nulităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta O.C. SA în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S., tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în garanţie îl reprezintă prejudiciul cauzat pârâtei prin restituirea către fostul proprietar a imobilului preluat abuziv, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 cu modificările ulterioare prin Legea nr. 137/2002.
Tribunalul a reţinut şi faptul că s-a trimis spre rejudecare cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, formând obiectul Dosarului nr. 14293/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a soluţionat prin Sentinţa comercială nr. 9295 din 12 iunie 2009, rămasă definitivă prin Decizia nr. 137 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a, prin care a fost obligată chemata în garanţie A.V.A.S. să plătească pârâtei O.C. SA suma de 535.000 euro, reprezentând echivalentul imobilului restituit în natură fostului proprietar. Constatând că numai cererea principală este în stare de judecată, tribunalul a disjuns soluţionarea pe fond a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta O.N.T. în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S. cu formarea unui nou dosar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC O.N.T. Carpaţi S.A., acesta fiind respins prin Decizia civilă nr. 564A din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 14 din 03 iulie 2002 emisă de pârâta O.C. SA, ca răspuns la notificarea formulată de reclamant, privitor la imobilul în litigiu, se reţine că: "notificarea împreună cu înscrisurile doveditoare transmise de către petent precum şi prezenta decizie se trimit spre soluţionare la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti", astfel că în mod greşit a susţinut apelanta că actul emis la data de 03 iulie 2002 reprezintă o decizie în înţelesul Legii nr. 10/2001, în acord cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ în actuala numerotare.
Cum actul emis la data de 03 iulie 2002 nu poate primi o calificare în sensul art. 23 (art. 25 după renumerotare) din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu se poate face nicio discuţie referitor la termenul în care a fost promovată cererea reclamantului, prin raportare la art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară republicării). Aşa fiind, susţinerea apelantei în sensul că acţiunea care face obiectul prezentului dosar a fost tardiv introdusă urmează a fi respinsă ca nefondată.
Susţinerea apelantei în sensul că certificatul din 02 aprilie 1998, emis pentru defuncta S.E. decedată la 09 august 1957, prin care moştenitoare legală a fost declarată S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980 şi certificatul din 28 august 2005, emis pentru defunctul S.P., decedat la 12 ianuarie 1945, prin care moştenitoare legală a fost declarată S.E., decedată în prealabil la 09 august 1957, şi S.S.M.A., decedată în prealabil la 10 august 1980, sunt afectate de nulitate absolută, întrucât menţionează ca moştenitori persoane decedate anterior emiterii certificatului de moştenitor şi care nu puteau beneficia de moştenire neavând capacitate de folosinţă, nu poate fi primită direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.
Faptul că la momentul la care s-au emis certificatele de moştenitor, respectivele persoane indicate ca şi moştenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esenţial constă în faptul că notarul public a verificat şi stabilit că succesorii au acceptat accesiunea defuncţilor în termenul stabilit de lege.
În consecinţă, Curtea nu poate valida susţinerea apelantei în sensul că intimatul-reclamant nu a probat calitatea sa de succesor legal al proprietarului imobilului, motiv pentru care nu ar avea nici calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte trecerea imobilului în patrimoniul statului, Curtea a apreciat că acesta a fost preluat fără titlu valabil.
Astfel, la data intrării în vigoare a Decretului nr. 111/1951, cu toate că imobilul nu mai era în stăpânirea fostului proprietar, acesta a continuat să se intereseze de imobil, depunând la data de 15 februarie 1949 doar o declaraţie de impozit, această diligenţă dovedind faptul fostul proprietar nu a dorit ca bunul său să fie considerat fără stăpân şi nici nu a acceptat o atare desesizare. În condiţiile în care imobilul a fost sigilat, în mod cert fostul proprietar a fost lipsit de posibilitatea de a se bucura de bunul său ca un adevărat proprietar.
Aşa fiind, în mod greşit cu privire la acest imobil s-a făcut aplicarea Decretului nr. 111/1951, act normativ care chiar art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 consacră caracterul abuziv al preluării astfel realizate.
Curtea a constatat flagranta sa contradicţie cu dispoziţiile constituţionale din 1948, mai precis cu art. 8 şi 10 care recunoşteau şi garantau prin lege, proprietatea particulară, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, Curtea apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care are drept sferă de aplicare imobilele preluate cu titlu.
De altfel, cu privire la cealaltă cotă parte indiviză din Vila V., prin Decizia civilă nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere de lucru judecat că a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil prin rechiziţie şi ulterior hotărâre judecătorească pronunţată în baza Decretului nr. 111/1951. Or, aceste statuări au fost reţinute în mod corect de către prima instanţă ca opunându-se cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, din înscrisurile anterior evaluate rezultând că autorităţile statului au sigilat întregul imobil, punându-l la dispoziţia Primăriei Sinaia.
Critica nu are relevanţă în ceea ce priveşte momentul emiterii actului datat 03 iulie 2002, respectiv data introducerii acţiunii, dat fiind conţinutul identic al art. 29 din Legea 10/2001 cu cel în vigoare la momentul soluţionării cauzei, prin raportare la sintagma "imobil preluat cu titlu", Curtea având în vedere în acest sens şi efectele general obligatorii ale Deciziei 830/2008 pronunţată de Curtea Constituţională.
Aşa cum se deduce din considerentele Deciziei civile nr. 1730 din 14 martie 2008 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, soluţionarea cauzei privind cota de proprietate ce a aparţinut fostului proprietar S.T. s-a realizat potrivit Legii nr. 10/2001, nemodificată, în raport de prevederile art. 27 din aceeaşi lege în redactarea iniţială, care cuprindea referirea la imobile preluate cu titlu valabil, prezenta cauză fiind soluţionată prin raportare la acelaşi articol, devenit art. 29, după republicarea legii şi declararea de către Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil".
În condiţiile în care printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată de către instanţa supremă cota indiviză de 1/2 din imobilul în litigiu, în raport de care s-a reţinut o situaţie juridică identică în sensul statuării preluării fără titlu valabil, iar o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pârâta din prezenta cauză, a fost obligată la restituirea în natură, nereţinându-se niciun impediment rezultat din aplicarea Legii nr. 10/2001 la această modalitate de repunere a coproprietarului revendicator în situaţia anterioară privării sale nelegale de bun, s-a apreciat că o atare soluţie se impune şi în prezenta cauză.
Curtea a constatat incidente dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.
Mai mult, în jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un "bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta SC O.C. SA pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel a considerat că O.N.T., deşi era deţinătoarea imobilului notificat, nu avea calitatea de persoană învestită cu soluţionarea notificării pentru că a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care adevărata entitate învestită cu soluţionarea notificării era A.V.A.S. (A.P.A.P.S. la momentul respectiv), ca efect al art. 27 alin. (2) (în forma legii în vigoare la data deciziei O.N.T.).
Instanţa de apel adoptă o poziţie contradictorie: pe de o parte consideră că notificarea trebuia soluţionată de A.V.A.S., concluzie posibilă doar dacă preluarea imobilului se realizase cu titlu valabil, iar, pe de altă parte, decide că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil şi totuşi respinge calificarea O.N.T. ca persoană învestită cu soluţionarea notificării reclamantului.
Instanţa de apel a făcut confuzie între actul juridic al soluţionării notificării, realizat de pârâta O.N.T. prin emiterea deciziei şi faptul juridic al transmiterii notificării către A.V.A.S.
Cuprinsul deciziei arată că O.N.T. a soluţionat notificarea defavorabil sub cele două aspectele relevante: restituirea în natură şi acordarea de despăgubiri. Dar transmiterea notificării către A.V.A.S. nu a reprezentat o dezînvestire, întrucât identificarea A.V.A.S ca entitate obligată la despăgubiri a venit tocmai în urma evaluării situaţiei de fapt şi de drept de către O.N.T. şi constatării faptului că reclamantul nu urmează să beneficieze de măsuri reparatorii din partea O.N.T., ci din partea instituţiei implicate în privatizarea anterioară a societăţii.
Instanţa de apel a comis o eroare de drept şi atunci când a dispus restituirea în natură a imobilului, cu toate că a apreciat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, nu SC O.C. SA, avea calitatea de persoană învestită, în sensul legii, cu soluţionarea notificării.
Presupunând că A.V.A.S. era persoană învestită cu soluţionarea notificării, aceasta urma să se pronunţe în raport cu dispoziţiile art. 27 din forma iniţială şi art. 29 din forma actuală a Legii nr. 10/2001 şi să dispună acordarea exclusiv de despăgubiri, în raport cu patrimoniul acesteia.
Reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitor deoarece a depus la dosar certificate de moştenitor afectate de nulitate absolută, însă această apărare a fost însă înlăturată de instanţa de apel în temeiul dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., deşi acest articol se aplică reclamantului şi nu pârâtului, în sensul în care pârâtul nu îşi mai poate modifica acţiunea în apel.
Articolul citat nu restrânge însă dreptul pârâtului de a prezenta aspectele care dovedesc netemeinicia susţinerilor părţii adverse, în raport cu probatoriul deja administrat, fapt confirmat de art. 292 C. proc. civ. potrivit cu care "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".
În consecinţă, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa ar fi trebuit "să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii" (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), luând în discuţie lipsa dovezii calităţii de moştenitor şi nu considerând-o ca imposibil de primit în apel pe baza unui text de lege inaplicabil în speţă.
În subsidiar, instanţa de apel a reţinut următoarele: "faptul că la momentul la care s-au emis certificatele de moştenitor, respectivele persoane indicate ca şi moştenitori erau decedate nu este de natură să atragă nulitatea absolută a actelor contestate, având în vedere că ceea ce este esenţial constă în faptul că notarul public a verificat şi stabilit că succesorii au acceptat accesiunea defuncţilor în termenul stabilit de lege".
Această apreciere a instanţei este greşită întrucât nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat acceptarea succesiunii de către defuncţi, ci s-a reclamat însăşi menţionarea defuncţilor ca moştenitori, adică desemnarea ca succesori a unor persoane lipsite de capacitate de folosinţă şi capacitate succesorală.
Certificatele de moştenitor din 02 aprilie 1998 şi din 28 august 2005 sunt afectate de nulitate absolută, deoarece menţionează ca moştenitori persoane decedate în prealabil şi care nu puteau beneficia de moştenire neavând capacitate de folosinţă. În consecinţă, reclamantul nu probează în mod valid calitatea sa de succesor legal al proprietarului imobilului în litigiu.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Sub aspectul nedovedirii calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., deoarece intimata a invocat de fapt excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie care are caracter de ordine publică, deoarece vizează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, astfel încât putea fi invocată în orice faza procesuală, iar instanţa de apel avea obligaţia să o analizeze.
De altfel, în subsidiarul aplicării art. 294 C. proc. civ., instanţa de apel a realizat o analiză a excepţiei invocate.
Prin urmare, ca motiv de ordine publică, se impune ca această excepţie să fie reanalizată în recurs, unde de altfel a şi fost reiterată.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, motivând în subsidiar, a apreciat în mod corect că certificatele de moştenitor invocate nu sunt lovite de nulitate, deoarece momentul la care se ia act de voinţa moştenitorilor de acceptare a moştenirii nu este cel al emiterii certificatului de moştenitor, ci acela al dezbaterii succesiunii, iar la data decesului autorilor reclamantului, acele persoane erau în viaţă, având prin urmare capacitate de folosinţă, cât şi de exerciţiu, în raport de care şi-au exprimat valabil acordul de acceptare al moştenirii, acord care a fost consfinţit ulterior de notar, la momentul emiterii certificatului de moştenitor.
De altfel, chiar recurenta menţionează că nu s-a pretins că notarul nu ar fi verificat acceptarea succesiunii de către defuncţi, ci numai împrejurarea că aceştia erau lipsiţi de capacitate de folosinţă la data emiterii certificatului de moştenitor.
Astfel fiind, data acceptării moştenirii nu se confundă cu data emiterii certificatului de moştenitor, acesta putând fi emis cu mult după momentul decesului persoanei a cărei moştenire se dezbate prin emiterea certificatului de moştenitor, când este posibil ca anumiţi moştenitori acceptanţi să fie, la rândul lor, decedaţi fără ca prin aceasta să se poată susţine că aceştia din urmă nu au putut accepta moştenirea.
Din cuprinsul celor două certificate de moştenitor, rezultă că reclamantul este moştenitorul fostului proprietar al cotei de 1/2 din imobil, astfel încât a fost dovedită calitatea sa procesuală activă în cauză.
Analizând critica referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de apel cu privire la calitatea de pârâtă în raport de calificarea preluării imobilului de către stat ca fiind o preluare cu titlu sau fără titlu valabil, Înalta Curte observă că nu există o astfel de contradicţie, instanţa de apel motivând pe larg, în mod convingător, faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 111/51.
Plecând de la această concluzie, prin interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, s-a stabilit în mod corect că unitatea implicată în privatizare nu avea calitate procesual pasivă, această calitate revenind SC O.C. SA, societate integral privatizată, care deţine imobilul în patrimoniul său, aceasta fiind de altfel şi obligată la restituirea în natură a imobilului.
Motivarea instanţei de apel că dispoziţia emisă de SC O.C. SA nu soluţionează notificarea, deoarece a fost înaintată către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), este interpretată greşit de către recurentă în sensul că instanţa de apel ar fi considerat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este competentă să soluţioneze notificarea.
Instanţa de apel nu a făcut un astfel de raţionament, ci a apreciat că restituirea în natură este posibilă chiar din patrimoniul unei societăţi integral privatizate, câtă vreme imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil şi se află în patrimoniul unei astfel de societăţi, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008, care impune ca recunoaşterea dreptului la despăgubiri de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să aibă loc numai atunci când preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu titlu valabil.
Nici argumentul recurentei privind greşita respingere a excepţiei tardivităţii formulării prezentei contestaţii nu poate fi primit întrucât Decizia nr. 14 din 23 iulie 2002 a SC O.C. SA nu soluţionează cauza pe fond, prin pronunţarea asupra cererii de restituire în natură. Deşi în cuprinsul deciziei sunt analizate aspectele pentru care această societate se consideră necompetentă să soluţioneze notificarea, prin raportare la modul de preluare a imobilului de către stat şi la faptul că societatea notificată este integral privatizată, menţionându-se chiar că urmează ca decizia să fie comunicată către notificator, cât şi posibilitatea de atacare a acesteia în instanţă, în final se dispune ca toate înscrisurile, inclusiv decizia pronunţată să fie "trimise spre competentă soluţionare la A.P.A.P.S.", ceea ce echivalează cu o declinare a competenţei de soluţionare a notificării. O astfel de soluţie este incompatibilă cu soluţionarea pe fond a notificării.
Or, potrivit art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (fost art. 23) "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură", adică să soluţioneze pe fond notificarea.
Ca atare, în mod corect ambele instanţe de fond au apreciat că Decizia nr. 14 din 23 iulie 2002 a SC O.C. SA, prin faptul că a trimis notificarea la A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) spre a fi soluţionată pe fond, nu constituie o dispoziţie care finalizează pe fond procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, întrucât numai de la data comunicării unei astfel de dispoziţii curge termenul de formulare a contestaţiei, în raport de care se poate aprecia asupra tardivităţii formulării contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, Înalta Curte consideră că este lipsit de relevanţă modul în care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului trebuia învestită, câtă vreme instanţa de apel a menţinut soluţia de restituire în natură a imobilului de către SC O.C. SA, considerând că această societate are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, iar nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Pentru argumentele expuse anterior, motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC O.C. SA împotriva Deciziei nr. 564A din 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 6060/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6057/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
