ICCJ. Decizia nr. 6057/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6057/2012
Dosar nr. 5402/2/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 23 februarie 2007, reclamantele M.I.C. şi M.I.E. au chemat în judecată pe pârâta Societatea de Construcţii C. Bucureşti SA prin Administratorul Judiciar A.L. - Întreprindere Profesională Unilaterală cu Răspundere Limitată (fostă SRL), solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 5.468 mp situat în Bucureşti, str. C., sector 1, cuprins în lotul ce formează numerele 40 - 50 pe strada C., sector 1, inclus în Trupul 3, în suprafaţă de 39.107,16 mp, intabulat în Cartea Funciară nr. 7051.
În motivarea acţiunii s-a arătat că terenul în suprafaţă de 10.000 mp situat în Bucureşti, cu ieşire în str. C., sector 1, a fost proprietatea numitului I.N., conform actului de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, autentificat la Secţia notariat a fostului Tribunal Ilfov, acest teren nefiind trecut în proprietatea statului în baza vreunui titlu, ci reprezenta un teren viran ce a fost acaparat de stat în mod abuziv, totodată bunul fiind exploatat în regimul anterior de către Antrepriza Generală de Căi Ferate.
Reclamantele sunt moştenitoarele legale ale proprietarului, astfel cum rezultă din actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor anexate la dosar şi au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/1991, formulând în acest sens notificarea ce a fost comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti în calitate de unitate deţinătoare.
Pârâta a obţinut de la Ministerul Transporturilor certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafaţa de 93.839,07 mp teren în care a fost inclus şi terenul ce reprezintă proprietatea reclamantelor, iar ulterior aceasta şi-a înscris dreptul de proprietate în Cartea Funciară nr. 7051 la adresa Bucureşti, str. C., nr. 34, sector 1.
Reclamantele au învederat faptul că pârâta nu deţine niciun înscris din care să rezulte că terenul în litigiu a intrat în mod legal în proprietatea statului ori că statul a transmis în proprietate acest teren către Ministerul Transporturilor, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul pârâtei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantele solicitând ca în cadrul cererii de revendicare să fie comparate titlurile de proprietate prezentate de părţi.
Pârâta a depus la dosar o cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S., întrucât a avut loc procesul de privatizare în anul 1995, iar contractul întocmit în acest sens include răspunderea pentru evicţiune a instituţiei publice care a efectuat această operaţiune de privatizare.
Judecătoria Sector 1 Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 14222 din 17 octombrie 2007 prin care a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea întregului teren ce formează obiectul litigiului depăşeşte suma de 5 miliarde RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 282 din 02 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, formulată de pârâta Societatea de Construcţii C. Bucureşti SA prin administrator judiciar SC A.L. SRL, ca neîntemeiată, a respins cererea de revendicare precizată, ca nefondată, şi a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.
Analizând actele aflate la dosar tribunalul a constatat că pârâta s-a privatizat în anul 1995 cumpărând de la F.P.S. şi respectiv F.P.P. în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 49/95 şi nr. 186/95, întregul capital social din care face parte şi terenul în suprafaţă de 9,8 ha specificat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la 9 noiembrie 1994 de Ministerul Transporturilor în beneficiul pârâtei.
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, fiind respinsă, avându-se în vedere că prin art. 21 din Constituţia României ca de altfel şi prin art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale a fost consacrat accesul liber la justiţie, ca drept fundamental, astfel că legea nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Expertiza tehnică întocmită de expertul desemnat şi completată cu răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi nu este edificatoare, câtă vreme documentaţia ce a fost pusă la dispoziţia expertului nu a inclus şi un plan topografic vechi în vederea identificării terenului în litigiu, astfel că în final concluzia expusă de expert, respectiv că terenul solicitat s-ar afla pe terenul înscris de pârâtă în Cartea Funciară nr. 7051 la adresa din str. C., sector 1 nu a fost luată în considerare de tribunal pentru a dispune admiterea cererii de revendicare.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel reclamantele.
În apel, au fost administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 173A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 5.421 mp teren situat în Bucureşti, str. C., sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert F.L. în faza procesuală a apelului şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Verificând sentinţa apelată, Curtea a observat că excepţia inadmisibilităţii prezentei acţiuni este neîntemeiată.
Instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de persoane ce se pretind îndreptăţite, împotriva unei societăţi comerciale în raza căreia se află imobilul invocat a fi proprietatea autorului acestora.
Curtea a apreciat în continuare, că existenţa Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum de altfel, a şi procedat pârâta la fond), ca şi un impediment legal în exercitarea deplinei jurisdicţii a instanţei asupra fondului raportului litigios dedus judecăţii.
Curtea europeană, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivităţii mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea), a constatat totala sa ineficienţă, arătând în mod expres, că inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esenţial pe care se bazează condamnările sale împotriva României, în astfel de cauze.
Simplul fapt că în cauza Faimblat era vorba de o acţiune în constatare şi nu de una în revendicare propriu-zisă nu schimbă cu nimic datele problemei, soluţia Curţii europene fiind deplin aplicabilă şi în cazul acţiunilor în revendicare, pentru argumentul de analogie.
În prezenta cauză însă instanţa de apel nu a făcut abstracţie de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat potrivit considerentelor anterioare şi le-a considerat ineficace, potrivit şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul legii.
Ca atare, Curtea a apreciat, la rândul său, că această excepţie absolută este neîntemeiată.
Curtea a observat că motivul respingerii de către instanţa de fond, a cererii prezente de revendicare, îl constituie exclusiv aspectul nedovedirii suprapunerii dintre terenul care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi terenul aparţinând pârâtei.
Or, sub acest aspect, Curtea a constatat că în cadrul apelului, au fost administrate probe noi, inclusiv proba cu înscrisuri, dar şi cu expertiză topografică, probe care au ilustrat această corespondenţă.
Conform capitolului III al expertizei, s-a constatat o suprapunere parţială între terenul aparţinând autorilor reclamanţilor şi terenul pârâtei, pe o suprafaţă de 5421 mp identificaţi în expertiza efectuată.
Curtea a apreciat că în apel s-a realizat dovada identităţii parţiale dintre imobilul proprietate a reclamanţilor şi cel revendicat, în limita identificată de expert, de 5.421 mp deţinuţi de pârâtă.
În baza art. 480 C. civ. pârâta exhibă certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 09 noiembrie 1994.
Dreptul de proprietate al statului (autorul pârâtei) asupra acestui imobil trecut în proprietatea pârâtei, în temeiul Legii nr. 15/1990, nu este atestat de niciun titlu, potrivit chiar şi susţinerilor acestei părţi din cadrul dezbaterilor din faţa acestei instanţe, de la ultimul termen de judecată, când s-a afirmat că pentru perioada de până în anul 1989, pârâta nu poate face dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, Curtea a observat că dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor, astfel cum rezultă el din titlul exhibat de aceştia - contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, autentificat la Secţia Notariat a fostului Tribunal Ilfov, este necontestat, pârâta atestând această împrejurare inclusiv prin concluziile sale de la ultimul termen de judecată din apel.
În acest context, este evident că în concursul juridic dintre cele două drepturi, instanţa nu putea să acorde preferinţă decât dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, mai caracterizat şi necontestat, cu efectul juridic al admiterii acţiunii reclamanţilor.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâta D.S.H. GMBH, în calitate de cumpărătoare a drepturilor litigioase de la Societatea de Construcţii C. Bucureşti SA, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că reclamantele nu deţin un bun actual şi nici măcar o speranţă legitimă cu privire la imobilul în litigiu. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României în situaţii similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr. 51864/99).
În cauza de faţă, reclamantele nu au făcut dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietare ale imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către societatea pârâtă.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii întrucât instanţa de apel a nesocotit principiile ocrotirii dobânditorului de bună-credinţă cu titlu oneros şi principiul error communis facit jus în persoana societăţii pârâte - subdobânditor cu titlu oneros.
În mod eronat instanţa de apel a considerat că respingerea cererii de revendicare ar însemna o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care cataloghează ca fiind ineficace dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Au fost încălcate normele imperative prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., negându-se pârâtei dreptul de acces la justiţie întrucât cauza a fost analizată pe fond în apel fără a se soluţiona şi cererea de chemare în garanţie. Pârâta a fost sancţionată nejustificat, motivat de faptul că nu ar fi declarat apel incident în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, apreciind ca intrate sub puterea de lucru judecat dispoziţiile instanţei de fond privitoare la respingerea acestei cereri subsidiare, însă, prin admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii, instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra cererilor incidentale sau subsidiare, inclusiv asupra cererii de chemare în garanţie.
În faza procesuală a recursului a fost depusă întâmpinare de către intimatele-reclamante M.I.C. şi M.I.E. şi de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a solicitat, motivat, respingerea recursului.
Intimatele-reclamante M.I.C. şi M.I.E. au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a recurentei, excepţie respinsă conform argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.
Intimata-chemată în garanţei AVAS a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cât şi nulitatea cererii de chemare în garanţie, motivată de împrejurarea că AVAS a avut doar calitatea de acţionar şi nu de proprietar al activelor din patrimoniul societăţii comerciale, iar obiectul cererii de chemare în garanţie nu este determinat, individualizat, iar conform art. 60 C. proc. civ., pretenţiile pârâtei trebuie să fie cert determinate, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii acestei cereri, pentru lipsa obiectului, în temeiul art. 133 C. proc. civ.
Intimata-chemată în garanţei AVAS a invocat şi nerespectare art. 29 al Legii nr. 10/2001, ceea ce ar determina respingerea ca inadmisibilă a acţiunii privind despăgubirile pe care AVAS ar trebui să le restituie recurentei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Deşi reclamantele au iniţiat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării nr. 4690 din 8 noiembrie 2001 în scopul obţinerii de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, acestea au înţeles să solicite restituirea în natură a mobilului şi pe calea dreptului comun, prin depunerea prezentei cereri în revendicare, care este considerată admisibilă potrivit dezlegării date raportului dintre legea specială şi legea generală prin Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
În dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menţionează: "concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice", dacă reclamantul invocă existenţa în patrimoniul său a unui bun, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la dreptul de proprietate reglementat în art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Întrucât de esenţa acţiunii în revendicare este faptul că ambele părţi deţin titluri de proprietate care fac dovada deţinerii unui bun în patrimoniu, concluzia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se impune a fi analizată şi prin prisma accepţiunii noţiunii de "bun" conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece altfel s-ar ajunge la respingerea de plano a tuturor acţiunilor în revendicare, câtă vreme bunul care face obiectul acestor acţiuni este deţinut de pârât, iar securitatea raporturilor juridice impune păstrarea acestei posesii.
O analiză din această perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât noţiunea de "bun" a fost nuanţată de către Curtea europeană a drepturilor omului în jurisprudenţa sa recentă, în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei hotărâri fiind aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvor de drept pentru instanţele naţionale.
În cauza pilot Atanasiu împotriva României, Curtea europeană a ajuns la concluzia că "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (parag. 140).
Verificând existenţa unui "bun actual" în patrimoniul reclamantelor, care să justifice admiterea prezentei acţiuni, Înalta Curte constată că acestea nu deţin o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietar şi care să se fi dispus în mod expres revenirea bunului în patrimoniul lor, pentru a fi reconfirmat titlul de proprietate anterior preluării bunului de către stat.
Or, în lipsa unei astfel de dovezi, în mod greşit instanţa de apel a trecut la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor din prezentul litigiu, luând în considerare, ca dovadă a existenţei bunului în patrimoniul reclamantelor, titlu de proprietate al autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1934, căruia i-a acordat preferabilitate în acţiunea în revendicare, cu toate că acest înscris nu era urmat de o hotărâre judecătorească prin care să se constate revenirea bunului în patrimoniul reclamantului, după preluarea abuzivă a acestuia de către stat, cât şi obligaţia de a reda fostului proprietar posesia acestui bun.
În absenţa dovedirii de către reclamante a deţinerii în prezent în patrimoniul lor a unui "bun actual", prezenta acţiune în revendicare nu este întemeiată, însă urmează ca, în procedura pendinte a Legii nr. 10/2001, să fie verificată calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii şi, în măsura dovedirii acestei calităţi, să se stabilească posibilitatea de restituire în natură a imobilului, alături de celelalte măsuri reparatorii menţionate în legea specială, reclamantele putându-şi valorifica pe această cale pretenţiile de redobândire în natură a bunului imobil.
Faţă de argumentele prezentate în susţinerea criticii recurentei potrivit cu care reclamantele nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, în considerarea cărora prezentul recurs este apreciat ca fondat, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate invocate în cererea de recurs şi apar ca lipsite de interes excepţiile invocate de către AVAS prin întâmpinare, deoarece, prin menţinerea soluţiei pronunţate de către prima instanţă de fond, de respingere a acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie, pârâta nu a căzut în pretenţii în cauza de faţă, astfel încât aceasta nu se va mai putea îndrepta împotriva AVAS cu o cerere de chemare în garanţie sau în despăgubiri legată de prezenta cauză.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a AVAS şi nulităţii cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi va fi admis recursul declarat de pârâta D.S.H. GMBH, succesoarea cu titlu particular a drepturilor procesuale ale pârâtei Societatea de Construcţii C. Bucureşti SA.
Urmează a fi modificată decizia recurată, în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamantele M.I.C. şi M.I.E. împotriva Sentinţei nr. 282 din 2 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat, ceea ce presupune menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile lipsei calităţii procesuale a AVAS şi a nulităţii cererii de chemare în garanţie a AVAS.
Admite recursul declarat de pârâta D.S.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 173A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele M.I.C. şi M.I.E. împotriva Sentinţei nr. 282 din 2 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 6059/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
