ICCJ. Decizia nr. 6239/2012. Civil. Pretenţii. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6239/2012
Dosar nr. 4541/2/2011
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă,constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 octombrie 2007, sub nr. 35034/3 din 2007, reclamanţii C.M., C.N. şi C.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din data de 01 aprilie 1980, în ceea ce priveşte terenul reclamanţilor în suprafaţă de 332 mp, situat în strada H. (fostă strada V.), sectorul 4, Bucureşti şi să se dispună retrocedarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a terenului menţionat mai sus.
Prin Sentinţa civilă nr. 1572 din 14 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă, în raport de obiectul acţiunii şi de Decizia în interesul legii LIII din 04 iunie 2007, reţinând că Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare specială în raport de Legea nr. 33/1994, astfel că reclamanţii nu mai au deschisă calea acţiunii de drept comun, întemeiată pe art. 35 din acest ultim act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 1207 din 02 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, pentru a examina, pe fond, cererile vizând constatarea caducităţii art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980 şi retrocedarea terenului, în deplină proprietate şi posesie, în raport de dispoziţiile Legii nr. 33 din 1994 şi ale dreptului comun, Codul civil.
Spre rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 35034./3 din 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1508 din 22 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16829 din 1948, C.I. a dobândit, în proprietate, un teren virat în suprafaţă de 307 mp, situat în comuna suburbană "Şerban Vodă".
De pe urma defunctului C.I., decedat la 24 octombrie 1994, au rămas, ca moştenitori, reclamanţii C.G., în calitate de fiu, cu o cotă de 2/4, C.N. şi C.M.. în calitate de nepoţi de fiu predecedat, fiecare cu o cotă de 1/4 din moştenire, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 250 din 16 august 2006, eliberat de B.N.P. T.M.
Terenul a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, regăsindu-se la poziţia 13, unde se menţionează exproprierea terenului în suprafaţă de 332 mp şi a unei construcţii de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp, situată în str. V., aparţinând lui C.I. şi C.M., astfel cum rezultă din Decret şi extrasul din listele anexă ale acestuia.
Pentru imobilul construcţie au fost plătite despăgubiri în valoare de 14.243 RON, la 05 iulie 1982, nefiind plătite despăgubiri pentru teren, astfel cum rezultă din adresa nr. 451 din 21 mai 2007, emisă de SC A.B. SA.
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
Din adresa nr. 797141/393 din 21 ianuarie 2009, emisă de Primăria municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană, rezultă că zona în care se afla parcela de teren aparţinând imobilului expropriat şi demolat din str. V. nu a fost afectată de blocuri de locuinţe sau alei de circulaţie.
Din adresa nr. 8062 din 26 noiembrie 2009, emisă de P.M.B. - Direcţia Generală Economică, rezultă că terenul nu a făcut obiectul vreunui contract de concesiune încheiat de Direcţia de Achiziţii Concesionări Contracte din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti.
Din raportul de expertiză întocmit de expert N.V. şi din raportul de expertiză topo întocmit de expert M.F. rezultă că terenul este afectat de Complexul Comercial şi de Biserica "S.D.", rămânând o suprafaţă liberă de construcţii de 207,56 mp potrivit primului raport şi de 221 mp potrivit celui de al doilea raport.
Sub un prim aspect, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, s-a dispus exproprierea terenurilor în suprafaţă de 17802 mp şi construcţiilor de pe acestea, situate în Municipiul Bucureşti, printre care şi terenul autorilor reclamanţilor, în scopul realizării, în Municipiul Bucureşti, a unui număr de 420 de apartamente, precum şi a unui magazin de mobilă, a unui complex comercial tip BIG, a unei pieţe agroalimentare şi a dotărilor tehnico edilitare aferente, în ansamblul de locuinţe "Reşiţa - Huedin - Uioara".
Sub aspectul problemei de drept puse în discuţie privind efectele Decretului de expropriere, respectiv caducităţii acestuia, potrivit indicaţiilor date de instanţa de recurs, Tribunalul a apreciat că scopul exproprierii a fost realizat, întrucât terenul a fost afectat realizării lucrărilor de investiţii menţionate, parte din el fiind afectat complexului comercial edificat, Bisericii "S.D.", fiind lipsit de relevanţă faptul că acesta nu a fost în întregime afectat de construcţii propriu-zise, ci doar în proporţie de aproximativ o treime.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că nu este incidentă ipoteza descrisă de art. 35 din Legea nr. 33/1994, scopul exproprierii fiind realizat.
Sub aspectul posibilităţii de restituire a terenului în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului care nu este efectiv ocupat de lucrările de construcţii, considerând că, prin poziţia acestuia - între Complexul Comercial str. H. - aleea H. - parcarea amenajată şi Biserica "S.D.", terenul este afectat funcţional de lucrările de sistematizare, fiind aplicabile prin analogie, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, imobilul nu se poate restitui în natură.
Prin Decizia civilă nr. 648 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C.M., C.N. şi C.G. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Situaţia de fapt a fost, în mod corect, reţinută în cauză, de către prima instanţă, care a procedat la examinarea pe fond a cererii, având în vedere decizia instanţei de recurs, pronunţată în primul ciclu procesual, obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ.
Într-adevăr, terenul în litigiu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, regăsindu-se la poziţia 13, unde se menţionează exproprierea terenului în suprafaţă de 332 mp şi a unei construcţii de 75 mp, din care locuibil 32,7 mp, situată în str. V., aparţinând autorilor reclamanţilor.
În decretul de expropriere se specifică, la art. 16, că exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 17.802 mp, printre care se numără şi cel al reclamanţilor, se efectuează în scopul realizării în Municipiul Bucureşti a unui număr de 420 de apartamente, precum şi a unui magazin de mobilă, a unui complex comercial tip BIG, a unei pieţe agroalimentare şi a dotărilor tehnico edilitare aferente, în ansamblul de locuinţe "Reşiţa - Huedin - Uioara.
Având în vedere că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că parte din teren este afectat de Complexul Comercial şi de Biserica "S.D.", în mod corect a constatat prima instanţă că scopul exproprierii a fost realizat, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Susţinerile din apel, în sensul că centrul comercial este un domeniu privat, nu pot fi primite, deoarece apelanţii reclamanţi, cărora le revenea sarcina probei sub acest aspect, potrivit art. 1169 C. civ. (cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească) nu au făcut nicio dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, examinând cererea din perspectiva dreptului comun, art. 480 C. civ., date fiind indicaţiile instanţei de recurs, în mod corect a apreciat Tribunalul că nu se poate dispune restituirea terenului care nu este efectiv ocupat de construcţii, în suprafaţă de 221 mp, având în vedere poziţionarea acestuia, (între Complexul Comercial - str. H. - aleea H. - parcarea amenajată şi Biserica "S.D.", care justifică aprecierea că terenul este afectat funcţional de lucrările de sistematizare.
Sub acest aspect, Curtea a apreciat corectă raportarea Tribunalului la dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a căror interpretare per a contrario determină concluzia că, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, nu se poate dispune restituirea în natură.
În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că, dat fiind regimul juridic al terenului în litigiu (expropriat în baza Decretului-lege nr. 102 din 01 aprilie 1980), în cauză nu se poate face abstracţie de dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, în domeniul de aplicare al căreia intră imobilul.
Faptul că, în primul ciclu procesual, acţiunea a fost considerată ca fiind admisibilă (acest aspect nemaiputând fi repus în discuţie, deoarece a fost stabilit cu putere de lucru judecat) produce consecinţe juridice numai din perspectiva posibilităţii promovării unei asemenea acţiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, admisibilitatea vizând, aşadar, calea procedurală aleasă de reclamanţi pentru redobândirea bunului.
Însă, normele de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilului, sunt aplicabile în speţă, deoarece acestea au fost edictate în raport cu situaţia juridică a imobilului, aceea de bun preluat abuziv, şi trebuie aplicate unitar, cu privire la toate bunurile aflate în această situaţie, indiferent de calea procedurală prin care se solicită valorificarea dreptului pretins.
Incidenţa, în cauză, a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001 se impune a fi reţinută, în considerarea principiului de drept consacrat specialia generalibus derogant, principiu care determină concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al reclamantului între aceste norme şi cele care reprezintă dreptul comun.
Dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe alte prevederi legale, pornind şi de la noţiunea de "cauză" a cererii de chemare în judecată, care nu se confundă cu temeiul juridic indicat de reclamant în cerere.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile speciale de drept material, prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabile în raport cu regimul juridic al imobilului în litigiu, soluţia respingerii acţiunii privind retrocedarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a imobilului este corectă, reclamanţii având la dispoziţie posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent doar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care au urmat această cale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.M., C.N., C.G., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia atacată se impune a fi modificată în totalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa a apreciat, într-un mod eronat, înscrisurile deduse judecăţii:
În acest sens, instanţa învestită cu soluţionarea apelului, deşi a exhibat o motivare amplă, practic nu a adus niciun argument pertinent în favoarea respingerii acestuia, însuşindu-şi motivaţia greşită a instanţei de fond, fără a şi-o argumenta.
Din înscrisurile cauzei reiese că Biserica şi Complexul comercial au fost edificate ulterior anului 1991, de către persoane fizice care au dobândit terenul de sub construcţii prin vânzare-cumpărare - este cazul Complexului Comercial, ori prin concesiune/atribuire - este cazul Bisericii "S.D.".
Or, aceasta înseamnă că Decretul de expropriere nu şi-a produs efectele.
Pe de altă parte, din niciun înscris existent la dosarul cauzei, nu reiese existenţa vreunui plan aprobat de construire, ce urma a deveni operant după ce Decretul de expropriere şi-ar fi produs efectele.
2. Decizia este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. În acest sens, elementele de sistematizare de care instanţa face vorbire nu constituie astfel de elemente, deoarece, pe terenul recurenţilor nu a fost amenajată legal nicio parcare, autovehiculele parchează abuziv pe teren, iar parcarea nu este semnalizată prin indicatoare.
2.2. În ceea ce priveşte concursul dintre legile speciale şi dreptul comun, practica europeană a condamnat România în nenumărate rânduri prin prisma faptului că instanţele române au aplicat într-un mod greşit dispoziţiile legale.
Aceasta înseamnă că, şi în acest caz, România ar putea fi condamnată dacă nesocoteşte fundamentul dreptului reclamanţilor, acordând întâietate unor proceduri controversate.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, iar, pe fond, să se constatate caducitatea art. 16 din Decretul de expropriere nr. 102 din 01 aprilie 1980, în ceea ce priveşte terenul reclamanţilor, şi să se dispună retrocedarea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a terenului în suprafaţa de 332 mp, situat în str. H. (fostă V.), sector 4, Bucureşti,
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În primul rând, trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere de prezenta instanţă, deoarece criticile recurenţilor nu se circumscriu acestuia, nepunând în discuţie interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de "negotium".
Criticile referitoare la nemotivarea deciziei vor fi examinate, însă, din perspectiva motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor privind absenţa argumentelor în dezvoltarea deciziei recurate sunt neîntemeiate, Curtea motivând cu respectarea exigenţelor dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. soluţia pronunţată.
Astfel, în ceea ce priveşte aspectul în legătură cu care s-a invocat absenţa motivării vizează faptul că decretul de expropriere nu şi-a produs efectele, Biserica "S.D." şi Complexul Comercial nefiind edificate în temeiul acestuia, iar ultima dintre construcţii este un domeniu privat, dobândit conform unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană fizică; construcţiile au fost ridicate în anul 1991.
Cum s-a arătat în precedent, în ceea ce priveşte aceste susţineri ale apelantului reclamant, Curtea a arătat, raportat la scopul exproprierii menţionat în Decret, şi anume, printre altele, un complex comercial tip BIG şi dotări tehnico-edilitare aferente, că edificarea Complexului Comercial şi a Bisericii reprezintă tocmai realizarea scopului preluării terenului, nefiind incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. A înlăturat critica referitoare la faptul că Centrul Comercial ar aparţine domeniului privat ca nefiind probată de reclamant, în condiţiile art. 1169 C. civ.
Prin urmare, nu se poate reţine că decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care Curtea a considerat că scopul exproprierii terenului din care face parte şi terenul în litigiu s-a realizat.
Cât priveşte cele reţinute în fapt, sub acest aspect, de către Curte, criticile recurentului privind edificarea construcţiilor sus-amintite de persoane private, în anul 1991, fără existenţa unor planuri de construire avizate în condiţiile legii, pe lângă faptul că nu reprezintă decât o simplă reiterare a susţinerilor din apel, fără referire la decizia recurată, tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa anterioară. Or, în urma abrogării, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138 din 2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea reevaluarea, de către instanţa de recurs, a situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte nu mai poate examina în prezent susţinerile recurentului, care dezbat chestiuni de fapt.
2. Nici încălcarea sau aplicarea greşită a legii nu reprezintă o critică ce poate fi primită.
2.1. În ceea ce priveşte parcarea existentă pe teren, recurentul susţine că aceasta s-a realizat ilegal, fără să arate, însă, din perspectiva cărui text de lege înţelege să invoce această critică.
În orice caz, Curtea a aplicat, în soluţionarea cauzei, dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, aspect necontestat de reclamant prin prezentul recurs.
Conform art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "parcările amenajate" reprezintă amenajări de utilitate publică, care determină imposibilitatea restituirii în natură a terenului ocupat de asemenea construcţii în condiţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Afirmaţiile recurentului în sensul că autovehiculele parchează abuziv pe terenul din vecinătatea Complexului Comercial, parcarea nefiind semnalizată prin indicatoare, nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate şi, în consecinţă, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
2.2. Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun, cu posibila condamnare în viitor a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă faptul că este insuficient dezvoltată ca să permită exercitarea controlului judiciar de către Înalta Curte, nu este nici relevantă. Aceasta deoarece Curtea de Apel a examinat cauza, în limitele casării, atât din perspectiva dreptului comun (art. 480 C. civ.), cât şi a legislaţiei speciale (Legea nr. 33/1994 în materie de expropriere, Legea nr. 10/2001 în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), considerând că, din perspectiva tuturor acestor dispoziţii şi legi, nu este posibilă retrocedarea terenului solicitat în prezenta cauză.
Ca atare, nu se poate pune problema unui concurs de legi în raport de care Curtea de Apel, judecând litigiul, ar fi optat pentru aplicarea uneia dintre ele.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, fiind corespunzător motivată, în raport de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat, nefiind incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M., C.N., C.G. împotriva Deciziei civile nr. 648 A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3590/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6262/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
