ICCJ. Decizia nr. 6266/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6266/2012
Dosar nr. 2674/3/2007
Şedinţa publică din 16 octombrie 2012
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 2674/3 din 25 ianuarie 2007, reclamantul Aşezământul Cultural I.C.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale prin UM X, a solicitat anularea Ordinului nr. A153 din 09 ianuarie 2007 emis de pârât şi obligarea pârâtului să restituie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 2, preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 9924/1924 publicată în M. Of din 10 septembrie 1924 a fost înfiinţat Aşezământul Cultural I.C.B., cu personalitate juridică şi s-a dispus înregistrarea acesteia în Registrul Persoanelor Juridice al Tribunalului Ilfov.
În anul 1936, S.C., născută B., a donat Aşezământului, prin contractul autentificat sub nr. 14690 din 30 aprilie şi transcris sub nr. 9374/1936, imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti, str. C., sector 2, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 3325 mp şi construcţii, împrejmuit cu zid de beton înainte de data donaţiei.
În temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 416, imobilul a fost naţionalizat şi predat în administrarea Ministerului Forţelor Armate, prin decizia Sfatului Popular al capitalei nr. 3305 din 2 noiembrie 1957.
Prin Sentinţa civilă nr. 299 din 25 aprilie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta a fost reînfiinţată.
În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat, prin notificarea înregistrată la BEJ nr. 22043 din 21 ianuarie 2002, restituirea în natură a imobilului.
Pârâtul a emis ordinul nr. A153 din 09 ianuarie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire întrucât nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. C) din Legea nr. 10/2001 prin care să se constate că aşezământul este una şi aceeaşi persoană cu cea desfiinţată în anul 1946.
A susţinut apelanta că acest ordin este netemeinic şi nelegal întrucât, prin actul constitutiv şi statutul autentificat în anul 1991 pe baza căruia s-a dispus înregistrarea în registrul persoanelor juridice, s-a menţionat în mod expres că se reînfiinţează Aşezământul Cultural I.C.B. înfiinţat în anul 1924; ministerul însuşi a considerat iniţial că nu mai este necesară o nouă hotărâre judecătorească privind identitatea celor două organizaţii de vreme ce prin adresa mai sus indicată nu a fost solicitată o astfel de hotărâre.
În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 10/2001.
În data de 06 martie 2007 prin întâmpinarea depusă de către pârâta s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că, deşi în statutul reclamantului se arată că este continuatorul fostului aşezământ, această situaţie nu s-a reţinut prin Sentinţa civilă nr. 299 din 1991 a Judecătoriei sectorului 1.
În situaţia în care instanţa ar admite cererea de chemare în judecată a reclamantului, a solicitat pârâtul să se constate că are un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu până la achitarea de către contestator a contravalorii celor două construcţii edificate de stat şi a suprafeţei de teren de 235; 72 mp - reprezentând diferenţa între suprafaţa deţinută de pârât şi cea din actele aşezământului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1433 din 30 septembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:
Prin notificarea nr. 94 din 21 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 3, compus din teren în suprafaţă de 3325 mp şi construcţie (vilă duplex) desfăşurată pe cinci niveluri precum şi două clădiri anexe.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, în procesul-verbal de carte funciară din data de 15 iulie 1940 pentru imobilul situat în Bucureşti C. cu teren de 3325 mp şi construcţie a fost intabulat ca proprietar Aşezământul I.C.B., în baza actului de donaţie autentificat sub nr. 14690 din 30 aprilie 1936, donaţie efectuată de S.C.
În adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti Serviciul Evidenţă Proprietăţi se arată că în anexa la Decretul nr. 92/1950 la poziţia nr. 416 figurează imobilul din str. C. naţionalizat pe numele Asociaţiei Culturale I.C.B. Ulterior, acest imobil a fost predat în administrare Ministerului Forţelor Armate de la Întreprinderea Locuinţe şi Localuri a Raionului Stalin, prin Decizia nr. 3305 din 28 noiembrie 1957.
De asemenea, imobilul apare în evidenţele acestei instituţii ca având o suprafaţă de teren mult mai mare, de 5464 mp, pe el aflându-se mai multe construcţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a constatat că reclamantul este aceeaşi persoană juridică cu persoana juridică Aşezământul Cultural I.C.B. înfiinţată în anul 1924.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a dovedit în cauza de faţă că, în anul 1936, a dobândit prin donaţie - de la S.C. - imobilul ce la nivelul anului 1940 a purtat nr. 37 pe str. C., sector 2.
Însă, aşa cum se arată în chiar cuprinsul notificării formulate de reclamant, în anul 1945 acest bun, ca de altfel întreg patrimoniul aparţinând acestei persoane juridice a fost donat Academiei Române, iar în anul 1948, prin Decretul nr. 198/1948, a fost efectuată preluarea bunurilor de statul român, însă de la Academia Română.
Chiar dacă în Decretul nr. 92/1950 se arată că imobilul din str. C. a fost preluat de la Asociaţia I.C.B., totuşi situaţia aşa cum a fost prezentată de către reclamantă la momentul formulării notificării nu este conformă cu cele arătate în Decretul nr. 92/1950, întrucât statul preluase imobilul de la o altă persoană juridică şi în baza unui alt decret, anterior anului 1950.
Nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant că respectiva donaţie a întregului patrimoniu ar fi fost anulată, şi ca atare, a constatat instanţa că reclamantul nu este persoana îndreptăţită la restituire întrucât la momentul preluării nu mai era proprietar al bunului.
Art. 24 din Legea nr. 10/2001 arată că în absenţa unei probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea. Însă, în cauza de faţă chiar reclamantul a recunoscut că actul normativ nu este în concordanţă cu realitatea, adică imobilul a fost preluat de la Academia Română şi prin alt act normativ şi anume Decretul nr. 198/1948 şi nicidecum Decretul nr. 92/1950.
Ca atare, chiar dacă motivele pentru care notificarea reclamantului a fost respins nu sunt corecte, totuşi, având în vedere că în soluţionarea contestaţiei se impune verificarea nu doar a celor reţinute prin decizie/dispoziţie/ordinul entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi cele contestate de notificator ci şi îndreptăţirea acestuia la restituire în natură sau prin echivalent, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât reclamantul nu este persoana îndreptăţită potrivit art. 3 Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului - după reluarea expunerii referitoare la modalitatea în care a fost înfiinţat (în anul 1924) Aşezământul Cultural I.C.B. şi la modalitatea în care această persoană juridică a dobândit (prin donaţie) imobilul asupra căruia poartă litigiul, a formulat următoarele critici la adresa sentinţei apelate:
Deşi prin notificare s-au făcut afirmaţii în sensul celor reţinute prin hotărârea primei instanţe, acestea sunt eronate, fiind făcute de o persoană străină de viaţa Aşezământului. De aceea - arată apelantul - ele sunt contrare intereselor acestuia, precum şi tuturor actelor oficiale existente la dosar, şi celor ce vor fi depuse în completare.
Precizează apelantul că Aşezământul Cultural I.C.B. nu a încheiat vreun act de donaţie, cu Academia Română, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. C.
Donaţia realizată în anul 1945 către Academia Română a fost făcută de o altă persoană juridică cu denumire asemănătoare, respectiv de Aşezământul Cultural I.I.C.B.
În ilustrarea deosebirilor între cele două persoane juridice, apelantul menţionează că înţelege să depună Statutul Aşezământului I.I.C.B. (constituit în anul 1942).
De asemenea se face referire la convenţia de donaţie şi la autorizarea Academiei Române de a primi donaţia întregului patrimoniu al Aşezământului I.I.C.B., făcută de acesta din urmă Aşezământ, potrivit M. Of. nr. 195/19.08.1945.
Consideră apelanta că prima instanţă avea obligaţia - în virtutea rolului activ - să pună în discuţia părţilor ceea ce a folosit numai la motivarea sentinţei şi, astfel, s-ar fi edificat că afirmaţia din notificare nu are niciun temei, după care putea cere relaţii Academiei Române, iar lucrurile s-ar fi clarificat în sensul că imobilul revendicat nu a făcut parte din patrimoniul Academiei.
Imobilul în litigiu a fost permanent în proprietatea Aşezământului Cultural I.C.B., până la naţionalizarea lui din anul 1950, şi menţiunile din carte funciară evidenţiind această situaţie.
În apel, au fost administrate probele cu înscrisuri şi expertiză judiciară în specialitatea topografie.
Prin Decizia civilă nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul, s-a dispus schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii contestaţiei exercitate împotriva Ordinului nr. 153 din 09 ianuarie 2007 emis de Ministerul Apărării Naţionale, restituirii către apelantul reclamant a imobilului situat în mun. Bucureşti, str. C.A.R., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 3552 mp şi construcţii, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. U.L.D.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Reproşul făcut de apelant primei instanţe, în sensul că ar fi trebuit să aibă rol activ pentru identificarea altor acte de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu decât cele evocate de contestatoarea însăşi, dincolo de lacunele şi inexactităţile cererii de chemare în judecată, este în dezacord cu exigenţele art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ., norme în raport de care apelanta contestatoare era cea căreia îi revenea obligaţia nu numai de a înfăţişa situaţia reală a respectivelor transmisiuni şi a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute, cât şi de a proba situaţia astfel expusă.
Rolul activ al instanţei îşi găseşte justificare în situaţiile în care probatoriul administrat lasă loc unui dubiu asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, iar nu în situaţiile în care părţile îşi formulează cererile şi apărările în mod deficitar. Poziţia instanţei de judecată trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate şi echidistanţă faţă de părţile aflate în litigiu, astfel că ea nu poate - în virtutea rolului activ - să se transforme în apărătorul intereselor procesuale ale reclamantului.
În ce priveşte situaţia juridică a imobilului pentru care apelantul-reclamant a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, Curtea constată că probatoriul administrat, astfel cum a fost completat în calea de atac a apelului, confirmă susţinerile potrivit cărora preluarea acestui bun s-a realizat prin efectul naţionalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, de la Asociaţia Culturală I.B. - aspect ce reiese din adresa din 18 iunie 2004 emisă de PMB - după care a fost trecut în administrarea Ministerului Forţelor Armate.
În adresa menţionată se face referire la înscrierea acestui imobil în cartea funciară din anul 1940, potrivit Procesului-verbal nr. 9242, iar din acest din urmă document reiese că titular al dreptului de proprietate era Aşezământul I.C.B., în baza donaţiei consimţite de S.C. prin contractul nr. 14690 din 30 aprilie 1936.
În consecinţă, Curtea constată că preluarea imobilului s-a realizat de la antecesorul contestatorului apelant, iar denumirea de "asociaţie" utilizată în actul de preluare este rezultatul unei erori materiale strecurate în acesta.
Cu privire la compunerea imobilului astfel preluat, Curtea are în vedere menţiunile aceluiaşi proces-verbal de înfiinţare a cărţii funciare, menţiunile cărţii funciare întocmite în baza lui, cât şi cuprinsul actului de donaţie autentificat sub nr. 14.690/1936 potrivit cărora imobilul situat în str. C. era format din teren în suprafaţă de 3325 mp şi construcţie cu subsol, parter, etaj 1 şi dependinţe.
Prin expertiza efectuată în apel de d-na expert U.L.D., a fost identificat imobilul descris mai sus, care este deţinut în prezent de Ministerul Apărării Naţionale prin UM yyy.
În ce priveşte identificarea astfel realizată prin expertiza judiciară, Curtea reţine pe de o parte că expertul desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului hotar vechi al acestuia, conchizând că suprafaţa de teren ce îi corespunde în mod real este de 3552 mp, iar pe de altă parte că suprafaţa astfel măsurată concordă cu cea (de 3560 mp) rezultată din măsurătorile expertizei extrajudiciare pe care pârâtul a depus-o în cauză.
Având în vedere scopul Legii nr. 10/2001, care este acela de a asigura acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce au fost efectiv preluate de către stat în perioada regimului comunist, şi împrejurarea că identificarea - în modalitatea descrisă anterior - a imobilului preluat de la antecesorul apelantului contestator a reliefat că acesta avea o suprafaţă mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, Curtea apreciază că apelantul este îndreptăţit a obţine măsuri reparatorii pentru întreg imobilul de care antecesorul său a fost deposedat.
În ce priveşte construcţiile identificate prin expertiză ca fiind edificate ulterior preluării imobilului de la antecesorul apelantului, Curtea constată că intimatul - deşi a afirmat că respectivele edificii au fost efectuate de acesta - nu administrat dovezi cu privire la deţinerea unei autorizaţii în baza căreia să le fi realizat.
Potrivit ar. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent."
Prin art. 10 alin. (5) din acelaşi act normativ se prevede că: "Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare."
Din interpretarea per a contrario a normelor enunţate, rezultă că dreptul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, de a obţine restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat - potrivit cu regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Lege - poate fi restrâns sau condiţionat de plata unei despăgubiri către unitatea deţinătoare numai în situaţiile în care pe terenul preluat au fost edificate construcţii noi ce îndeplinesc condiţia de a fi fost autorizate.
O atare situaţie nu rezultă însă din probatoriul administrat în cauză.
Pe de altă parte, Curtea constată că, şi în ipoteza în care respectivele edificii (vivariu, punct de control, magazie, anexă, depozit subteran de carburanţi) ar fi fost autorizate, apelantul contestator este îndreptăţit la restituirea în natură a întregului imobil în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba de construcţii-anexă a căror utilitate pentru intimată se justifică numai pentru asigurarea unei exploatări optime a construcţiei principale (care este cea preluată în mod abuziv de la antecesorul apelantului).
În condiţiile în care apelul este o cale de atac devolutivă, iar limitele acestei devoluţiuni sunt date - potrivit dispoziţiilor cu caracter imperativ din cuprinsul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - de criticile aduse hotărârii atacate prin cererile de apel, în absenţa unui apel (principal sau în aderare) promovat de intimat, instanţa de apel nu este învestită a analiza apărările prin care acesta a susţinut, la judecata în primă instanţă, că ar fi îndreptăţit la acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către apelant a contravalorii construcţiilor edificate după naţionalizare.
Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat recurs pârâtul, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Prin hotărârea judecătorească recurată, se încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. c), teza a 2-a, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că dovada faptului că este aceeaşi persoana juridică, trebuia făcută până la data soluţionării notificării. Chiar dacă, în prezent, prin Sentinţa civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a constatat că apelantul-reclamant este aceeaşi persoană juridică cu Aşezământul Cultural "I.C.B.", înfiinţată în anul 1924, la momentul emiterii ordinului de respingere a notificării (09 ianuarie 2007), această dovadă nu era făcută.
Cât priveşte construcţiile edificate de stat, instanţa de apel îşi motivează soluţia pe interpretarea "per a contrario" a textelor alin. (2) şi (5) ale art. 10 din Legea nr. 10/2001. Dispoziţiile alin. (5) vizează terenuri pe care s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, deşi Ministerul Apărării Naţionale nu a menţionat niciodată că acestea nu-i mai fac trebuinţă. Din interpretarea "per a contrario" a alin. (3) al aceluiaşi articol, rezultă că nu se restituie terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate înainte de anul 1990, din moment ce legea obligă la restituirea în natură doar în cazul celor neautorizate după 1990. Or, construcţiile edificate de către Ministerul Apărării Naţionale, datează din anii 1954, respectiv 1962, conform raportului de evaluare întocmit de expertul tehnic judiciar M.C.F. În plus întregul imobil este necesar ministerului, întrucât în incinta acestuia este dispus o parte din Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare, respectiv laboratoare de cercetare şi structurile de conducere şi administrative.
În imobil s-au desfăşurat activităţi de cercetare în domeniul radiobiologie (inclusiv cu izotopi radioactivi), microbiologic, toxicologie şi farmacologie experimentală. Clădirea este străbătută de sisteme de evacuare şi filtrare a noxelor, conducte pentru instalaţiile tehnologice şi, ca urmare, nu poate avea altă destinaţie. Eventuala dislocare a Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare din această locaţie va afecta pentru cel puţin doi ani activitatea instituţiei, aceasta având nevoie de un sediu care să corespundă cerinţelor.
Faţă de dreptul de retenţie invocat de Ministerul Apărării Naţionale, instanţa de apel precizează că nu este învestită a analiza acest aspect, or, aceasta avea obligaţia în soluţionarea cauzei, să prevină o îmbogăţire fără justă cauză, situaţie apărută prin restituirea în natură a suprafeţelor de teren pe care se află construcţiile edificate de stat. Instanţa de apel nu se poate prevala de dispoziţiile Codul de procedură civilă, pentru a pronunţa o hotărâre care nu este conform prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează, imperativ, modul de soluţionare a cauzelor, al cărui obiect îl constituie restituirea imobilelor preluate stat în perioada 1945 - 1989.
Intenţionând să schimbe, în tot, sentinţa pronunţată de prima instanţă, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze cauza, pe fond, sub toate aspectele şi, constatând că pe terenul supus restituirii se află construcţii edificate de Ministerul Apărării Naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 10 din legea mai sus menţionată, să oblige pe apelantul-reclamant la plata contravalorii acestora, precum şi a suprafeţei de teren de 235,72 mp, rezultată din diferenţa de teren deţinută de minister şi cea din actele aşezământului, care conform evaluărilor de la data de 12 octombrie 2005 se ridică la suma de 943.503,91 lei RON, sumă care trebuie actualizată la data plăţii efective.
În concluzie, solicită admiterea recursului şi modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
În drept, art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi celelalte acte normative invocate.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu trebuia să ţină cont de Sentinţa civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat că apelantul-reclamant este aceeaşi persoană juridică cu Aşezământul Cultural "I.C.B.", înfiinţată în anul 1924, întrucât dovada faptului că este aceeaşi persoana juridică, ar fi trebuit făcută până la data soluţionării notificării, prin raportare la prevederile art. 23 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit c) din Legea nr. 10/2001.
Sentinţa civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti a fost un înscris administrat în faţa primei instanţe de fond, în condiţiile art. 167 C. proc. civ., iar potrivit art. 292 şi art. 305 C. proc. civ. înscrisurile noi pot fi depuse chiar până la închiderea dezbaterilor.
Faptul că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 "actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării" nu intră în contradicţie cu dispoziţiile procedurale menţionate anterior având în vedere că notificarea nu poate fi considerată soluţionată decât la epuizarea căilor de atac prevăzute de lege (art. 26) ca mijloace de contestare împotriva deciziei/dispoziţiei emise de către unitatea deţinătoare.
Înalta Curte a constatat nefondat şi motivul de recurs prin care se critică dispoziţia instanţei de apel privind restituirea terenului pe care s-ar afla laboratoarele de cercetare şi structurile de conducere şi administrative ale recurentului.
Nu a fost invocat de către pârât, drept impediment la restituire, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, faptul că întregul imobil, deci şi construcţia care a aparţinut reclamantei înainte de preluarea de către stat, ar fi necesar ministerului întrucât în incinta acestuia ar fi dispusă o parte din Centrul de cercetări ştiinţifice medico-militare, şi anume laboratoare de cercetare, şi structurile de conducere şi administrative.
De altfel, pentru construcţiile şi terenurile preluate abuziv nici nu se pune problema nerestituirii în natură pe motivul afectaţiunii acestora, întrucât chiar dacă ar fi fost îndeplinite condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 imobilul s-ar fi restituit în proprietatea persoanei îndreptăţite, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă în funcţie de categoria de afectaţiune, strict determinată de lege. Or, pârâtul reclamant nici nu a susţinut că s-ar încadra la litera a) sau b) a anexei nr. 2 a Legii.
De asemenea, recurentul pârât nu a invocat drept impediment la restituirea în natură a imobilului, sau a unei părţi din acesta, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, faptul că ar fi fost edificate anumite construcţii înainte de 1990 fără autorizaţie de construire, de către MApN, astfel că nu se pune problema interpretării per a contrario a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum susţine recurentul.
De altfel, prevederile art. 10 sunt excepţii de la regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi ca atare, sunt de strică interpretare şi aplicare, neputându-se deduce prin analogie existenţa unor situaţii suplimentare care să constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului.
Singura apărare, formulată în faţa primei instanţe, prin întâmpinare, în subsidiar, pentru cazul în care s-ar decide restituirea în natură a imobilului în cauză, a fost cea în sensul constatării dreptului de retenţie până la achitarea contravalorii celor două construcţii edificate de stat şi a suprafeţei de teren de 235,72 mp rezultată din diferenţa de teren deţinută de minister şi cea din actele aşezământului, care conform evaluării de la data de 12 octombrie 2005 s-ar ridica la suma de 943.503,91 RON, sumă care ar trebui actualizată la data plăţii efective.
În apel recurentul pârât nu a formulat întâmpinare, doar cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, de la ultimul termen de judecată, acesta a invocat dreptul de retenţie asupra imobilului în temeiul aceloraşi argumente menţionate anterior.
Dreptul de retenţie reprezintă o apărare de fond, dar una dintre condiţiile prealabile pentru a opera este ca partea care invocă acest drept real de garanţie imperfect să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Or, în speţă, creanţa nu este certă şi lichidă, întrucât raportul de evaluare la care face trimitere pârâtul a stabilit valoarea construcţiilor edificate de către pârât la 197.157,82 RON, iar nu 943.503,91 RON cât pretinde pârâtul în apel, pârâtul neformulând cerere reconvenţională prin care să solicite obligarea reclamantului la plata contravalorii construcţiilor (şi eventual a terenului), în cadrul căreia instanţa să analizeze în contradictoriu cu reclamanta temeinicia cererii atât sub aspectul cauzei cererii dar şi sub aspectul evaluării prejudiciului.
Mai mult, în speţă, pârâtul a invocat dreptul de retenţie asupra imobilului în cauză, deci nu numai asupra terenului pe care se află construcţiile pretins edificate de stat, asupra acestor construcţii şi a terenului ce se pretinde a excede titlului de proprietate al reclamantei.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 235,72 mp despre care recurentul pretinde că ar rezulta din diferenţa de teren deţinută de minister şi cea din actele aşezământului, instanţa de apel a reţinut din concluziile raportului de expertiză că expertul desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului hotar al acestuia, conchizând că suprafaţa de teren ce îi corespunde în mod real este de 3552 mp, aspect care nu face obiectul prezentului recurs.
În temeiul dreptului de retenţie cel care deţine un bun al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să reţină bunul respectiv până când creditorul titular al bunului îi va plătit sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Pornindu-se de la premisa că şi surplusul de teren a aparţinut reclamantei, aşa cum s-a reţinut ca dovedit în cauză, nu ar fi îndeplinită nici condiţia ca creanţa să fie în legătură cu bunul, pretinsa creanţă decurgând din construcţiile edificate de către stat în anii 1954 (D-punct control) şi 1962 (C-vivariu), potrivit raportului de evaluare depus de către pârât, iar nu în legătură cu lucrări efectuate pe pretinsul surplus de teren, care, de altfel, nici nu a fost identificat.
În ceea ce priveşte construcţiile edificate de către stat în anii 1954 şi 1962 C4 (corp C, vivariu), C5 (corp D, punct control), C6 (magazie), C7 (anexă), şi E (depozit de carburanţi, construcţie subterană), conform celor reţinute în raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel, reţinut în dispozitivul deciziei atacate, acestea sunt construcţii anexe construcţiei principale care a fost preluată abuziv de la reclamantă, neputând fi folosite de sine stătător, astfel că este pertinentă reţinerea instanţei de apel în sensul că nu reprezintă un impediment la restituirea în natură, printr-o interpretare a fortiori a art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine că în mod greşit nu s-ar fi aplicat prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării apelantului-reclamant la plata contravalorii construcţiilor edificate de către recurent şi aflate pe terenul restituit în natură, şi a suprafeţei de teren de 235,72 mp, rezultată din diferenţa de teren deţinută de minister şi cea din actele aşezământului.
Pe de o parte, aşa cum s-a reţinut mai sus nu se pune problema restituirii unei porţiuni de teren în plus faţă de cea preluată abuziv, întrucât aşa cum a rezultat din raportul de expertiză surplusul de teren a aparţinut reclamantei, astfel, nu există vreo obligaţie a reclamantei de a achita contravaloarea vreunei porţiuni de teren.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte obligarea apelantului-reclamant la plata contravalorii construcţiilor edificate de către recurent şi aflate pe terenul restituit în natură, Înalta Curte a reţinut că recurentul pârât nu a formulat vreo astfel de cerere, cu atât mai puţin în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, invocând doar dreptul de retenţie, ca apărare de fond, astfel că instanţa de apel era ţinută, în aplicarea principiului disponibilităţii, de obiectul cererii deduse judecăţii, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun (art. 294 alin. (1) C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc. civ), în sensul obligării instanţelor de judecată de a se pronunţa din oficiu asupra sumei datorate cu titlu de despăgubiri de către persoana îndreptăţită în cazul în care se restituie în natură un teren pe care s-au edificat construcţii pentru care nu s-a făcut dovada existenţei autorizaţiei de construire, astfel că afirmaţiile recurentului în acest sens sunt nefondate.
În ceea ce priveşte pretinsa obligaţie a reclamantului de a plăti contravaloarea construcţiilor edificate de către stat, pârâtul îşi va putea fructifica eventualele pretenţii pe cale separată, obiectul prezentului litigiu neconstituindu-l îndreptăţirea sau nu a pârâtului la obţinerea acestor despăgubiri.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale prin Unitatea Militară yyy împotriva Deciziei civile nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IX -a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6265/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6267/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
