ICCJ. Decizia nr. 6265/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6265/2012
Dosar nr. 9405/1 din 2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins ca nefondată contestaţia precizată formulată de contestatorii S.D.C., S.R.B., în contradictoriu cu intimata SN P.P. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul notificării contestatorilor, respinsă prin Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003, emisă de către intimată, este compus din exploatarea petrolieră, care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldeşti, judeţ Prahova (în suprafaţă de 7.027,37 mp) şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă (contract de concesiune minieră) asupra terenului situat în comuna Boldeşti, judeţ Prahova.
Potrivit susţinerii contestatorilor, imobilul a fost preluat de către stat, de la autoarea acestora, fără despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948.
Conform dispoziţiilor art. 2 pct. 2.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 (pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere şi de transporturi, cu modificările ulterioare) sunt prezumate a fi făcute cu titlu valabil. Nu poate fi vorba despre o retroactivitate a acestor dispoziţii legale, raportată la data formulării notificării, câtă vreme, la data soluţionării acesteia, Normele metodologice venite să lămurească dispoziţii anterioare ale Legii nr. 10/2001, se aflau în vigoare.
Ca atare, nerăsturnarea prezumţiei de preluare cu titlu valabil, dar şi natura bunului preluat de stat (exploatare petrolieră şi minieră), menţin imobilul în categoria celor aparţinând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 (privind proprietatea publică şi regimul acesteia), coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituţia revizuită şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată (privind fondul funciar). Toate aceste texte stabilesc cuprinderea domeniului public al statului, incluzând şi bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, categorie de bunuri inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 şi art. 135 alin. (4) din Constituţia revizuită.
Prin urmare, fără a nega principiile fundamentale privind inviolabilitatea proprietăţii private şi compensarea proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, tribunalul a reţinut ca întemeiată respingerea notificării şi lipsa unei oferte de restituire prin echivalent (prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), cu motivarea că nu a fost făcută dovada preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, au fost respinse ca neîntemeiate, toate capetele de cerere, privind anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii - cu indicarea numărului şi valorii nominale a acţiunilor SN P.P. SA, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent -, precum şi capătul de cerere privind stabilirea de către instanţă a acestor despăgubiri.
Prin Decizia nr. 446 din 5 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de contestatorii S.R.B. şi S.D.C. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 a SN P.P. SA.
În consecinţă, s-a dispus obligarea intimatei la plata către contestatori a sumei de 50.610.644,97 lei (RON) cu titlu de redevenţă pe perioada arătată de expert şi în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, în condiţiile în care, de la bun început, apelantul a cerut măsuri reparatorii în echivalent, precizând că este vorba de acţiuni stabilite pe bază de expertiză, în mod greşit prima instanţă a respins contestaţia, apreciind că apelantul-contestator nu poate beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost răsturnată prezumţia de preluare cu titlul valabil de către unitatea deţinătoare, dar şi natura bunului (exploatare petrolieră şi minieră), atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv.
De altfel, sintagma "cu titlu valabil" sau "fără titlu" are altă semnificaţie decât cea dată anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
În cauză, la cererea apelantului, la termenul din 14 septembrie 2006, s-a admis proba cu expertiză contabilă, prorogându-se discutarea necesităţii efectuării unei expertize grafologice.
După numeroase termene acordate pentru a se prezenta actele necesare expertizei de către părţi, la 10 ianuarie 2008 s-a efectuat expertiza depusă la dosar, împotriva căreia s-au formulat obiecţiuni, în sensul că este pur ipotetică, neavând la bază acte pe care să facă calcule corecte, arătându-se, totodată, că nu mai este necesară efectuarea unei expertize geologice care ar fi secret de stat.
Ca atare, nu s-a mai dispus efectuarea unei expertize geologice şi s-a reţinut că se poate soluţiona cauza pe probatoriul existent la dosar, iar obiecţiunile au fost respinse, faţă de faptul că s-au acordat peste şaisprezece termene pentru soluţionarea cauzei (multe şi la solicitarea părţilor pentru a prezenta acte pentru efectuarea expertizei contabile, acte care nu au fost prezentate), astfel încât, pe baza probelor administrate până la 15 mai 2008 (cauza fiind înregistrată la curte la 20 septembrie 2004), s-a trecut la soluţionarea cauzei.
Culpa pârâtei în efectuarea expertizei contabile este evidentă, deoarece, deşi afirmase că deţine acte pe care le va prezenta expertului, cu toate insistenţele acestuia, actele nu i-au fost prezentate, iar expertul a efectuat lucrarea, numai pe baza materialului probator obţinut, în timp ce obiecţiunile formulate au fost generale, practic au privit faptul că nu poate fi acceptată expertiza (deşi nu s-a pus în discuţie revenirea asupra probei).
Curtea a reţinut ca juste concluziile expertului contabil, cu precizările ulterioare, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata sumei de 50.610.644,97 lei (RON) cu titlu de redevenţă, pe perioada arătată de expert.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamanţii S.D.C. şi S.R.B., precum şi pârâta SC P. SA, după cum urmează:
Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii S.D.C. şi S.R.B. au susţinut că, în raport de art. 129 din Decretul nr. 2294/1924 privind legea minelor, ce prevede că, pentru concesiunile redevenţiare, redevenţa urmează a se plăti trimestrial, se impune obligarea intimatei la plata sumei de 202.442.579,88 RON.
Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC P. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 314 C. proc. civ. şi, în subsidiar, modificarea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Recurenta a susţinut, în primul rând, inadmisibilitatea contestaţiei, respectiv a cererii de obligare a P. SA la plata de despăgubiri băneşti către intimaţii-contestatori, deoarece P. SA nu este unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Notificarea intimaţilor-contestatori priveşte două categorii de bunuri aflate, potrivit susţinerii intimaţilor-contestatori, în proprietatea autoarei acestora la data naţionalizării: exploatarea petrolieră care ar reprezenta 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldeşti, judeţul Prahova şi care se pretinde că ar fi fost naţionalizată în baza art. 1 din Legea nr. 119/1948; 1/5 dintr-un punct de redevenţă - contractul de concesiune minieră nr. 91/1926 încheiat cu A. Română SAR asupra terenului situat în comuna Boldeşti, judeţul Prahova şi care intimaţii-contestatori pretind că ar fi fost "naţionalizată", urmare a naţionalizării A. Română SAR.
În privinţa solicitării de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 pentru "1/5 dintr-un punct de redevenţă", este relevant faptul că autoarea intimaţilor-contestatori nu a fost acţionară a A. Română SAR, iar punctul de redevenţă invocat reprezintă un "preţ", respectiv un drept de creanţă, rezultat dintr-un contract de concesiune, contract care probabil a rămas fără obiect - a încetat, lato sensu - ca urmare a naţionalizării A. Română SAR.
Or, Legea nr. 10/2001 priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, şi nu situaţia unor drepturi de creanţă, în categoria cărora se încadrează cota de 1/5 din punctul de redevenţă.
Practic, instanţa a judecat o cerere de acordare de despăgubiri, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru pretinsa naţionalizare a unui bun constând în 1/5 dintr-un punct de redevenţă - respectiv un venit rezultat din contractul de concesiune minieră nr. 91/1926 pretins încheiat de autoarea apelanţilor cu A. Română SAR asupra terenului situat în comuna Boldeşti, judeţul Prahova.
Pierderea unui venit rezultat din derularea unui contract - drept de creanţă - nu dă drept la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât decizia recurată este pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, S.C. P. SA nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
După cum rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, SC P. SA nu a avut în detenţie bunurile la care fac referire intimaţii-contestatori, în procesul-verbal încheiat la data de 24 octombrie 2002 menţionându-se faptul că la faţa locului nu se află niciun obiectiv petrolier, suprafaţa de teren fiind "cultivată cu viţă de vie şi fâneaţă şi se găseşte în administrarea SC R. SA Valea Călugărească."
În mod similar, adresa din data de 26 februarie 2008 arată că în arhiva P. SA nu figurează autoarea reclamanţilor cu privire la concesionarea de terenuri în zona Boldeşti înainte de naţionalizare.
Simpla afirmaţie a intimaţilor-contestatori în sensul că recurenta ar fi trebuit să prezinte un aşa-zis "act de concesiune" este nefondată, de vreme ce aceasta nu a adus nicio dovadă cu privire la faptul că ar deţine respectivul act; sunt, de asemenea, complet neprobate susţinerile intimaţilor-contestatori în sensul că P. SA ar fi succesoarea SC A. Română SAR, preluând activul şi pasivul SC A. Română SAR sau chiar întreaga arhivă a fostei SC A. Română SAR.
- În mod greşit, instanţa de apel a stabilit că preluarea invocată de intimaţii-contestatori este fără titlu, în condiţiile în care, în raport de criteriile prevăzute în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aceasta a fost în acord cu Constituţia de la acea dată (art. 6) şi în temeiul căreia s-a adoptat Legea nr. 119/1948, iar potrivit H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data soluţionării deciziei contestate, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil.
per a contrario din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul unei preluări cu titlu, calitatea de proprietar nu s-a păstrat de la data preluării până la pronunţarea unei eventuale decizii, astfel încât proprietarul poate solicita cel mult contravaloarea imobilului preluat, dar nu şi lipsa de folosinţă (fructele civile).
Or, după cum rezultă din petitul modificat al acţiunii şi din obiectivele expertizei dispuse în cauză, contestatorii solicită tocmai "fructe civile": determinarea valorii prejudiciului provocat în aceşti 56 de ani, prin neîncasarea fructelor/redevenţei cuvenite pentru cota de 1/5 subsol petrolier.
Prin urmare, trecând peste faptul că cererea reclamanţilor nu are ca obiect un imobil, orice eventuală preluare cu titlu nu putea da naştere la fructe civile.
- Recurenta a susţinut, totodată, inadmisibilitatea modificării notificării în faţa instanţei de judecată, deoarece se eludează procedura prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001.
Prin notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, petenţii au solicitat exclusiv măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de acţiuni SNP P. SA, iar prin contestaţie, petenţii au solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 şi obligarea SC P. SA la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în acţiuni ale P. SA.
Prin precizarea contestaţiei, olografă, depusă la prima instanţă la termenul din 28 ianuarie 2004, S.D.C. şi S.R.B. au completat petitul nr. 2, cu solicitarea de a se preciza în dispozitivul sentinţei ce se va pronunţa numărul acţiunilor P. acordate şi valoarea lor nominală, sens în care se solicită obligarea SC P. SA la emiterea unei noi dispoziţii în baza Legii nr. 10/2001.
Prin cererea de probe depusă la prima instanţă în data de 05 mai 2004, contestatorii "completează omisiunea" din precizarea contestaţiei, petitul nr. 2 din contestaţie devenind: "să obligaţi, prin hotărârea ce veţi pronunţa, în temeiul art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, pârâta să ne acorde măsuri reparatorii în echivalent prin acţiuni SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora şi a valorii lor nominale, în acest sens obligând pârâta la emiterea unei noi decizii, sau instanţa să dispună, prin hotărârea pronunţată, despăgubirea cuvenită pentru "bunurile confiscate".
Prin concluziile scrise depuse de contestatori la prima instanţă după dezbateri, la 06 mai 2004, S.D.C. şi S.R.B. completează în continuare petitul nr. 2 al contestaţiei, adăugând la acesta, pe lângă despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate şi "prejudiciul provocat".
În cadrul procedurii judiciare de soluţionare a unei contestaţii împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, instanţa verifică legalitatea dispoziţiei de respingere a notificării astfel cum a fost formulată notificarea. Dacă solicitările petenţilor se schimbă în faza de judecată, instanţa nu poate soluţiona asemenea petit schimbat, întrucât petenţii eludează procedura prealabilă instituită prioritar de lege, procedură care se derulează la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.
- Recurenta a mai susţinut că raţionamentul juridic prin care instanţa de apel şi-a însuşit concluziile expertului este lipsit de temei legal, deoarece expertiza, deşi trebuia interpretată şi valorizată prin coroborare cu celelalte probe, a devenit "justă", dată fiind culpa recurentei în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert.
Astfel, pe de o parte, în mod greşit s-a deţinut culpa recurentei constând în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert.
Actele privind zăcămintele de petrol (dosarele sondelor) aveau legătură strictă cu obiectivul expertizei tehnice - geologice. Cu rea-credinţă, expertul contabil a detaliat o listă de înscrisuri cu acest obiect, pretinzând că sunt necesare pentru expertiza contabilă.
În legătură cu acestea, recurenta a dovedit imposibilitatea de a le depune, întemeiată pe lipsa unei documentaţii privind identificarea exactă - topografică - a terenului petrolifer vizat (vecinătăţile) şi pe dispoziţiile legale privind caracterul secret al categoriilor de documente solicitate - aflate sub incidenţa Ordinului Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale nr. 74 din 11 mai 2007.
Îndeplinirea acestei cerinţe era în sarcina apelanţilor/expertului şi era strict necesară pentru ca recurenta să poată verifica dacă deţine sau nu lista de acte solicitate în legătură cu imobilul compus din exploatarea petrolieră care reprezenta 1/5 din subsolul dealului Scăeni, com. Boldeşti, judeţul Prahova, în suprafaţa de 7.027,37 mp.
În ceea ce priveşte actul de concesiune despre care apelanţii afirmă că poartă nr. 91/1926 atribuit de Tribunalul Prahova, invocat pentru despăgubirea aferentă cotei de 1/5 din redevenţa de la SC A. Română, apelanţii, conform 1169 C. civ., au adresat cereri către instituţiile de arhivă, în vederea comunicării acestui înscris, iar ca dovadă de bună-credinţă, recurenta s-a preocupat de identificarea documentului în cauză, rezultatul fiind consemnat în actele de la dosarul de apel, conform cărora P. SA nu deţine acest înscris.
Afirmaţia apelanţilor în sensul că recurenta avea obligaţia de a conserva arhivele societăţilor naţionalizate, deci şi a societăţii A. Română, nu are temei legal şi probator.
Pe de altă parte, instanţa nu a aplicat o procedură legală care să sancţioneze pretinsa culpă a recurentei privind nedepunerea înscrisurilor.
Astfel, singurul temei de drept invocat de instanţă în privinţa obligării subscrisei la depunerea înscrisurilor a fost art. 1081 C. proc. civ., amenda judiciară, nu a fost aplicată.
Instanţa nu a iniţiat, de exemplu, mecanismul instituit de art. 172 şi urm. C. proc. civ., care poate conduce la consecinţele procedurale prevăzute de art. 174, în urma îndeplinirii condiţiilor prevăzute în acest articol.
- Recurenta a mai susţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia fiind insuficient motivată.
Considerentele hotărârii se rezumă la evocarea unor texte de lege, fără să se analizeze concret incidenţa lor în cauza de faţă. Astfel, nu se analizează aspecte care ţin de esenţa unei cereri de restituire: dacă recurenta este unitate deţinătoare, dacă bunul este unul imobil şi nici nu se indică modul de calcul al despăgubirilor acordate.
De altfel, întreaga motivare nu reprezintă decât o descriere a derulării procesului în sine, insistând pe faza administrării de probe, fără însă să precizeze temeiurile care au stat la baza deciziei, o astfel de motivare nefiind în măsură să asigure finalitatea urmărită de legiuitor prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, instanţa trimite, în considerente şi chiar în dispozitiv, la dispoziţii inaplicabile prezentei cauze. Astfel se invocă dispoziţiile Legii nr. 247/2005, deşi decizia prin care a fost soluţionată notificarea este din anul 2003, inaplicabile în cauză, deoarece sunt ulterioare soluţionării notificării. Or, verificarea legalităţii unui act nu poate fi făcută decât în raport cu dispoziţiile în vigoare la acea dată.
În acest sens, Decizia nr. 52/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează faptul că respectivele dispoziţii nu se aplică deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii.
- Situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate.
Soluţia instanţei de apel s-a bazat mai mult pe prezumţii aplicate de instanţă fără temei legal, decât pe aplicarea corectă a legii la o situaţie de fapt lămurită prin probe acoperitoare şi concludente, care să clarifice - dacă nu să justifice - obligarea P. SA la plata sumei de 50.610.644,97 RON în favoarea lui contestatorilor. Expertiza efectuată porneşte exclusiv de la premise ipotetice - neprobate în dosar - şi ajunge la concluzii inacceptabile din punct de vedere juridic.
În aceste condiţii, sunt incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de contestatorii S.D.C. şi S.R.B. şi de pârâta SC P. SA împotriva Deciziei nr. 446 din 6 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, s-a apreciat că, faţă de actele anexate de reclamanţi la notificările depuse, de dispoziţiile legale sus evocate, instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, prin raportare şi la art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Susţinerea recurentei SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanţei de apel şi de existenţa unor motive străine de cauză, este de asemenea nefondată.
Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, iar din această perspectivă, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.
Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit.
Motivarea înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.
Expertiza efectuată în cauză a avut în vedere şi procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007 şi semnat de reprezentanţii exploatării petroliere Boldeşti - Scăieni, judeţul Prahova, reprezentantul Primăriei şi al reclamanţilor prin care s-au reidentificat sondele cu 668 şi 851 Boldeşti.
De altfel din procesul-verbal sus-menţionat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată şi la 24 octombrie 2002 când s-a şi încheiat un proces-verbal între aceleaşi părţi.
Expertiza efectuată în cauză de către expert A.I., clarifică situaţia redevenţei de 1/5, care aşa cum este explicată de expert se calculează anual şi nu trimestrial, dosarul instanţei de apel vol. II şi care a fost calculată de expert la suma de 50.610.644,97 RON.
Or, faţă de concluziile expertizei finalizate prin actul depus la dosarul instanţei de apel, susţinerile recurenţilor reclamanţi sunt nefondate.
Prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 6232/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis contestaţia în anulare formulată de SC O.P. SA, a anulat Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fixat un termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446 A din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În motivarea deciziei, s-a arătat că, soluţionând recursul pârâtei SC O.P. SA, Înalta Curte nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., regăsite în recursul pârâtei, astfel încât este incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.
Cauza a fost reînregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 9405/1/2011, iar la termenul de judecată din 7 februarie 2012, această instanţă a dispus, la cererea recurentei SC O.P. SA, suspendarea executării deciziei recurate nr. 446 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În cursul rejudecării, recurenta SC O.P. SA a depus la dosar înscrisuri noi, reprezentate de contractul de concesiune autentificat sub nr. 91 din 5 ianuarie 1926 de Tribunalul Judeţului Prahova, secţia I, şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. 2039 din 23 februarie 1928 de către acelaşi tribunal, ambele în copie certificată pentru conformitate cu originalul aflat la Direcţia Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale.
Pe temeiul acestor înscrisuri, recurenta SC O.P. SA a invocat, la termenul de judecată din 29 mai 2012, două motive noi de recurs, considerate de ordine publică, precum şi apărări subsidiare.
Astfel, recurenta a susţinut inadmisibilitatea pretenţiilor cu privire la 1/5 dintr-un punct de redevenţă în baza Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care redevenţa pretins datorată de SC O.P. SA rezultă din exploatarea unui teren aflat în proprietatea unei alte persoane decât autoarea contestatorilor, totodată, lipsa calităţii procesuale active pentru invocarea unui drept derivat din naţionalizarea unui teren.
S-a susţinut, în consecinţă, că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc persoanele îndreptăţite şi categoriile de bunuri naţionalizate pentru care legea prevede măsuri reparatorii.
În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va considera că cererea este admisibilă, iar contestatorii au calitate procesuală, recurenta a susţinut, în primul rând, inopozabilitatea faţă de aceasta a actului de cesiune de redevenţă şi a actului dotal subsecvent, în aplicarea art. 1393 C. civ., recurenta fiind terţ faţă de cele două acte juridice.
În al doilea rând, s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva cuantumului acordat, cu depăşirea întinderii dreptului de creanţă privind redevenţa din contractul de concesiune, respectiv 1/5 dintr-un punct de redevenţă din redevenţa de 10% din producţia de ţiţei sau de gaze, pentru perioada 11 iunie 1948 - 5 ianuarie 1956, sens în care recurenta a arătat că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, urmând a se trimite cauza spre rejudecarea apelului în vederea administrării unei noi probe cu expertiză contabilă, care să calculeze în mod corect cuantumul redevenţei datorate în baza actului de cesiune.
Printr-o completare la întâmpinare, contestatorii S.D.C. şi S.R.B. au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de către SC O. P. SA, faţă de depunerea motivelor de recurs cu depăşirea termenului legal, atât în privinţa motivelor iniţiale, cât şi a celor considerate drept motive de ordine publică.
Astfel, s-a susţinut că recurenta SC O. P. SA a depus motivele iniţiale de recurs la data de 24 septembrie 2008, însă a luat cunoştinţă de cuprinsul deciziei recurate la data de 5 septembrie 2008, când apărătorul ales a studiat dosarul în arhiva Curţii de Apel Bucureşti şi i s-a eliberat, la cerere, un exemplar al deciziei.
În privinţa motivelor depuse la termenul din 29 mai 2012, intimaţii au susţinut că acestea nu au caracter de ordine publică, ci reprezintă apărări de fond, care ar fi trebuit invocate înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului, ca atare, constituie completări tardiv formulate.
La termenul de judecată din 2 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că este învestită exclusiv cu soluţionarea recursului declarat de către pârâta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 446 din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în limitele admiterii contestaţiei în anulare formulate de SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La acelaşi termen de judecată, instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, urmând a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului invocate de către contestatorii S.D.C. şi S.R.B.
În rejudecarea recursului declarat de către pârâta SC O.P. SA, examinând cauza sub toate aspectele, Înalta Curte constată următoarele:
1. În prealabil cercetării motivelor de recurs, se impune soluţionarea unor incidente procedurale, intervenite în cursul rejudecării, respectiv:
a. excepţia nulităţii recursului, din perspectiva motivelor de recurs depuse la data de 24 septembrie 2008;
b. admisibilitatea depunerii înscrisurilor noi;
c. tardivitatea depunerii motivelor de recurs formulate la termenul de judecată din 29 mai 2012.
a. În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", respectiv prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum stipulează art. 303 alin. (1), termenul de recurs fiind cel prevăzut de art. 301, respectiv de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Întrucât art. 301 face referire expresă la actul comunicării hotărârii, ca reper al calculului termenului de recurs, dovada acestui act de procedură este reprezentată de procesul-verbal întocmit de persoana însărcinată cu înmânarea actului de procedură - dintre cele arătate în art. 86 alin. (1) -, proces-verbal prevăzut de art. 100 C. proc. civ.
În legătură cu comunicarea Deciziei nr. 446 din 5 iunie 2008, s-au efectuat două operaţiuni succesive: prima - realizată la o altă adresă poştală decât cea menţionată în dispozitivul deciziei, respectiv Calea V., în loc de Calea D., motiv pentru care procesul-verbal a fost returnat instanţei cu menţiunea "destinatar mutat", iar cea de-a doua - realizată la data de 1 octombrie 2008, procesul-verbal fiind semnat de către funcţionarul serviciului registratură al pârâtei şi îndeplinind toate cerinţele formale prevăzute de art. 100 C. proc. civ.
Intimaţii-contestatori S.D.C. şi S.R.B. nu pretind calcularea termenului de recurs în raport de data primului proces-verbal, însă susţin că ar trebui luată în considerare data de 5 septembrie 2008, la care reprezentantul pârâtei a studiat dosarul în arhiva Curţii de Apel Bucureşti şi i s-a remis un exemplar original al deciziei.
Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât nu există la dosar un proces-verbal de comunicare, întocmit de agentul procedural ori un alt salariat al instanţei cu respectarea exigenţelor art. 100 C. proc. civ., în absenţa căruia nu pot fi acceptate alte dovezi, inclusiv prezumţii de natura celor propuse de către intimaţi.
De altfel, susţinerile în sensul înmânării hotărârii chiar la data de 5 septembrie 2008, când este menţionată, în registrul de corespondenţă al secţiei a III-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, prezenţa avocatului ales al părţii în arhiva instanţei, sunt speculative, în absenţa unei date certe de remitere a hotărârii.
Astfel, deşi există o menţiune olografă a avocatului pârâtei în sensul primirii unui exemplar original al deciziei în discuţie, nu este indicată data la care aceasta a avut loc, iar menţiunea arătată figurează pe o cerere a aceluiaşi avocat de eliberare a unei fotocopii de pe decizie, pe care este aplicată o viză de aprobare a eliberării, după verificare, datată 8 septembrie 2008. Ca atare, chiar dacă s-ar accepta o prezumţie de comunicare a hotărârii pe baza menţiunii olografe, declaraţia ar trebui coroborată cu data vizei aplicate pe cererea semnată de avocat, şi nu cu cea la care acesta a studiat dosarul în arhivă.
Singurul proces-verbal care întruneşte toate cerinţele formale prevăzute de art. 100 C. proc. civ. este cel datat 1 octombrie 2008, în raport de care se apreciază că recursul a fost motivat în termenul legal, avându-se în vedere data de 24 septembrie 2008 - necontestată - a depunerii motivelor de recurs.
În consecinţă, excepţia nulităţii recursului este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
b. În ceea ce priveşte admisibilitatea depunerii înscrisurilor noi, în faza rejudecării recursului după anularea deciziei iniţiale de recurs printr-o contestaţie în anulare, se constată că depunerea la dosar a înscrisurilor în atare context este admisibilă, în măsura în care prin aceste înscrisuri nu se tinde la extinderea cadrului procesual fixat în urma admiterii contestaţiei în anulare, dimpotrivă, sunt de natură a susţine motivele iniţiale de recurs şi doar dacă proba a fost solicitată cu respectarea normelor de procedură incidente, respectiv, în cazul recurentului, prin însăşi cererea de recurs ori în condiţiile art. 138 C. proc. civ.
Aceste exigenţe sunt întrunite în cauză, deoarece înscrisurile noi susţin motivul de recurs iniţial vizând lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (după cum se va dezvolta în cadrul considerentelor ce vor fi expuse în context).
De asemenea, proba cu înscrisuri a fost solicitată prin cererea de recurs, acestea putând fi depuse, în conformitate cu art. 305 C. proc. civ., până la închiderea dezbaterilor, aplicabil şi în cazul reluării judecăţii asupra recursului după admiterea contestaţiei în anulare, cât timp este vorba despre înscrisuri ce susţin criticile iniţiale.
De altfel, după cum se va arăta, soluţia de casare a deciziei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost adoptată în considerarea motivelor iniţiale de recurs, fără să se fundamenteze pe conţinutul celor două înscrisuri în discuţie, care, însă, vor fi luate în considerare cu ocazia rejudecării apelului, pentru lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, întocmai ca în cazul în care s-ar fi depus abia în etapa rejudecării în faţa instanţei de apel, după casare.
c. Tardivitatea depunerii motivelor de recurs formulate la termenul de judecată din 29 mai 2012.
Prin aceste motive, recurenta a invocat, în fapt, lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, precum şi nelegalitatea deciziei prin prisma întinderii despăgubirilor acordate, ambele susţineri fiind formulate în considerarea situaţiei de fapt relevate de conţinutul înscrisurilor noi.
Se constată că niciunul dintre aceste motive nu are caracter de ordine publică, deoarece nu vizează apărări ce ar putea forma obiectul unor excepţii procesuale absolute, posibil a fi invocate în orice stadiu al procesului.
În cadrul contestaţiei în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală activă este întrunită în persoana notificatorului, respectiv reclamanţii din cauză, iar neîndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea vocaţiei la măsuri reparatorii constituie un aspect de fond, a cărui dezlegare necorespunzătoare de către instanţa de apel ar fi trebuit contestată prin motivele de recurs, formulate în termenul prevăzut de art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.
Critica referitoare la modul de calcul al despăgubirilor vizează acelaşi aspect al îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii, din perspectiva întinderii dreptului, astfel încât ar fi trebuit formulată, de asemenea, înlăuntrul termenului legal pentru depunerea motivelor de recurs.
În aceste condiţii, în aplicarea art. 306 alin. (1) C. proc. civ., aceste critici nu vor fi luate în considerare în analiza motivelor de recurs, ele rămânând, de altfel, fără obiect, faţă de dezlegarea dată motivelor iniţiale, pentru considerentele ce vor fi expuse.
2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către pârâta SC O.P. SA şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Urmează a fi analizate exclusiv motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 7239 din 18 octombrie 2011 a Înaltei Curţi, prin care a fost admisă contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 în considerarea necercetării, prin decizia anulată, a acestor motive de recurs.
Astfel, nu vor fi analizate criticile vizând incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decurgând din insuficienta motivare a deciziei pronunţate în faza apelului.
În contextul motivelor de recurs prin care se susţine aplicarea greşită a legii ori încălcarea legii de către instanţa de apel, este prioritară cercetarea motivului referitor la inadmisibilitatea modificării, în faza jurisdicţională, a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Se observă că recurenta nu precizează explicit conţinutul pretinsei modificări operate de către reclamanţi în cursul judecării contestaţiei şi nici finalitatea acestor susţineri prin prisma consecinţelor asupra legalităţii hotărârii recurate, de asemenea, nu indică dispoziţiile legale încălcate ori greşit aplicate de către instanţa de apel.
Din referirea la anumite acte procedurale îndeplinite de către reclamanţi în faţa primei instanţe (precizările succesive formulate la datele de 28 ianuarie 2004, 5 mai 2004 şi 06 mai 2004), se deduce intenţia recurentei de a critica natura măsurilor reparatorii determinate de către instanţa de apel şi acordate prin decizia recurată, respectiv despăgubiri constând în contravaloarea unei cote de 1/5 dintr-un punct de redevenţă, în loc de acţiuni la SNP P. SA, astfel cum s-a solicitat prin notificare şi s-a menţionat în contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001.
O asemenea critică nu evocă principiul disponibilităţii de către instanţa de apel, deoarece, chiar dacă instanţa de judecată examinează în fond notificarea (în urma fie a unui refuz de soluţionare a notificării de către unitatea deţinătoare, fie a admiterii contestaţiei şi a anulării dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, precum în speţă), nu se poate considera că notificarea reprezintă actul de învestire a instanţei, pentru a fi incidente prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
"Cererea dedusă judecăţii", al cărei obiect trebuie respectat de către instanţă, este reprezentată, în speţă, de solicitarea de examinare în fond a notificării, adresată instanţei odată cu contestaţia împotriva dispoziţiei unităţii deţinătoare sau al refuzului acesteia de soluţionare a notificării.
În acest caz, susţinerile recurentei pot fi analizate din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la formularea, prin notificare, a unei solicitări de acordare de măsuri reparatorii sub formă de acţiuni la o anumită societate comercială.
Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării (13 august 2001) şi la data sesizării instanţei (17 decembrie 2003), s-au prevăzut formele de reparaţie cuvenite persoanelor deposedate abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii, ca fiind restituirea în natură ori, prin excepţie, măsuri reparatorii prin echivalent, constând în "compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti".
Legiuitorul a permis opţiunea persoanei care a formulat notificare pentru o anumită formă de măsură reparatorie dintre cele menţionate, această opţiune, în anumite cazuri, determinând procedura de soluţionare a notificării, inclusiv competenţa emiterii deciziei asupra notificării, situaţie în care instanţa de judecată, examinând în fond notificarea, nu ar putea ignora, din acest punct de vedere, manifestarea de voinţă a persoanei care a formulat notificarea.
Spre deosebire, însă, de restituirea în natură (art. 21 din lege în forma din perioada 2001 - 2005) şi acordarea de despăgubiri băneşti (art. 36 alin. (2), în ipoteza celorlalte măsuri reparatorii în echivalent decât despăgubirile băneşti, inclusiv acţiuni, opţiunea pentru aceste forme de reparaţie exprimată prin notificare nu avea nicio relevanţă, întrucât manifestarea de voinţă a persoanei îndreptăţite putea surveni abia după formularea unei oferte a unităţii deţinătoare de acordare de asemenea măsuri (art. 24 din legea în forma din perioada 2001 - 2005), în sensul refuzului ori al acceptării ofertei, în acest ultim caz, urmându-se procedura prevăzută de capitolul IV.
Pe de altă parte, la data pronunţării deciziei recurate, Legea nr. 10/2001 fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că acordarea de acţiuni nu mai constituia o formă de măsură reparatorie, fiind eliminată din art. 1 şi art. 26 (fostul art. 24), iar întregul capitol IV a fost abrogat.
Ca atare, la data de 5 iunie 2008, nu exista un temei juridic pentru acordarea de măsuri reparatorii sub formă de acţiuni la SNP P. SA, astfel cum se solicitase prin notificare, astfel încât nu se poate reproşa instanţei că nu a ţinut cont de opţiunea reclamanţilor cu acest conţinut.
Susţinerile recurentei vizând soluţia instanţei doar în raport de măsura reparatorie a acordării de acţiuni, nu şi de celelalte forme de măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării deciziei, nu va fi cercetată legalitatea deciziei pe acest aspect, iar faţă de considerentele deja arătate, motivul de recurs analizat va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, Înalta Curte reţine faptul că se critică, în esenţă, aprecierile instanţei de apel referitoare la: calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă nerelevând un "imobil" în sensul legii, în patrimoniul autoarei; calitatea recurentei-pârâte de unitate deţinătoare; caracterul preluării operate de stat în baza Legii nr. 119/1948; sarcina probei depunerii înscrisurilor necesare efectuării expertizelor tehnice dispuse în faza apelului.
Prin notificarea nr. 227 din 13 august 2001, modificată prin notificarea nr. 27 din 11 februarie 2002, reclamanţii S.D.C. şi S.R.B. au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, pentru "imobilul" constituit dintr-o exploatare petrolieră, ce a aparţinut conform actului dotal autentificat sub nr. 596 din 1938 de către Tribunalul Prahova, Secţia notariat şi transcris sub nr. 25 din 1938 la Tribunalul Prahova, secţia I, de care a beneficiat mama reclamanţilor, V.S.
Conform reclamanţilor, "imobilul" reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăeni, comuna Boldeşti, judeţul Prahova, cu întinderea de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în aceeaşi localitate, concesionat către Societatea A. Română.
Reclamanţii au evaluat suprafaţa de 7027,37 mp la suma de 7.027.370 dolari SUA şi, distinct, cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă la 7.027.370 dolari SUA, solicitând ca măsurile reparatorii să fie acordate în acţiuni la SNP P. SA, la nivelul acestor sume de bani.
Prin concluziile scrise depuse în faza apelului, pe baza expertizei contabile efectuate şi ca urmare a imposibilităţii efectuării expertizei geologice - din culpa pretinsă a pârâtei -, reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile la valoarea despăgubirilor cuvenite pentru cota de 1/5 dintr-un punct de redevenţă, astfel cum au fost calculate de către expertul contabil, renunţând la administrarea expertizei geologice.
Instanţa de apel, anulând Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de către SNP P. SA în procedura Legii nr. 10/2001, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a sumei de 50.610.644,97 RON, cu titlu de redevenţă pentru perioada arătată de expert.
Din cele expuse, rezultă, în primul rând, că reclamanţii nu au renunţat la înseşi măsurile reparatorii la care au pretins că sunt îndreptăţiţi pentru cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra subsolului dealului Scăeni, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, în condiţiile în care restrângerea pretenţiilor în apel a vizat doar întinderea despăgubirilor, prin excluderea contravalorii suprafeţei de teren şi limitarea la contravaloarea redevenţei calculate de expert.
Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut, chiar prin notificare, că redevenţa menţionată în actul dotal ca aparţinând autoarei lor în cotă de 1/5 ar fi, alături de subsolul dealului, o componentă a imobilului constituind o exploatare petrolieră, ce ar fi fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948. Dacă reclamanţii ar fi renunţat la una dintre pretinsele componente ale imobilului, ar fi însemnat că aceştia renunţă la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, or nu s-a relevat vreun act de dispoziţie procesuală de natura celor prevăzute de art. 246 sau 247 C. proc. civ., iar decizia recurată nu s-a pronunţat în consecinţă.
În al doilea rând, susţinerile recurentei-pârâte, cu toate că sunt nefondate în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra subsolului dealului, sunt întemeiate în legătură cu greşita raportare a instanţei de apel la redevenţa menţionată în actul dotal, în acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.
Din art. 1 şi 3 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ cu caracter reparator poate fi recunoscut în patrimoniul persoanei care a formulat o notificare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fi fost preluat de către stat un imobil, în mod abuziv, în perioada de referinţă a legii (art. 1 alin. (1); notificatorul sau, după caz, autorul său să fi deţinut un drept de proprietate asupra acestui imobil ori să fi fost asociat al persoanei juridice care deţinea imobilul şi alte active în proprietate la data preluării abuzive (art. 3 alin. (1) lit. a) şi b).
Reclamanţii au susţinut, din momentul iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001, că redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal autentificat sub nr. 596/1938, deşi rezulta dintr-un act de concesiune întocmit cu referire la un teren din localitatea Boldeşti, ar viza, în fapt, imobilul menţionat la pct. 8 din actul dotal, anume subsolul dealului Scăeni.
Chiar în ipoteza susţinută de către reclamanţi, redevenţa (cuvenită în baza actului de concesiune în cotă de 1/5 dintr-un punct de redevenţă) nu interesează însuşi terenul concesionat în scop de exploatare.
Noţiunea de "imobil", în sensul Legii nr. 10/2001, este definită în art. 6 alin. (1) ca vizând "terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii."
Aşadar, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, imobilul în legătură cu care fostul proprietar este îndreptăţit la măsuri reparatorii poate fi reprezentat de un teren, de eventualele construcţii aflate pe acesta la data preluării de către stat, precum şi de bunurile încorporate în aceste construcţii, mobile prin natura lor, însă imobile prin destinaţie.
La data încheierii actului de concesiune nr. 91/1926 şi a actului de cesiune de redevenţă nr. 2039 din 23 februarie 1928, ambele autentificate de către Tribunalul Judeţului Prahova, secţia I şi menţionate în actul dotal invocat de către reclamanţi drept titlu de proprietate în cauză, erau în vigoare Constituţia adoptată în anul 1923 şi Legea minelor nr. 162/1924, publicată în M. Of. nr. 143/1924.
În conformitate cu art. 19 din Constituţia 1923, zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului, cu excepţia maselor de roci comune, a carierelor de materiale de construcţie şi a depozitelor de turbă, urmând ca, printr-o lege specială a minelor, să se determine normele şi condiţiile de punere în valoare a acestor bunuri, să se fixeze redevenţa proprietarului suprafeţei, în măsura în care este posibil ca aceştia să participe la exploatarea acestor bogăţii. S-a prevăzut expres că se va ţine seama de drepturile câştigate, întrucât ele corespund unei valorificări a subsolului, după distincţiile din legea specială.
Această lege a fost adoptată, reprezentată fiind de Legea minelor nr. 162/1924, conţinând reglementări în sensul dispoziţiei constituţionale. Prin art. 1, s-a stabilit că zăcămintele combustibililor minerali, bituminele şi gazele naturale de orice fel sunt şi rămân proprietatea statului, în categoria bituminelor intrând şi petrolul.
Întrucât din actul dotal nu rezultă dacă redevenţa, în legătură cu care autoarea reclamanţilor a dobândit o cotă de 1/5 raportată la un punct de redevenţă, provenea dintr-un contract de concesiune încheiat de către stat, ca proprietar al substanţelor minerale (caz în care şi proprietarul terenului putea beneficia de o anumită redevenţă) ori de către o altă persoană - autoarea reclamanţilor, V.S. (fostă V,), dobândind o parte din redevenţă -, ar fi trebuit depus însuşi actul de concesiune, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză până în această fază a rejudecării recursului (se va reveni asupra sarcinii probei depunerii actelor doveditoare al dreptului de proprietate).
Această instanţă nu este în măsură să stabilească situaţia de fapt din cauză, atribuţiile sale fiind circumscrise modului de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage prin ea însăşi casarea deciziei în condiţiile art. 314 C. proc. civ., în vederea stabilirii certe a stării de fapt, deoarece, chiar în ipoteza cea mai favorabilă reclamanţilor, aceştia nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea redevenţei în discuţie.
Această ipoteză ar fi aceea în care dreptul asupra unui punct de redevenţă, cesionat prin actul autentificat sub nr. 2039 din 23 februarie 1928 şi din care s-a transmis mamei reclamanţilor cota de 1/5, provine dintr-un act de concesiune întocmit de o persoană fizică, şi nu de către stat.
În acest caz, ar fi vorba despre un drept câştigat, în termenii legii, respectiv despre un drept dobândit înainte de promulgarea Constituţiei, de care se preocupă Partea a III-a din Legea minelor nr. 162/1924.
Dreptul câştigat consta, cu condiţia validării prin procedura din art. 253, în dreptul de utilizare a substanţelor care au fost considerate proprietatea statului prin Constituţie. Aşadar, titularul conserva dreptul de proprietate asupra subfeţei, însă doar până la limita zăcământului minier, păstrând, totodată, dreptul de exploatare a acestuia, recunoscut prin reglementările anterioare Constituţiei. Acest drept presupunea prerogativa de a dispune şi de a beneficia de substanţa sa, inclusiv prin concesiune, în schimbul unei redevenţe, ca preţ al concesiunii.
Erau, astfel, respectate concesiunile preexistente, însă şi dreptul de utilizare al proprietarilor terenurilor care nu erau concesionate ori exploatate în anul 1923 dar care erau situate într-o comună pe teritoriul căreia, începând cu anul 1914, a fost o exploatare normală ori într-o comună învecinată, pe o rază de 1000 m de la ultima lucrare subterană sau sondă în exploatare (art. 256).
În conformitate cu art. 52 din Legea minelor nr. 162/1924, dreptul de exploatare avea caracterul unui drept real imobiliar, însă purta asupra zăcământului minier, care, potrivit aceleiaşi norme, reprezenta o proprietate imobiliară distinctă de aceea a suprafeţei.
Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 39 din Legea minelor nr. 89/1937, precum şi în art. 93 din Decretul - lege al petrolului nr. 2017 din 1942, publicat în M. Of. nr. 164/17.07.1942, ambele acte normative conţinând prevederi referitoare la drepturile câştigate anterior Constituţiei din 1923, în termeni similari celor din Legea minelor nr. 162/1924.
Din acest regim juridic complex al minelor, potrivit legilor succesiv adoptate până în anul 1945, rezultă următoarele:
Zăcământul minier (sau mina, ambele denumiri regăsindu-se, cu semnificaţie egală, în textul legilor) constituia un imobil distinct de subsolul terenului în care se afla mina. Legiuitorul subliniază distincţia faţă de suprafaţa terenului, în considerarea dreptului proprietarului unui teren atât asupra suprafeţei, cât şi a subfeţei lui, în conformitate cu art. 489 C. civ.
Distincţia se păstrează, însă, şi în ipoteza în care proprietarul subsolului este diferit de cel al suprafeţei - astfel cum s-a pretins în speţă, reclamanţii susţinând că autoarea lor a fost titularul dreptului asupra subsolului terenului pe care se afla o mină petroliferă -, deoarece mina nu poate fi confundată cu solul ori subsolul unui teren: "Minele de orice categorie (...), deşi încorporate în pământ şi produse prin materialul conţinut în pământ şi prelucrat prin acţiunea sa, constituie, totuşi, un bun deosebit de pământ prin aceea că substanţa acestui bun, a cărui utilitate şi valoare nu se manifestă decât prin extragerea lui din pământ, se epuizează şi se absoarbe prin însăşi această extragere". (M.B. Cantacuzino, "Elementele dreptului civil", Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 143).
Ca atare, dreptul real de exploatare se raportează la un alt imobil decât terenul însuşi, fiind vorba despre imobile distincte, cu titulari diferiţi.
În condiţiile în care a pornit de la premisa că a fost preluat un imobil reprezentând o exploatare minieră, se constată că instanţa de apel a apreciat că imobilul preluat de către stat a fost însăşi mina exploatată.
Or, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mina nu reprezintă un "imobil" în sensul legii, din moment ce compune un imobil distinct de terenuri, cu sau fără construcţii, şi nici nu are natura unui bun mobil încorporat într-o construcţie.
În ceea ce priveşte "exploatarea minieră" la care se referă reclamanţii, inclusiv prin notificare, această noţiune are un dublu sens, semnificând, pe de o parte, întreprinderea ce exploatează mina, iar, pe de altă parte, însăşi mina astfel exploatată. Reclamanţii se referă la cea de-a doua semnificaţie, din moment ce nu au pretins vreo legătură cu însăşi societatea care a concesionat dreptul de exploatare, fiind, astfel, valabile considerentele expuse anterior.
Aşadar, reclamanţii nu pot beneficia de măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare recunoscut de Legea minelor prin raportare la vreun imobil în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-ar accepta premisa că autoarea reclamanţilor a fost proprietarul unui imobil, tot nu s-ar putea recunoaşte acestora îndreptăţirea la măsuri reparatorii în considerarea dreptului de exploatare de exerciţiul căruia ar fi fost lipsiţi prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat.
Dreptul de exploatare nu intră în componenţa imobilului la care se raportează, ci ar fi, în acest caz, o prerogativă a dreptului de proprietate, imobilul reprezentând obiectul acestui drept.
Susţinând că dreptul de proprietate, inclusiv prerogativa de a dispune de zăcământul subsolului, nu a putut fi exercitat din momentul preluării abuzive, reclamanţii pretind, în fapt, daune-interese pentru imposibilitatea exercitării dreptului în perioada scursă de la momentul preluării abuzive a imobilului, constând în preţul concesiunii neîncasat în acest răstimp (prin această pretenţie valorificându-se un drept de creanţă, astfel cum, în mod corect, se arată prin motivele de recurs).
Or, Legea nr. 10/2001 nu prevede, printre măsurile reparatorii posibil a fi acordate, şi despăgubiri pentru lipsirea proprietarului de exerciţiul dreptului său, evaluarea acestor măsuri, indiferent de natura lor, realizându-se în funcţie de valoarea imobilului (în acest sens, cu titlu exemplificativ, art. 10, 11, 12, 19 din lege).
De altfel, art. 2 alin. (2) - în vigoare la data pronunţării deciziei de apel, în condiţiile în care a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009 - prevede expres că, în situaţia preluării unui imobil fără titlu valabil (se va reveni asupra modului de preluare a imobilului din cauză, însă referirea la un asemenea mod de preluare are rostul de a sublinia lipsa de îndreptăţire a reclamanţilor la despăgubiri, acceptând cea mai favorabilă ipoteză), persoanele ale căror imobile au fost preluate îşi păstrează calitatea de proprietar, pe care, cu toate acestea, o pot exercita doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.
Ca atare, nu numai că reclamanţii nu ar putea exercita prerogativele dreptului de proprietate decât după data expres arătată de către legiuitor şi, evident, doar în măsura în care s-ar dispune restituirea în natură (ceea ce, oricum, nu este cazul în speţă, reclamanţii solicitând măsuri reparatorii măsuri reparatorii în echivalent), însă legiuitorul nici nu a intenţionat dezdăunarea pentru imposibilitatea proprietarului deposedat abuziv de exercitare a dreptului său în perioada dintre data preluării abuzive şi data primirii deciziei de restituire emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, după caz, a hotărârii judecătoreşti de restituire.
Faţă de cele expuse, se conchide în sensul că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 în considerarea dreptului de exploatare asupra zăcământului minier pretins a se afla în subsolul terenului proprietatea autoarei lor, fiind fondate motivele de recurs pe acest aspect.
În aceste condiţii, în mod greşit, instanţa de apel a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în raport de pretinsa exploatare minieră şi a recunoscut dreptul acestora la măsuri reparatorii constând în contravaloarea despăgubirilor cuvenite pentru cota - parte de 1/5 dintr-un punct de redevenţă.
Cu toate acestea, nu se poate conchide în sensul greşitei admiteri a apelului şi, în fond, a contestaţiei reclamanţilor, cât timp instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că subsolul dealului Scăeni - imobil menţionat la pct. 8 din actul dotal - şi pretinsa mină exploatată aflată pe acesta ar constitui un singur imobil, când, în realitate, potrivit reglementărilor anterior arătate, era vorba despre imobile diferite.
În aceste condiţii, se constată că nu s-a cercetat dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în contravaloarea imobilului menţionat la pct. 8 din actul dotal, distinct de pretinsa exploatare minieră, în contextul în care această instanţă de recurs a înlăturat susţinerile recurentei-pârâte referitoare la renunţarea reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru acest imobil.
În acelaşi timp, prin motivele de recurs a fost contestată aprecierea instanţei de apel privind existenţa în subsolul dealului Scăeni, la data preluării de către stat, a unei mine de petrol exploatate de către societatea petroliferă "A. Română".
Chiar dacă această critică a fost formulată în contextul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ca urmare a neîntrunirii în persoana pârâtei a calităţii de unitate deţinătoare, în fapt, este vizată situaţia de la momentul preluării operate de stat, şi nu de la data formulării notificării, se constată, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, că se invocă o aplicare greşită a normelor în materie de probaţiune, cu consecinţa unei insuficiente stabiliri a situaţiei de fapt.
Pentru a reţine concluzia afectării subsolului dealului Scăeni de o exploatare minieră la data preluării, instanţa de apel a aplicat mai multe prezumţii. Astfel, a reţinut că redevenţa menţionată la pct. 9 din actul dotal vizează imobilul de la nr. 8, respectiv subsolul dealului Scăeni, stabilind, aşadar, că imobilul de la nr. 8 în litigiu a fost concesionat prin actul autentificat sub nr. 91/1926.
Pe baza acestei prezumţii simple, a dedus că subsolul dealului Scăeni, concesionat societăţii petrolifere "A. Română", a fost preluat de către stat în conformitate cu art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948, prin care au fost naţionalizate toate întreprinderile din domeniul industriei petrolifere şi de gaze naturale, enumerate în lista anexă nr. IV la lege, din moment ce "A. Română" figurează în listă la poziţia 3.
Pornind de la această constatare şi formulând o nouă prezumţie, în sensul că pârâta SC O.P. SA se află în posesia contractului de concesiune autentificat sub nr. 91/1926, în calitate de continuator al societăţii "A. Română", instanţa a sancţionat partea pentru nedepunerea înscrisului prin confirmarea prezumţiei iniţiale, privind natura de exploatare petrolieră şi minieră a bunului preluat.
Or, această succesiune de supoziţii nu s-a fundamentat pe niciun indiciu concret al legăturii dintre bunurile menţionate la pct. 8 şi 9 din actul dotal, dimpotrivă, modul de redare al acestora inducea un dubiu în privinţa unei asemenea legături, întrucât imobilul de la pct. 8 era individualizat ca reprezentând o cotă de 1/5 din subsolul dealului Scăeni şi prin vecinătăţi, în timp ce cel de-al doilea bun era determinat ca fiind un drept de creanţă, decurgând dintr-un contract de concesiune şi un altul de cesiune.
De asemenea, împrejurarea că societatea "A. Română" figurează în lista - anexă la Legea nr. 119/1948 ar fi fost relevantă doar dacă s-ar fi stabilit o legătură certă între această societate şi imobilul de la pct. 8 din actul dotal, în sensul dovedirii unui contract de concesiune cu privire la acest imobil.
Nu era posibilă, în aceste condiţii, formularea unei prezumţii simple, fiind necesar ca, în virtutea sarcinii ce revenea reclamanţilor de probare a pretenţiilor formulate, inclusiv prin depunerea tuturor actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi de norma corespondentă din Normele metodologice de aplicare a legii, reclamanţii să depună la dosar contractul de concesiune autentificat sub nr. 91/1926 şi actul de cesiune de redevenţă autentificat sub nr. 2039/1928.
Or, prin ignorarea sarcinii probei şi prin reţinerea unor prezumţii succesive care nu aveau aptitudinea de a demonstra faptele pretinse, mai mult, prin transferarea nejustificată a sarcinii probei de la reclamanţi la pârâtă în privinţa înfăţişării celor două înscrisuri, instanţa de apel a făcut o aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 1169 şi 1203 C. civ., nu mai puţin, a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Nu s-ar putea susţine faptul că impunerea depunerii înscrisurilor în sarcina pârâtei ar decurge din sarcina dovezii contrare, în condiţiile respingerii de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, dispoziţie ce ar fi intrat, potrivit susţinerilor reclamanţilor, în puterea lucrului judecat, ca urmare a nedeclarării de către pârâtă a apelului împotriva sa.
Excepţia în discuţie a vizat calitatea pârâtei de unitate deţinătoare, la data notificării, a imobilului ce face obiectul acestei notificări, astfel încât aprecierea instanţei nu poate fi extinsă asupra circumstanţelor de la data preluării imobilului de către stat.
Concluzia la care a ajuns instanţa de apel prin nerespectarea prevederilor legale în materie de probaţiune este, astfel, lipsită de suport, atestând faptul că situaţia de fapt nu a fost suficient lămurită, în ceea ce priveşte preluarea subsolului dealului Scăeni de către stat odată cu bunurile societăţii petrolifere "A. Română", întreprindere naţionalizată prin Legea nr. 119/1948, în considerarea exploatării miniere atestate de contractul de concesiune şi cesiunea de redevenţă.
Concluzia insuficientei clarificări a situaţiei faptice - susţinută, în mod corect, prin motivele de recurs -, este confirmată şi de înscrisurile noi, depuse de către recurenta - pârâtă, în rejudecarea recursului după anularea deciziei iniţiale de recurs, respectiv tocmai cele două înscrisuri în discuţie, din care rezultă că dreptul de redevenţă menţionat la pct. 9 din actul dotal nu se referă la imobilul de la pct. 8, ci la un alt imobil, aparţinând unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor.
Dacă actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă ar fi fost depuse la dosar, în cursul judecării apelului, cu respectarea regulilor în materie de probaţiune, respectiv de către reclamanţi, instanţa de apel ar fi fost în măsură să stabilească situaţia de fapt certă din cauză, în sensul că bunurile menţionate în notificare sunt diferite, dezlegând problema îndreptăţirii la măsuri reparatorii în raport de fiecare bun în parte.
În contextul motivului de recurs vizând lipsa calităţii procesuale pasive, se reţine că instanţa de apel a considerat că pârâta este unitate deţinătoare, în virtutea faptului că exploatează mina de petrol aflată în subsolul dealului Scăeni.
Pârâta a reiterat în faza apelului chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), iar instanţa de apel, fără a se pronunţa explicit asupra excepţiei, a înlăturat apărarea pârâtei pe temeiul unei prezumţii desprinse din faptul nedepunerii de către pârâtă, în faza apelului, a înscrisurilor solicitate în vederea efectuării expertizei geologice încuviinţate de către instanţă la solicitarea reclamanţilor.
În ceea ce priveşte expertiza geologică încuviinţată, pârâta a criticat în recurs faptul că nu este în culpă pentru nedepunerea înscrisurilor, atât timp cât nu i s-au furnizat toate informaţiile necesare pentru identificarea terenului şi nici nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 172 C. proc. civ. Mai mult, a relevat instanţei faptul că înscrisurile solicitate au caracter secret.
Se observă că instanţa de apel nu a făcut uz de procedura descrisă de art. 172 sau 175 C. proc. civ. şi nici nu a cercetat aspectul referitor la caracterul secret al documentelor solicitate de către expertul specialitatea geologie (eventual, în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate).
În aceste condiţii, este nelegală sancţionarea pârâtei prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, câtă vreme culpa acesteia în modul de îndeplinire a obligaţiilor ce i-au fost puse în sarcină nu a fost stabilită pe deplin, constatându-se o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ.
Din cele expuse, rezultă că se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilul de la pct. 8 din actul dotal, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel doar în măsura în care situaţia de fapt este pe deplin lămurită.
În cadrul rejudecării apelului, se va da eficienţă, în mod corespunzător, chestiunilor de drept dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. şi se vor cerceta împrejurările de fapt relevante, luându-se în considerare actul de concesiune şi cel de cesiune de redevenţă depuse în recurs, care ar fi putut fi înfăţişate pentru prima dată chiar în etapa rejudecării apelului, ulterior prezentei decizii de casare.
Se va ţine cont, în cercetarea îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii, de principiul disponibilităţii, dat fiind atât obiectul, cât şi conţinutul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, de condiţiile în care reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile în faza apelului în ceea ce priveşte raportarea evaluării măsurilor reparatorii pretins cuvenite şi, nu în ultimul rând, de finalitatea preconizată de către reclamanţi prin iniţierea procedurii Legii nr. 10/2001, aceştia urmând a confirma menţinerea interesului în obţinerea de măsuri reparatorii în circumstanţele expuse prin prezenta decizie.
Aceste aspecte nu ar fi putut fi cercetate de către această instanţă, dată fiind raţiunea soluţiei adoptate pe temeiul art. 314 C. proc. civ.
Urmează a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, dacă imobilul de la pct. 8 din actul dotal reprezintă sau nu un "imobil" în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, urmează a se observa că, în cazul în care se va ajunge la evaluarea în fond a pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva arătată în prezenta decizie, situaţia juridică a subsolului poate fi clarificată prin raportare la situaţia juridică a suprafeţei dealului Scăeni, parte a imobilului care, deşi la data actului dotal, aparţinea unei alte persoane decât autoarea reclamanţilor, ulterior preluării imobilului de către stat - în circumstanţe ce ar trebui clarificate - nu este exclus a se fi întregit cu subsolul, fiind relevante, din acest punct de vedere, prevederile art. 489 C. civ.
O asemenea abordare relevă, în mod evident, chestiunea calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea la emiterea unei decizii de măsuri reparatorii), pe care pârâta a reiterat-o în faza apelului şi în legătură cu care reclamanţii au susţinut că a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de apel înlăturând apărarea pârâtei în mod nejustificat - în circumstanţele expuse prin prezenta decizie - şi fără să evalueze efectele asupra analizei raporturilor juridice din speţă ale eventualei autorităţi de lucru judecat dobândite de dispoziţia neapelată a primei instanţe.
Este de precizat că aceste consecinţe nu ar trebui ignorate, cât timp excepţia a fost soluţionată de către prima instanţă în considerarea unui imobil (mina) în legătură cu care reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, urmând a se stabili, după dezbaterea în contradictoriu, în ce măsură dispoziţia instanţei produce efecte într-un alt context factual, de natura celui preconizat prin decizia de faţă şi care se va stabili în cadrul rejudecării apelului.
În soluţionarea cauzei, ar trebui să se aibă în vedere regimul juridic al minelor, în raport de dispoziţiile art. 19 din Constituţia din 1923 sau ale art. 17 din Constituţia din 1938, pentru a se stabili, în cazul în care s-ar reţine că imobilul conţinea, totuşi, anterior anului 1948, zăcământ minier, exploatat sau nu, dacă titularii drepturilor de proprietate asupra unor terenuri cu asemenea bogăţii ale subsolului au conservat acest drept ori doar dreptul de a exploata mina. Se va putea verifica, în acest caz, atât modul de preluare a bunului, precum şi condiţia desprinsă din art. 1 şi 3 din Legea nr. 10/2001, aceea ca notificatorul sau autorul său să fi fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, ţinându-se cont şi de faptul că drepturile miniere erau supuse înscrierii în registre speciale, în condiţiile prevăzute de legile în materia minelor, succesiv adoptate.
Faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere faptul că nu se impune cercetarea celorlalte motive de recurs, referitoare la expertiza contabilă efectuată în faza apelului, în condiţiile în care acest mijloc de probă este lipsit de eficienţă, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., constatând că nu poate fi exercitat controlul de legalitate din perspectiva aspectelor de fapt insuficient clarificate, în raport de cele arătate prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta SC O.P. SA.
Admite recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva Deciziei nr. 446/A din 05 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6262/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6266/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
