ICCJ. Decizia nr. 6386/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6386/2012
Dosar nr. 26180/3/2007
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Înalta Curte, deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 441 A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 682 din 05 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este fără relevanţă, în condiţiile în care reclamantul are deschisă calea acţiunii în justiţie pentru valorificarea dreptului pretins în ipoteza dedusă judecăţii, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care a fost interpretat prin decizia in interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul ca instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În raport cu probele administrate în cauză, în mod corect a reţinut prima instanţă că intimatul-reclamant a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fie că este vorba de o contestaţie, fie de o cerere având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării, instanţa de judecată poate administra orice probe considerate pertinente, concludente şi utile cauzei, conform art. 167 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretenţiilor de restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă până la soluţionarea notificării, fără a obstrucţiona această posibilitate şi în faza contencioasă care este supusă dispoziţiilor C. proc. civ..
Cu atât mai mult în ipoteza soluţionării pe fond a notificării este firească o asemenea interpretare, atâta vreme cât chiar art. 23 din Legea specială prevede că actele doveditoare se pot depune până la soluţionarea notificării, care se realizează în această procedură în faţa instanţei de judecată.
2. Recursurile
2.1. Motive
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi intervenientul S.G. au declarat recurs.
Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel arătând că, faţă de dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să fie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Reclamanţii nu au completat dosarul administrativ astfel încât nu se poate vorbi despre o culpă în nesoluţionarea notificării.
Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
Mai mult, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, acordarea de măsuri reparatorii este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate.
Intervenientul S.G. nu a motivat recursul.
2.2. Analiza recursurilor
Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data declanşării litigiului, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Expresia folosită de legiuitor elimină orice îndoială în privinţa calificării termenului de 60 de zile. Intervalul de timp pus la dispoziţia unităţii deţinătoare pentru soluţionarea notificării are natura unui termen de decădere, iar nu de recomandare.
Pe de altă parte, din dovezile administrate în cauză nu a rezultat că pârâtul i-ar fi solicitat autorului reclamanţilor suplimentarea probatoriului cu înscrisurile menţionate la dosar primă instanţă, astfel încât neconformarea petentului să fi justificat neemiterea unei decizii asupra notificării. Solicitarea făcută cu adresa existentă la acelaşi dosar a vizat depunerea altor înscrisuri.
Art. 25.1 alin. (3) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede că în cazul în care persoana îndreptăţită a depus, odată cu notificarea, toate actele doveditoare pe care le posedă şi totodată a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile, nu poate justifica refuzul pârâtului de a soluţiona notificarea deoarece prin H.G. nr. 250/2007 s-au adoptat norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincţie asupra momentului diferit de la care ar începe să curgă termenul de soluţionare a notificării.
Susţinerea recurentului privitoare la inexistenţa dovezilor în sensul că „reclamanta” ar fi primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu nu constituie o reală critică în prezenta cauză - dovadă fiind şi confuzia asupra persoanei care a declanşat procedura judiciară - şi este făcută omisso medio.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
Cât priveşte recursul intervenientului, având în vedere că nu a fost motivat în termenul impus de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nulitatea acestuia în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 441 A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Constată nul recursul declarat de intervenientul S.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6385/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 6388/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
