ICCJ. Decizia nr. 6389/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6389/2012
Dosar nr. 27887/3/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 862A din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi M.N. şi N.M., şi de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 375 din 04 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect s-a reţinut de către Tribunal, că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, faţă de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţii legale speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanţiei pentru evicţiune, consacrată de art. 1337 C. civ. Nu are, astfel, relevanţă faptul că pârâta-apelantă nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, faţă de dispoziţiile legale speciale, consecinţa fiind că plata preţului se suportă exclusiv de către Ministerul Finanţelor Publice, cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se putea acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă atât a condiţiei ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cât şi ca acestea să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu este îndeplinită, deoarece din sentinţa nr. 6263/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reiese reaua-credinţă a actualilor reclamanţi, în acel dosar pârâţi, reţinută cu putere de lucru judecat. Astfel, din considerentele acestei sentinţe, reiese că imobilul în cauză a fost înstrăinat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care reclamanta formulase cerere de restituire, neputându-se reţine buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat, având ca obiect apartamentul din sector 2, Bucureşti, constatându-se că cererea de cumpărare a imobilului a fost formulată înainte de expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.
Aceste aspecte, reţinute cu putere de lucru judecat, nu mai pot fi repuse în discuţie.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Criticile formulate de către reclamanţi vizează următoarele aspecte:
Instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv sentinţa nr. 6263/2003 prin care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost anulat. Acest act a fost interpretat în mod greşit, superficial, iar faţă de motivaţia contradictorie a dovedirii relei-credinţe care se susţine că reclamanţii au avut-o la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, judecătorul fondului trebuia să administreze toate probele necesare pentru lămurirea cauzei şi pentru aflarea adevărului.
În mod greşit s-a considerat că reclamanţilor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pentru aceasta, instanţa s-a prevalat de conţinutul hotărârii prin care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost desfiinţat. Autorii reclamanţilor au respectat toate prevederile Legii nr. 112/1995.
Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive:
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamante şi Primăria municipiului Bucureşti nu are obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Tulburarea de drept suferită de reclamante este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză pentru a justifica faptul că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală.
2.2 Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Textul se referă la actul juridic ce exprimă manifestarea de voinţă a părţilor, iar nu la un act de procedură al instanţei.
Pentru incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. trebuie să se invoce faptul că, procedând la interpretarea clauzelor îndoielnice ale actului juridic, susceptibile de mai multe înţelesuri, judecătorul a nesocotit regulile de interpretare înscrise în C. civ., astfel încât s-a ajuns la schimbarea naturii juridice a actului.
Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut, drept argument al temeiniciei acestui motiv de recurs, faptul că instanţele de fond nu au administrat probe suplimentare pentru a se dovedi că cele reţinute în sentinţa prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor, sunt eronate. Acest aspect nu fundamentează însă nelegalitatea hotărârii recurate, faptul că instanţele de fond nu ar fî administrat anumite dovezi fiind o chestiune care ţine, eventual, de netemeinicia hotărârii.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe efectul negativ, faţă de reclamanţi, al autorităţii de lucru judecat a hotărârii prin care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în sistemul Legii nr. 112/1995 a fost anulat.
În aceste condiţii, s-a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul că restituirea preţului actualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate de reclamanţi nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul acestora a fost respins ca nefondat.
Nu este întemeiat nici recursul Ministerului Finanţelor Publice care invocă faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ., nu are calitate procesuală pasivă.
În speţă, aşa cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al autorilor reclamanţilor au fost eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care nu permiteau înstrăinarea imobilelor preluate fără titlu.
Faţă de prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în concepţia legiuitorului „desfiinţarea” contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 se poate produce fie urmare a unei acţiuni în anulare, ca în speţă, fie urmare a unei acţiuni în revendicare.
Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria care a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evictiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Drept urmare, instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.N. şi N.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 862A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6388/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6393/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
