ICCJ. Decizia nr. 6462/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6462/2012
Dosar nr. 29823/3/2007
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 septembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 29823/3/2007, reclamanţii I.M.D. şi I.P.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, restituirea proprietăţilor preluate abuziv de către statul comunist, urmând să se dispună anularea Ordinului de respingere a cererii de restituire în natură nr. A7426 din 23 iulie 2007 emis de Ministerul Apărării Naţionale întrucât reclamanţii nu sunt de acord cu acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Municipiul Iaşi, preluat abuziv de stat de la antecesorii acestora; să fie obligat pârâtul să emită un nou ordin prin care imobilul din municipiul Iaşi, să fie retrocedat în natură, conform art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, moştenitorilor de drept I.M.D. şi I.P.D. în cote de ½ fiecare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 114 din 30 ianuarie 2009 a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că:
Din expertiza tehnică specialitatea construcţii, efectuată în cauză, a rezultat că pe terenul situat în Municipiul Iaşi, a fost ridicată o construcţie nouă, edificată după demolarea totală a vechii construcţii existente de teren. Ca urmare, în mod legal s-a respins prin ordinul atacat, cererea de restituire în natură pentru teren, având în vedere că acesta este ocupat de construcţii noi şi nu s-a dovedit că ar exista teren liber, fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În cauză nu au fost aplicate dispoziţiile art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, dat fiind că există autorizaţie de construire pentru lucrările noi executate şi că, în raport de aceste dispoziţii, nu este relevantă existenţa sau nu a unei autorizaţii de demolare.
Întrucât terenul ce face obiectul litigiului este construit, tribunalul a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care privesc exclusiv terenurile fără construcţii.
De asemenea, tribunalul a apreciat, în raport de Adresa nr. x emisă de Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Domenii şi Infrastructură (dosar fond), din care a rezultat intenţia de continuare a lucrărilor şi de dare în folosinţă a spaţiului cu destinaţia de sediu al Tribunalului Militar Iaşi, că nu se poate susţine lipsa necesităţii construcţiei edificate pentru unitatea deţinătoare, deci nu este incident art. 10 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 721 A din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul pentru următoarele considerente:
Imobilul situat în Municipiul Iaşi, a fost preluat de Ministerul Apărării Naţionale în baza H.G. nr. 571/1993 (dosar apel). Din procesul-verbal de predare primire din 14 februarie 1994 rezultă că la data preluării construcţia era veche, aceasta fiind edificată între anii 1885 - 1920. Imobilul a făcut obiectul unui proiect de investiţii, conform autorizaţiei de construcţie din 26 martie 1994.
Conform dispoziţiilor de şantier, după preluarea imobilului s-au constatat grave probleme de rezistenţă, astfel încât s-a procedat la demolarea integrală, în etape, a fostei clădiri şi executarea de lucrări de constituire la un imobil complet nou, executat în proporţie de peste 37,82%.
Lucrările la clădirea în litigiu au fost efectuate în baza autorizaţiei de construcţie din 26 martie 1994 (dosar fond).
Faptul că, ulterior începerii lucrărilor, s-a constatat că se impunea înlocuirea integrală a structurii de rezistenţă cu cărămidă nouă, motiv pentru care construcţia veche s-a demolat în etape, nu a condus la concluzia că nu sunt respectate prevederile art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului că respectiva construcţie nu ar fi fost autorizată.
Dispoziţiile art. 10 alin. (3) se referă numai la ridicarea unei construcţii şi nu la demolare, astfel încât în mod corect s-a apreciat de instanţa de fond că nu are relevanţă în speţă faptul că nu a existat o autorizaţie de demolare.
Nici cel de-al doilea motiv de apel nu a fost întemeiat.
Potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 "se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate dacă nu a început construcţia, ori lucrările aprobate au fost abandonate".
Or, în speţă, lucrările au fost începute, conform raportului de expertiză rezultând că lucrările la noua construcţie sunt executate în proporţie de peste 37,82%.
Executarea lucrărilor nu a fost abandonată, ci sistată ca urmare a desfăşurării pe rolul instanţelor de judecată a dosarului având ca obiect revendicare mobilară (dosar apel), a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dar şi din lipsa alocaţiilor bugetare.
De asemenea, din adresa din 22 februarie 201 (dosar apel) rezultă că intimatul a întreprins demersurile necesare pentru alocarea de fonduri pentru executarea lucrărilor în continuare, astfel încât Curtea a constatat că s-a dovedit interesul în realizarea obiectivului cuprins în Autorizaţia de construire nr. 335/2004.
S-a susţinut de către apelant că sistarea lucrărilor la imobil a fost dispusă prin Ordin al Ministrului Apărării, astfel încât tot printr-un astfel de ordin se poate să se reînceapă lucrările.
Curtea a constatat că nici această apărare nu a fost întemeiată, notele de fundamentare şi avizele date fiind suficiente pentru a dovedit că imobilul nu a fost abandonat.
Prin ultimul motiv de apel apelanţii au considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate, care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare".
Din autorizaţia de construcţie rezultă că destinaţia imobilului a fost de a servi drept sediu Tribunalului Militar Iaşi şi Parchetului Militar Iaşi. Din actele dosarului rezultă că Direcţia instanţelor militare solicită şi în prezent alocarea de fonduri pentru execuţia lucrărilor în continuare (Adresa nr. J808/2011 - dosar apel) ceea ce denotă faptul că imobilul este încă necesar acestor instituţii publice pentru desfăşurarea activităţii.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii I.M.D. şi I.P.D. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanţii au arătat următoarele:
Intimata a solicitat şi a obţinut aprobare doar pentru consolidarea, amenajarea şi supraetajarea (mansardare parţială) imobilului şi nu pentru construirea unui imobil nou pentru care nu s-a obţinut autorizaţia de demolare solicitată imperativ de Lege nr. 50/1991.
Cum la data solicitării autorizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism nu au fost prezentate, de către Ministerul Apărării, dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului sau vreun act prin care proprietarul să-i fi acordat dreptul de construire, rezultă că au fost încălcate dispoziţiile din art. 1 ale Legii nr. 50/1991.
În realitate imobilul este inclus în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, astfel cum recunoaşte chiar intimata-pârâtă în întâmpinare.
Toate aspectele sus-menţionate reprezintă încălcări evidente ale dispoziţiilor imperative din legislaţia privind disciplina în construcţii, aşa încât sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, "se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii, după data de 1 ianuarie 1990".
În decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti reţine în mod greşit că "executarea lucrărilor nu a fost abandonată, ci sistată ca urmare a desfăşurării pe rolul instanţelor de judecată a dosarului având ca obiect revendicare imobiliară, preluând, fără nicio legătură cu realitatea, afirmaţia din adresa Direcţiei Instanţelor Militare din 22 februarie 2011 (dosar apel) conform căreia investiţia la imobilul din Iaşi, a fost sistată pe durata desfăşurării procesului.
În realitate, sistarea investiţiei a fost aprobată în anul 2003 prin decizia Ministrului Apărării de aprobare a Raportului din 9 iulie 2003, prin care Comitetul Şefilor Statelor Majore a admis propunerea Direcţiei Domenii şi Infrastructuri de a dispune "măsurile legale de efectuare a lichidărilor tehnico-financiare a lucrărilor avizate pentru sistare definitivă a unor obiective, între care şi imobilul în litigiu.
Cum Ordinul de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului a fost emis în anul 2007 (nr. A 7426 din 23 iulie 2007), iar cererea de chemare în judecată, prin care se cere anularea acestui ordin, a fost depusă în acelaşi an 2007, rezultă ca decizia de sistare definitivă a investiţiei şi lichidare tehnico-financiară a lucrărilor avizate la imobil a fost luată cu mulţi ani înaintea începerii procesului civil, fără nicio legătura cu acest proces.
La dosar nu există nicio dovadă că investiţia a fost redeschisă prin emiterea unui ordin de anulare a Raportului A 5934 la acelaşi nivel, cel ministerial, şi că a fost introdusă în planul de investiţii prin asigurarea finanţării corespunzătoare, în schimb există solicitarea de a se găsi o altă locaţie în garnizoana Iaşi ca alternativă.
În cauză sunt întrunite dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că "se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia, ori lucrările aprobate au fost abandonate", precum şi dispoziţiile art. 10 alin. (5) din aceeaşi lege, conform cărora "se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare", cu plata unor despăgubiri făcute de persoana îndreptăţită la restituire.
Prin Decizia civilă nr. 52 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 557/99/2007, decizie definitivă şi irevocabilă, instanţa s-a pronunţat cu privire la întinderea dreptului reclamanţilor sub aspectul cotei, reţinându-se că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în cotă de 1/1 asupra imobilului situat în Iaşi.
Cum în ordinul de respingere a cererii de restituire în natură din 23 iulie 2007 emis de Ministerul Apărării Naţionale, se propune acordarea de despăgubiri pentru terenul de 1767 mp situat la adresa de mai sus, în cote de 11/32 pentru fiecare dintre reclamanţi, rezultă că şi sub aspectul cotei soluţia intimatei este eronată, astfel încât este îndreptăţită contestaţia introdusă de reclamanţi, prin care solicitau anularea ordinului şi obligarea intimatei să emită un nou ordin în care să se dispună acordarea în natură a imobilului în cote de 1/2 pentru fiecare.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenţii invocă aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, respectiv greşita aplicare a art. 10 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, deoarece apreciază ca eronat modul de interpretare al probelor de către instanţa de apel, în opinia recurenţilor materialul probator al cauzei atrăgând incidenţa art. 10 alin. (3), (4) şi (5) ale Legii nr. 10/2001, deoarece construcţia edificată pe terenul în litigiu s-a realizat fără autorizaţie de construire, iar imobilul astfel ridicat a fost abandonat şi nu mai este necesar unităţii deţinătoare.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte observă că recurenţii aduc în discuţie lipsa de valabilitate a autorizaţiei de construire din 26 iulie 1994, deoarece aceasta nu s-ar întemeia pe o autorizaţie de demolare şi nici nu ar respecta lucrările pentru care a fost emisă. De asemenea, recurenţii menţionează că, atât timp cât imobilul este menţionat în domeniul public al statului, conform H.G. nr. 1705/2006, se încalcă prevederile art. 1 al Legii nr. 50/1991, care stabilesc că autorizaţia trebuie solicitată de titularul dreptului de proprietate, iar Ministerul Apărării Naţionale nu a dovedit dreptul său de proprietate.
Sub acest aspect, Înalta Curte consideră că edificarea construcţiei pe teren s-a realizat în temeiul autorizaţiei de construire 26 iulie 1994, astfel cum a reţinut instanţa de apel, iar valabilitatea acestei autorizaţii nu poate fi verificată în prezenta cale de atac, nici sub aspectul titularului dreptului de a o solicita şi nici în ceea ce priveşte modul în care a fost respectată, câtă vreme o astfel de analiză impune verificări de fapt care nu pot forma obiect al recursului, deoarece recursul constituie o cale de atac extraordinară, limitată la cenzurarea motivelor de nelegalitate limitativ menţionate în art. 304 C. proc. civ.
Ca atare, întemeindu-se pe existenţa autorizaţiei de construire din 26 iulie 1994, cu privire la care recurenţii nu au făcut dovada că ar fi fost anulată ca urmare a contestării sale în procedura Legii nr. 50/1991, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Verificând criticile recurenţilor vizând incidenţa în cauză a art. 10 alin. (4) şi (5) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte observă că, pe de o parte, se invocă faptul că ordinul contestat, fiind emis în anul 2007, nu avea legătură cu dispoziţia de sistare a lucrărilor care a fost emisă cu mult înainte de anul 2007, iar pe de altă parte, existenţa unei erori de fapt decurgând din modul de interpretare a probelor deja administrate în cauză, cu toate că existenţa unei greşeli grave de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor nu mai constituie motiv de recurs, odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.
În temeiul rolului activ, Înalta Curte a solicitarea poziţia Ministerului Apărării Naţionale privind menţinerea necesităţii continuării lucrărilor pentru imobilul având destinaţia de tribunal militar şi parchet militar, reprezentantul acestuia precizând că nu mai deţine alte înscrisuri cu privire la executarea lucrărilor şi efectuare demersurilor necesare pentru alocarea de fonduri în vederea continuării lucrărilor începute.
Înalta Curte observă, în limitele menţionate anterior cu privire la imposibilitatea reaprecierii probelor, că interpretarea dată de către instanţa de apel probelor administrate în cauză, în sensul că lucrările aprobate nu au fost abandonate şi că acestea continuă să fie necesare unităţii deţinătoare, a fost justificată, suplimentar, şi de lipsa de fonduri bugetare în contextul crizei financiare, ceea ce face nerelevantă critica referitoare la greşita luare în considerare, sub acest aspect, a procesului având ca obiect contestarea Dispoziţiei nr. 3505/2006 a Primarului municipiului Iaşi, întrucât sistarea lucrărilor avusese loc în anul 2003, deci anterior declanşării procesului.
Nici critica potrivit căreia la dosar nu există nicio dovadă că investiţia a fost redeschisă nu justifică aplicarea în cauză a art. 10 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, întrucât ipoteza abandonării lucrărilor, prevăzută în acest articol, nu trebuie dovedită, atâta vreme cât art. 10 alin. (4) nu este incident în cauză deoarece terenul în litigiu este afectat de construcţii, iar textul cere ca pe teren să nu fie edificate construcţii. Pe de altă parte, nu este necesară probarea redeschiderii lucrărilor pentru a se dovedi actualitatea nevoii unităţii deţinătoare cu privire la acest obiectiv, în sensul art. 10 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, câtă vreme această necesitate rezultă din Adresa din 22 februarie 2011 a Direcţiei Militare prin care, la nivelul anului 2011, se solicitau fonduri pentru continuarea lucrărilor.
În consecinţă, se poate aprecia că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a art. 10 alin. (4) şi (5) al Legii nr. 10/2001.
Un alt aspect de nelegalitate invocat în recurs se referă la greşita obligare, prin ordinul contestat, la plata de despăgubiri pentru o cotă din imobilul în litigiu de 11/32, în loc de ½, pentru fiecare contestator. Înalta Curte observă că această critică vizează nelegalitatea ordinului contestat şi a fost adusă în discuţie direct în recurs, fiind motivată de faptul că existenţa dreptului contestatorilor la o cotă de ½ din imobilul în litigiu a fost stabilită într-o altă cauză, finalizată prin Decizia civilă nr. 52/2010 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată pe parcursul soluţionării apelului şi devenită irevocabilă ulterior, prin respingerea recursului.
Cu toate că stabilirea cotei care se cuvine recurenţilor nu a putut fi cunoscută acestora la momentul formulării prezentei contestaţii, aceştia nu o pot invoca drept critică de nelegalitate, câtă vreme nu a format obiect de verificare în primă instanţă şi în apel, astfel că nu poate fi analizată direct în recurs întrucât priveşte aspecte care exced cadrului procesual cu care instanţa ar fi învestită.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii I.M.D. şi I.P.D. împotriva Deciziei nr. 721A din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6469/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6241/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
