ICCJ. Decizia nr. 7098/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7098/2012
Dosar nr. 32464/3/2005
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti la 25 iunie 2004, reclamanţii G.P.C. şi G.P. au chemat în judecată pe pârâţii C.E., V.E., B.L.Ş., G.C., G.V., A.M., B.I., B.E., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC A.B. SA; solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. O., compus din construcţii şi teren.
În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, ale art. 1 alin. (2) - (6), art. 91 lit. a), art. 92 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 480, 481 şi 948 pct. 4 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că imobilul situat la adresa menţionată a fost dobândit de defunctul tată, G.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1928 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
S-a invocat trecerea nelegală a imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanţilor era exceptat de la naţionalizare, fiind funcţionar la bursă.
Reclamanţii au solicitat să se compare titlurile de proprietate ale părţilor şi să se constate că titlul lor are prioritate ca fiind mai vechi şi provenind de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâţilor încalcă dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi nu este încheiat cu adevăratul proprietar.
Pârâta C.E. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din Bucureşti, Str. O., sector 4, şi valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. Y/1997.
Prin Sentinţa civilă nr. 3670 din 10 iunie 2005, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor V.E. şi D.G., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosinţă, iar faţă de pârâta D.N. s-a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a disjuns acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 4832 din 9 septembrie 2005, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, cu motivarea că obiectul cauzei are o valoare de peste 5 miliarde lei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 32464/3/2005.
Ca urmare a decesului pârâtei B.L.Ş. a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reclamanţii solicitând să se constate succesiunea vacantă.
Prin cererea precizatoare formulată la 16 martie 2007, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor C.A. şi P.M., la solicitarea expresă a tribunalului, indicând ce anume parte din imobil se revendică de la fiecare pârât şi componenţa acesteia.
Prin Încheierea din 17 mai 2007, tribunalul a respins excepţia nulităţii cererii de constatare a vacanţei succesorale şi excepţia tardivităţii introducerii cererii precizatoare.
Prin Încheierea din 4 octombrie 2007, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii cererii, a procedurii prealabile, prematurităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţi prin întâmpinări, cu motivarea arătată în cuprinsul respectivei încheieri şi s-a prorogat discutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor după administrarea probelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1022 din 1 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC A.B. şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi s-a admis cererea acestora de constatare a vacanţei succesiunii defunctei B.L.Ş., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a respins pe fond acţiunea precizată a reclamanţilor, ca neîntemeiată.
S-a respins excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale.
S-a admis cererea reconvenţională şi s-a constatat că pârâta C.E. este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. O., corp A, sector 4, constatându-se, totodată, valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. Y/1997.
Au fost obligaţi reclamanţii la 400 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B.I., 400 RON către A.M. şi 400 RON către G.V., cu acelaşi titlu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâtei SC A.B., ci a pârâţilor persoane fizice, astfel încât aceasta nu are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi şi unită cu fondul, tribunalul a reţinut că aceasta este nefondată, întrucât din coroborarea actelor de stare civilă depuse la dosar, din conţinutul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X/1928 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, şi al certificatului de moştenitor nr. Z/1993 rezultă cu evidenţă că actualii reclamanţi sunt moştenitorii fostului proprietar al imobilului, G.A.
Cu privire la cererea reclamanţilor de constatare a succesiunii vacante a defunctei B.L.Ş., s-a reţinut că, potrivit certificatului nr. A/2007 emis de Camera Notarilor Publici Bucureşti, nu a fost înregistrată pe rolul vreunui notariat public procedura succesorală privind-o pe defunctă, (decedată la 10 aprilie 2006).
Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamanţii au dreptul doar la despăgubiri, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia de restituirea în natură a imobilului, câtă vreme acesta a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
S-a reţinut, astfel, că prin această dispoziţie legală s-a avut în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, statuându-se obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi instituindu-se indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
S-a avut în vedere că reclamanţii nu au făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâţi în sensul că înţeleg să revendice imobilul şi nici nu au formulat vreo acţiune în contradictoriu cu Statul Român, prin care să solicite să se constate nevalabilitatea titlului acestuia şi existenţa dreptului lor de proprietate, astfel că admiterea prezentei acţiuni în revendicare ar putea reprezenta o privare de un bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale, tribunalul a reţinut că solicitarea pârâtei C.E. se încadrează în dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală pentru nepronunţarea asupra capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului de trecere a imobilului în patrimoniul Statului pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale Decretului nr. 92/1950.
S-a susţinut, totodată, că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra solicitării de comparare a titlurilor de proprietate, conform dispoziţiilor dreptului comun, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., invocându-se totodată contradicţia existentă între considerente şi dispozitiv, întrucât deşi acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în motivarea hotărârii s-a încercat să se argumenteze faptul că nu se mai putea introduce acţiune în revendicare de drept comun (deşi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă anterior de instanţă).
Apelanţii-reclamanţi au criticat sentinţa ca nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi ale art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, întrucât imobilul a ieşit în mod nelegal din patrimoniul autorului lor.
De asemenea, s-a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1898 alin. (2), 486 şi 487 C. civ., prin considerarea cumpărătorilor ca fiind de bună-credinţă conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu justificau respingerea acţiunii în revendicare şi obligarea la parcurgerea procedurii administrative, cât timp Fondul Proprietatea, prin care se asigură acordarea despăgubirilor, nu funcţionează, despăgubirile reglementate de lege fiind "iluzorii şi inexistente".
Ultima critică a apelanţilor a vizat respingerea excepţiei lipsei de interes a cererii reconvenţionale formulate de C.E., atâta timp cât aceasta are deschisă acţiunea privind realizarea unui drept de garanţie pentru evicţiune, faţă de vânzătorul bunului altuia.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâtul C.A., susţinând că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii lor de proprietari, deoarece Contractul de vânzare-cumpărare nr. X din 16 iulie 1928, prin care se pretinde dobândirea dreptului real al autorului lor, are ca obiect imobilul din Str. O. şi nu există menţiuni care să permită identificarea raportat la imobilul actual, compus din mai multe corpuri de clădire şi anexe.
S-a invocat, totodată, greşita respingere a obiecţiunilor la expertiza tehnică, omologată nelegal în motivarea pretinsei existenţe a identităţii între imobilul deţinut de autorul reclamanţilor şi cel ce face obiectul litigiului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 61 A din 13 februarie 2012, a respins ca nefondate apelurile reclamanţilor şi al pârâtului C.A.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere distinct în cadrul cererii de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a titlului statului constituind un element de preferabilitate a titlului exhibat de aceştia, în raport cu titlurile de proprietate ale pârâţilor, critica invocată în acest sens fiind nefondată.
S-a apreciat că a fost corect soluţionată acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de către prima instanţă, care a procedat la compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicţii între considerente şi dispozitiv.
S-a reţinut că tribunalul a expus în considerente motivele pentru care, în prezent, titlul pârâţilor este preferabil, argumentând că pârâţii deţin titluri de proprietate - contracte ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 (art. 45), fiind de bună-credinţă.
S-a considerat că modul de soluţionare a acţiunii în revendicare este legal şi faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Cauza pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, reclamanţii nedeţinând un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi, ca urmare, titlul de proprietate exhibat fiind mai puţin caracterizat faţă de cel invocat de pârâţi.
S-a avut în vedere că, deşi reclamanţii au invocat împrejurarea că au formulat acţiune în revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, acţiune respinsă ca inadmisibilă, în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de restituire a bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, s-a apreciat că analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamanţi, vizând buna sau reaua-credinţă a pârâţilor în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanţă juridică, mai cu seamă având în vedere caracterul acţiunii deduse judecăţii, revendicare prin comparare de titluri, şi nu nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte critica vizând respingerea excepţiei lipsei de interes în formularea cererii reconvenţionale, s-a reţinut că deşi, în principiu, acţiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, în cadrul procesual prezent al unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri este evident interesul născut, actual şi personal al pârâtei C.E. în formularea acestei cereri.
Referitor la criticile formulate de pârâtul C.A. vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că omisiunile şi inadvertenţele existente în actele de proprietate prezentate (de reclamanţi) sunt datorate faptului că respectivul titlu datează din anul 1928, iar împrejurarea că în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 autorul este trecut cu 18 apartamente la mai multe adrese din Bucureşti, printre care şi cea în discuţie, respectiv Str. O., fără a fi făcute menţiuni complete asupra apartamentelor expropriate la fiecare adresă, nu poate fi imputată reclamanţilor.
S-a constatat, astfel, că atât corpul de construcţie A, cât şi corpul B sunt cele din arhitectura iniţială, experţii concluzionând că structura de rezistenţă, faţadele, mansarda, podul, şarpanta şi învelitoarea acoperişului nu au suferit modificări constructive.
S-a reţinut, totodată, că expertul a răspuns în detaliu aserţiunilor formulate de pârât, respingând corect cel de-al doilea set de obiecţiuni, cât şi solicitarea vizând efectuarea unui nou raport de expertiză.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii G.P.C. şi G.P., solicitând casarea în parte în sensul admiterii apelului lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se pronunţa asupra solicitării de a se constata nulitatea absolută a titlului Statului şi de a se compara titlurile în baza art. 480 C. civ.
În subsidiar, s-a solicitat ca, urmare a casării parţiale, să se admită în totalitate acţiunea, să se respingă cererea reconvenţională şi să fie obligaţi intimaţii la plata cheltuielilor de judecată.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct 7 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică, s-a susţinut că instanţele de fond şi apel nu s-au pronunţat asupra solicitării de constatare a nulităţii absolute a actului de trecere a imobilului în patrimoniul statului pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale Decretului nr. 92/1950, considerând nelegal că această solicitare trebuia formulată ca un capăt de cerere distinct, deşi prin acţiune a fost sesizată în acest sens.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nepronunţarea asupra solicitării de comparare a titlurilor părţilor conform dreptului comun, în condiţiile în care au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.
În acest context, s-a arătat că instanţa de apel, contrar conţinutului sentinţei primei instanţe, a procedat la compararea titlurilor de proprietate, apreciind, totodată, că nu există nicio contradicţie între considerentele şi dispozitivul sentinţei, deşi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost ridicată în cursul procesului şi a fost respinsă.
Celelalte critici formulate de reclamanţi au vizat nelegala reţinere a faptului că nu ar deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care ambele instanţe au refuzat să analizeze valabilitatea titlului Statului, reproşându-le că nu deţin o sentinţă anterioară formulării acţiunii prin care să se constate nulitatea absolută a titlului Statului.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că exercitarea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun nu este condiţionată de constatarea nulităţii contractului de vânzare al terţului dobânditor.
S-a invocat încălcarea art. 480 C. civ., susţinându-se că ar fi trebuit ca, în procesul de comparare a titlurilor părţilor, să se acorde prioritate titlului reclamanţilor, care provenea de la un proprietar, în raport cu titlul intimaţilor, care provenea de la un neproprietar, contractul fiind încheiat cu rea-credinţă.
Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată şi pentru aplicarea eronată a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 45, care poate fi invocat doar în materie de nulitate şi doar în situaţia în care cumpărătorii ar fi fost de bună-credinţă.
Recurenţii au învederat că împrejurarea că ar avea dreptul la măsuri reparatorii în baza art. 18 din Legea nr. 10/2001 nu justifică respingerea acţiunii în revendicare, cât timp Fondul "Proprietatea", prin care se asigură acordarea despăgubirilor, nu funcţionează în condiţii normale, despăgubirile reglementate de lege fiind iluzorii şi inexistente.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat încălcarea art. 111 C. proc. civ., sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei lipsei de interes a cererii reconvenţionale, acţiunea în revendicare, care presupune compararea titlurilor de proprietate, neputând fi paralizată printr-o acţiune în constatare.
Intimata G.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs vizând nepronunţarea instanţelor de fond şi apel asupra solicitării de constatare a nulităţii absolute a actului de trecere a imobilului ca proprietate a Statului nu poate fi primită.
Reclamanţii-recurenţi nu au formulat un capăt de cerere distinct prin cererea de chemare în judecată, invocând nulitatea absolută a titlului Statului doar ca un element de preferabilitate a titlului lor în cadrul comparării de titluri solicitate în temeiul art. 480 C. civ.
În aceste condiţii, s-a soluţionat corect litigiul în limitele învestirii, determinate prin cererea de chemare în judecată, cerere cu un singur capăt: obligarea la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului, instanţa pronunţându-se asupra acţiunii în revendicare şi indicând criteriile de preferabilitate a titlurilor foştilor chiriaşi.
Constatarea nevalabilităţii titlului Statului a fost invocată doar ca argument de fond în motivarea acţiunii, astfel că instanţa nu era obligată să se pronunţe distinct prin dispozitivul hotărârii asupra acestei solicitări.
Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs referitoare la nepronunţarea instanţei de fond asupra solicitării comparării de titluri, raportat la temeiul de drept al acţiunii, art. 480 C. civ., nu este fondată, având în vedere că s-a dat eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice şi apărării subdobânditorului de bună-credinţă, cu titlu oneros, al imobilului.
În acest context, pe fondul cererii de chemare în judecată, instanţa a considerat ca fiind lipsită de relevanţă juridică modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului.
Critica referitoare la contradicţia între considerentele şi dispozitivul hotărârii primei instanţe, confirmată în apel, nu poate fi primită.
Recurenţii-reclamanţi nu au contestat împrejurarea că, printr-o încheiere anterioară, cea din 4 octombrie 2007, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au expus în considerente motivele pentru care au considerat titlul pârâţilor ca fiind preferabil, argumentând corect, raportat la împrejurarea că pârâţii deţin titluri la proprietate (contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), ce au fost anulate pe calea legii speciale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, faptul că dreptul lor de proprietate este mai bine caracterizat.
Criticile recurenţilor referitoare la nereţinerea existenţei unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că imobilul nu a ieşit legal din patrimoniul autorului lor, sunt nefondate.
În mod corect, instanţele de fond şi apel au avut în vedere că nu poate fi vorba de o privare de bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, deoarece reclamanţii nu au întreprins niciun demers pentru restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu i-au notificat niciodată pe pârâţi în sensul că înţeleg să revendice bunul, iar acţiunea în revendicare ce a format obiectul Dosarului nr. 7392/1992 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti a fost respinsă ca inadmisibilă prin Sentinţa civilă nr. 2626 din 23 aprilie 1996.
Solicitarea reclamanţilor-recurenţi de a li se restitui imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului un bun actual, ci doar o speranţă legitimă. Contrar situaţiei reclamanţilor, pârâţii deţin un bun, aşa cum se reţine şi prin considerentele Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, exigenţele art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi principiul securităţii juridice impunându-se a fi respectate atât în cazul fostului proprietari, dar şi în cazul subdobânditorului de bună-credinţă al imobilului.
Modul în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare este legal şi faţă de constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea pilot Atanasiu ş.a. împotriva României, din 12 octombrie 2010, în sensul că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
Numai în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la recuperarea bunurilor, conform primului aliniat al art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare prin care să se fi dispus restituirea imobilului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, legal, că în prezent acţiunile Fondului "Proprietatea" au fost listate la bursă, împrejurare ce creează premisa asigurării unei mai bune funcţionări a mecanismului de despăgubire adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire, comună tuturor imobilelor revendicate.
În aceeaşi cauză Atanasiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, în dreptul intern a fost reglementat un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.
Curtea Europeană a precizat, referitor la constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează şi reclamanţii-recurenţi, că aceasta nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului.
Toate aceste considerente conduc la concluzia, corect reţinută de instanţa de apel, că reclamanţii nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în consecinţă, titlul pârâţilor este mai bine caracterizat, respectându-se şi principiul "justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie.
Critica referitoare la nelegala admitere a cererii reconvenţionale formulate de C.E. este, de asemenea, nefondată.
Pârâta a solicitat constatarea dreptului său de proprietate în baza art. 111 C. proc. civ., invocând calitatea sa de proprietar în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Deşi, în principiu, acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, este evident că în cadrul procesual constituit ca urmare a formulării acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, pârâta are un interes născut, personal şi actual în formularea cererii reconvenţionale, odată ce dreptul său de proprietate a fost contestat de reclamanţi.
Chiar susţinerile reclamanţilor referitoare la includerea prin fraudă la lege a imobilului în categoria celor cărora li se aplică Legea nr. 112/1995 justifică interesul pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenţionale.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.P. şi G.P.C. împotriva Deciziei nr. 61A din 13 februarie 2012, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă. Obligă pe recurenţii-reclamanţi la 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B.E., B.I. şi G.C., G.D., precum şi la 2.000 RON către intimata A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7112/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7077/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
