ICCJ. Decizia nr. 6469/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6469/2012
Dosar nr. 41297/3/2010
Şedinţa publică din 23 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 25 februarie 2009 sub nr. 4119/299/2009, reclamanta V.F. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 14.129,28 mp cu care autorul reclamantei, B.T., a fost împroprietărit în anul 1925, teren care se află în Cartierul Băneasa, iar în subsidiar, pentru situaţia în care pârâtul nu mai are în patrimoniul său terenul respectiv, a solicitat contravaloarea acestuia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1925 autorul său, B.T. a primit de la Statul Român, ca urmare a participării sale la primul război mondial, un lot în suprafaţă de 144 29,28 mp.
Terenul pentru care s-au făcut formele de punere în posesie este plasat pe teritoriul sectorului 1 Bucureşti Cartierul Băneasa şi a fost preluat de statul comunist pentru cooperativizare fără ca reclamanta, în calitate de strănepoată să aibă cunoştinţă despre existenţa lui.
În drept, au fost invocate dispoziţiile 480, art. 481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 12671 din 16 iunie 2010, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că pentru determinarea instanţei competente în soluţionarea unui litigiu ceea ce trebuie stabilit este obiectul acţiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiţiei, pretenţia concretă a reclamantului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 41297/3/2010, la data de 30 august 2010.
Prin încheierea de şedinţă din data de 8 decembrie 2010, tribunalul a dispus în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea judecării cererii, reţinând lipsa părţilor la acest termen de judecată şi având în vedere că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prin Sentinţa civilă nr. 870 din 11 mai 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă.
S-a reţinut faptul că împrejurarea că reclamanta a primit de la Primăria sector 1 Bucureşti abia în cursul lunii noiembrie 2007 acte ce atestă proprietatea autorului său nu o îndreptăţeşte la promovarea acţiunii în revendicare, cât timp aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 19/A din 23 ianuarie 2012, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru motivele ce urmează.
Deşi instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, considerentele expuse în argumentarea acestei excepţii vizează fondul dreptului dedus judecăţii.
Astfel s-a reţinut că reclamanta nu deţine în prezent un bun actual în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
La data de 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat Hotărârea-Pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva Românei în care s-a constatat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
În aceiaşi cauză, Atanasiu, Curtea Europeană reţine că după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.
Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează şi reclamanta în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un drept de restituire a bunului.
Rezultă cu suficienţă că reclamanta nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ca urmare titlul de proprietate exhibat este mai puţin caracterizat faţă de cel prezentat de către pârât respectându-se în acest mod şi principiul "justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie.
Or, în mod legal instanţa de fond a reţinut împrejurarea că reclamanta a primit de la Primăria Sector 1 Bucureşti abia în cursul lunii noiembrie 2007 acte ce dovedesc dreptul de proprietate al autorului său nu poate conduce la recunoaşterea dreptului său în cadrul unei acţiuni în revendicare şi la înlăturarea caracterului special al legii de reparaţie în favoarea dreptului comun de vreme ce aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu a obţinut o recunoaştere a "valorii patrimoniale " a dreptului său.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin acţiunea formulată se tinde la recunoaşterea calităţii de proprietar, soluţia pronunţată încălcând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Se mai arată că niciuna din instanţe nu a administrat vreo probă din care să rezulte şi existenţa ori nu a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la dispoziţiile legale, incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte, învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa superioară de fond.
Contrar susţinerii recurentei-reclamante, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material, a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, accesul la justiţie nu este absolut, legiuitorul fiind cel care poate stabili condiţiile şi formele în care o persoană poate apela la instanţa de judecată.
În materia imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia persoanele ce se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat.
Legea specială de reparaţie prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile care nu conduce la privarea de dreptul de acces la tribunal întrucât legea prevede şi o procedură judiciară.
Reclamanta a înţeles să formuleze acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale.
Problemele de drept ce rezidă dintr-o atare situaţie de fapt au fost dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Prin decizia în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor, preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a reţinut că "prin dispoziţiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun".
Recurenta invocă admisibilitatea acţiunii în revendicare întrucât din motive independente de voinţa sa nu a putut folosi prevederile legii speciale, fără însă a dezvolta şi a arăta în concret în ce constă greşeala instanţei de apel atunci când a stabilit că legea specială trebuia aplicată cu prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun invocate şi fără a arăta de ce a fost în imposibilitate de a apela la dispoziţiile legii speciale.
O altă critică se referă la faptul că niciuna dintre instanţele de fond nu au administrat probatorii în vederea stabilirii existenţei sau nu a unui bun în patrimoniul recurentei.
Deosebit de faptul că în calea extraordinară de atac decizia pronunţată poate fi modificată ori casată doar pentru probleme de drept, recurenta nu arată de ce considerentele instanţei superioare de fond referitoare la inexistenţa unui bun sunt greşite.
Calea de atac declarată, cu excepţia referirilor sumare la greşita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu este corespunzător motivată în sensul arătării cu claritate a acelor critici care sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.F. împotriva Deciziei nr. 19A din data de 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6556/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6462/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
