ICCJ. Decizia nr. 7112/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7112/2012
Dosar nr. 35444/3/2010
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 iulie 2010, reclamantele T.E., M.R. şi N.M.M. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul proprietatea lor, imobil care a fost naţionalizat şi a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 461/1979, situat în Bucureşti, str. S., sector 2, alcătuit din teren în suprafaţă de 136 mp şi construcţie în suprafaţă utilă de 77 mp, despăgubiri pe care reclamantele le-au evaluat la suma de 200.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii).
În subsidiar, în situaţia în care pârâtul sus-menţionat nu poate fi obligat la plată, reclamantele au solicitat instanţei să dispună obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul menţionat în primul capăt de cerere.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că le-a fost naţionalizat imobilul situat în str. S., sector 2, alcătuit din teren în suprafaţă de 136 mp şi construcţie în suprafaţă utilă de 77 mp.
Se mai arată de către reclamante că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă pârâtul Municipiul Bucureşti a soluţionat această notificare numai după ce a fost obligat prin hotărâre judecătorească şi după ce au formulat acţiunea prin care a fost obligat la plata de amenzi civile în favoarea statului.
Reclamantele au precizat că Dispoziţia nr. 12350 din 14 decembrie 2010 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti nu le conferă însă garanţia obţinerii, într-un termen previzibil şi rezonabil, a despăgubirilor care li se cuvin.
Aceasta cu atât mai mult cu cât după mai mult de 7 luni de la emiterea acestei dispoziţii nu a fost finalizat controlul de legalitate cu privire la această dispoziţie de către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.
În condiţiile în care au trecut deja 9 ani de la formularea notificării, reclamantele au precizat că singura lor speranţă se îndreaptă către instanţa de judecată, acesta fiind motivul pentru care au promovat prezenta acţiune, întemeiată şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat ineficienţa Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, constatând că Statul Român este responsabil pentru modul defectuos în care funcţionează mecanismul de acordare a despăgubirilor.
Aşadar, au precizat reclamantele, prin faptul că în patrimoniul lor s-a născut direct în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional, un drept la despăgubire, părţile reclamante au solicitat să se constate că în prezenta cauză se impune aplicarea normelor europene, şi nu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciate de însăşi instanţa europeană ca fiind ineficiente, întrucât nu permit obţinerea unor juste despăgubiri într-un termen rezonabil, după un calendar previzibil.
În concluzie, obligaţia generală de a răspunde pentru caracterul ineficient al cadrului legislativ care reglementează acordarea de despăgubiri revine Statului Român, aşa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele hotărâri pronunţate împotriva României. Pentru lipsa de funcţionalitate a Fondului Proprietatea, răspunderea se plasează la nivel naţional, deci la nivelul Statului Român. Art. 1 alin. (4) din actul constitutiv al Fondului Proprietatea prevede că Fondul Proprietatea are ca acţionar unic Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. Prin urmare, acţionarul unic trebuie să facă diligenţele necesare pentru a finaliza procedura de listare la bursă, în absenţa căreia Fondul nu poate funcţiona ca societate deschisă.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, reclamantele au precizat că obligaţia de reparare a prejudiciului prin echivalent ca urmare a aplicării cu prioritate a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale revine şi unităţii administrativ-teritoriale (respectiv Municipiului Bucureşti) în patrimoniul căruia, de altfel, se şi afla terenul care a format obiectul notificării şi ca efect al neexecutării obligaţiei de a face constând în restituirea în natură a imobilului ce a format obiectul notificării care nu mai este posibilă deoarece construcţia a fost demolată şi pe teren s-au construit blocuri. Potrivit teoriei clasice de drept civil, restituirea se face în natură. Dacă aceasta nu mai este posibilă (lucrul a pierit, a fost dobândit de către un terţ de bună-credinţă sau a fost expropriat), restituirea se face prin echivalent, deci printr-o despăgubire.
De asemenea, reclamantele au menţionat că nu pot fi omise din acest context dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. pentru a stabili care sunt consecinţele juridice cu privire la nesoluţionarea notificării în termenul legal de către unitatea deţinătoare. În situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, imposibilitatea obţinerii de către reclamante a singurei măsuri reparatorii prin echivalent real şi efectiv reprezentată de despăgubiri băneşti integrale este în principal consecinţa nerespectării de către persoana juridică deţinătoare a termenului în care trebuia soluţionată notificarea. De asemenea, au specificat reclamantele, tot în temeiul răspunderii civile delictuale se situează şi răspunderea Municipiului Bucureşti pentru faptul că până în prezent nu a fost trimis dosarul administrativ Instituţiei Prefectului pentru a se efectua controlul de legalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziţia nr. 12350 din 14 decembrie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1131 din 6 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
În considerente, s-a reţinut că, deşi nu neagă dreptul persoanei care este îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, de a pretinde despăgubiri statului în cazul în care stabilirea şi acordarea reparaţiilor trenează o perioadă nerezonabilă, iar calea oferită de lege pentru a oferi despăgubirile este în concret ineficace, totuşi, tribunalul apreciază că această acţiune directă împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a reparaţiilor are un caracter subsidiar şi nu este necondiţionată.
Cu toate că, până în prezent, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit de numeroase ori a fi ineficientă, după cum s-a observat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au existat şi situaţii în care a fost finalizată cu succes.
Prin urmare, în concepţia tribunalului, într-o acţiune precum cea de faţă, reclamantele trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul lor particular şi în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantele să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeaşi lege pentru a sancţiona autoritatea competentă în caz de nemulţumire.
Cu alte cuvinte, este insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficienţei mecanismului legal de acordare a reparaţiilor, fără ca reclamantele să demonstreze că au încercat instrumentele puse de lege la dispoziţia lor şi că nu au avut succes, căci numai atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au fost eficace devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui interesat să obţină măsurile reparatorii.
Or, în ipoteza de faţă, există cel puţin o acţiune oferită de lege persoanelor nemulţumite de modul în care organismul abilitat să stabilească şi să acorde despăgubirile a rezolvat problema, respectiv acţiunea prevăzută de art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acţiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă reparaţiile - în numerar, în acţiuni, titluri de despăgubire etc.), cât şi refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie soluţionată direct de instanţă (prin aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din materia contestaţiei, prevăzută de art. 26 din Legea 10/2001, la problematica acţiunii, prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Ca atare, cât timp există un mecanism care oferă accesul la instanţă pentru rezolvarea nemulţumirilor reclamantelor, acţiunea directă împotriva statului pentru ineficienţa procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiţionată de utilizarea căii oferite de lege şi de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanţă, dar rămâne ineficace).
Cu alte cuvinte, reclamantele nu pot invoca ineficienţa unei legi cât timp nu au încercat să se folosească de căile oferite de acea lege.
Prin urmare, cum reclamantele nu au făcut dovada că au recurs la instanţele de contencios fie pentru a obţine înaintarea documentaţiei la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care autorităţile nu au făcut-o (inclusiv sub sancţiunea despăgubirilor oferite de Legea contenciosului administrativ), fie pentru a obţine soluţionarea pe fond a solicitării lor de către instanţa prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în care îi nemulţumeşte, tribunalul apreciază că reclamantele nu au făcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/2005 a fost, în ceea ce le priveşte, ineficient.
Drept consecinţă, nu există o faptă culpabilă a statului care să fi generat prejudiciul.
Cât priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, tribunalul a constatat că reclamantele şi-au motivat cererea împotriva acestui pârât pe considerentul că acestuia îi revine obligaţia de despăgubire în condiţiile în care în patrimoniul acestuia se află terenul naţionalizat, imposibil de restituit în natură. În plus, s-a susţinut că pârâtul este responsabil pentru prejudiciul reclamantelor, urmare a nesoluţionării în termen a notificării.
În această privinţă, tribunalul a constatat cererea neîntemeiată, căci singurul raport juridic între reclamante şi pârâtul Municipiul Bucureşti susceptibil de a fi analizat este cel determinat de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În cauză, terenul nu a putut fi restituit în natură faţă de situaţia juridică actuală a acestuia. Prin urmare, atât timp cât legea exclude în asemenea ipoteze restituirea în natură şi stabileşte în mod concret o altă modalitate de despăgubire, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat la plata contravalorii bunului naţionalizat, singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii reglementate de legea specială, pe care de altfel reclamantele au demonstrat că o urmează.
Cât priveşte nesoluţionarea în termen a notificării, răspunderea pârâtului a fost realizată într-o manieră concretă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva sa, prin care a fost obligat la soluţionarea pe fond a notificării, în acelaşi fel putându-se proceda şi în privinţa înaintării dosarului administrativ în cadrul procedurii prevăzute de Cap. VII din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, arătând că în mod neîntemeiat acţiunea directă promovată împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a despăgubirilor are un caracter subsidiar şi este condiţionată.
Prin Decizia nr. 88A din data de 27 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, curtea de apel a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Instanţa de apel a arătat şi faptul că aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 27/2011 s-a pronunţat prin recurs în interesul legii asupra admisibilităţii acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această Convenţie, hotărând că aceste acţiuni sunt inadmisibile.
Potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., hotărârile pronunţate în recursurile în interesul legii sunt obligatorii, astfel încât instanţele sunt obligate să le aplice.
Totodată, curtea de apel a reţinut că aceeaşi este şi situaţia capătului de cerere subsidiar, referitor la obligarea Municipiului Bucureşti în temeiul răspunderii civile delictuale bazate pe art. 998 - 999 C. civ., întrucât aceste dispoziţii reprezintă dreptul comun care, astfel cum s-a menţionat anterior, este înlăturat de legile speciale menţionate.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamantele T.E., M.R. şi N.M.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că instanţa de apel în mod neîntemeiat nu a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ignorând dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi acordând în mod nejustificat prioritate normelor interne.
Instanţa de apel a considerat că stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mai multe cauze pronunţate împotriva României că acest act normativ nu este funcţional. Cu privire la aplicarea directă a dispoziţiilor Convenţiei şi a hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să avem în vedere că aceste hotărâri au autoritate de lucru interpretat, au autoritate interpretativă, în privinţa aplicării dispoziţiilor Convenţiei, erga omnes - împreună cu înseşi dispoziţiile Convenţiei, jurisprudenţa instanţei europene formează aşa-numitul bloc de convenţionalitate, cu aplicaţie directă în ordinea juridică a statelor contractante.
Astfel, prin aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate trebuie să înlăture legea internă şi să aplice norma europeană în temeiul principiului aplicării directe şi imediate a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum sunt acestea interpretate de Curte în jurisprudenţa sa (blocul de convenţionalitate).
Or, între dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului există o asemenea neconcordanţă constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanţă deosebită cea pronunţată la 9 decembrie 2008 în cauza Viaşu împotriva României.
În aceste condiţii, instanţa de fond şi instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate (deşi acestea au fost calculate prin raportul de expertiză) şi nu să aplice în cauză un act normativ despre care Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că ar trebui înlăturat. Prin urmare, remediul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
De asemenea, perioada lungă de timp de la formularea notificării până la primirea unei despăgubiri efective la care făcea referire Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele decizii pronunţate împotriva României (şi în mod deosebit în cauza Viaşu împotriva României) nu s-a scurtat în niciun fel.
În acest condiţii, având în vedere faptul că până în prezent a fost doar emisă dispoziţia de către unitatea deţinătoare şi dosarul reclamantelor nu a ajuns încă la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, unde va mai avea, desigur, de aşteptat mult şi bine până când această instituţie va analiza din nou dosarul şi, dacă nu va fi trimis din nou Municipiului Bucureşti pentru cine ştie ce completare, se va desemna un evaluator de despăgubiri, vor fi aprobate, vor fi emise titluri de despăgubire şi, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/2012, după o perioadă de timp a cărei întindere este imposibil de apreciat, se va stabili şi momentul plăţii. Prin urmare considerentele avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi care constau în lipsa unor termene clare de soluţionare a dosarelor subzistă şi în prezent. Unul din mijloacele juridice interne la care face referire prima instanţă în considerentele hotărârii atacate prin care se pot scurta aceste termene este tocmai soluţionarea notificării de către instanţă potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care mecanismul de acordare a despăgubirilor nu este operaţional. Acest mecanism este în mod conceptual reglementat greşit.
Recurentele-reclamante au arătat şi faptul că, în mod neîntemeiat, instanţa de apel nu a obligat Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri, considerând că nu sunt aplicabile în cazul acestuia dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.
În temeiul Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire în natură sau de acordare a unor bunuri sau servicii în compensare revine persoanei juridice deţinătoare a imobilului, în vreme ce acordarea efectivă a despăgubirilor în condiţiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri a constatat că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 sunt total ineficiente, acestea trebuie înlăturate, fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun. Sediul materiei în dreptul intern - drept comun în materia efectelor obligaţiilor - este reprezentat de art. 1073 C. civ. În acest caz, în situaţia neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului, adică despăgubiri. Însă, potrivit dreptului comun, titularul obligaţiei de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc diferă faţă de soluţia prevăzută de Legea nr. 247/2005, deoarece atât obligaţia de restituire în natură, cât şi obligaţia de dezdăunare care este în acest caz consecinţa, în temeiul art. 1073, a imposibilităţii materiale sau juridice de restituire, revin aceleiaşi persoane, respectiv deţinătorului imobilului.
În temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., prima instanţă ar fi trebuit să fi stabilit care sunt consecinţele juridice cu privire la nesoluţionarea notificării în termenul legal de către unitatea deţinătoare. În situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă (din probele care s-au administrat reiese că pe acest teren s-au construit blocuri), neobţinerea de către reclamante a singurei măsuri reparatorii prin echivalent reale şi efective reprezentată de despăgubiri băneşti integrale este în principal consecinţa nerespectării de către persoana juridică deţinătoare a termenului în care trebuia soluţionată notificarea. Notificarea a fost soluţionată abia după ce Municipiul Bucureşti a fost obligat de o instanţă de judecată să soluţioneze notificarea, iar hotărârea a fost pusă în executare de un executor judecătoresc. De asemenea, tot în domeniul răspunderii civile delictuale se situează şi răspunderea Municipiului Bucureşti pentru faptul că până la data introducerii cererii nu a fost trimis dosarul administrativ Instituţiei Prefectului pentru a se efectua controlul de legalitate a actului administrativ reprezentat de Dispoziţia nr. 12350 din 14 decembrie 2009.
De asemenea, s-a invocat că instanţa de apel în mod neîntemeiat a apreciat că se aplică în cauză dispoziţiile Deciziei nr. XXVII/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Această decizie, având forţa unui act normativ, pentru a nu încălca principiul neretroactivităţii legii se aplică doar faptelor şi situaţiilor apărute după adoptarea sa. În cazul reclamantelor nu s-ar putea aplica această decizie, deoarece este ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În speţă, problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienţa sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor decât cel reglementat prin legea specială, ar însemna că instanţele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanţă.
Un demers juridic ca cel iniţiat în cauza de faţă nu poate avea temei nici în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamantele nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenţiei, simpla speranţă de restituire neintrând în sfera de protecţie a textului.
De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu a fost definitiv tranşată prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Contrar susţinerilor recurentelor, dezlegarea dată problemei de drept judecate prin Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (aflată în discuţie în prezenta pricină) este obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 C. proc. civ. Ca urmare, instanţele de judecată au obligaţia legală de a respecta dispoziţiile deciziilor în interesul legii, pe care trebuie să le aplice în soluţionarea cauzelor aflate pe rol, în acest fel procedând şi Curtea de Apel Bucureşti la soluţionarea prezentei cauze.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentele-reclamante privind obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la plata despăgubirilor, în baza dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., este de reţinut că prevederile legale invocate nu pot fi incidente în speţă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, conform căruia dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005) se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile legii generale - dreptul comun (art. 998 - 999 C. civ.).
Faţă de toate considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.E., M.R. şi N.M.M. împotriva Deciziei nr. 88A din data de 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 7423/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7098/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
