ICCJ. Decizia nr. 6502/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1488 din 27 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.A., C.S.S. și M.G.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General; a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 179,62 m.p., situat în București, sectorul 5, și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea emisă prin BEJ S.D. în 10 august 2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul teren și construcție situat în București, Intrarea L.A., sector 5.
Din adresa din 08 februarie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, rezultă că notificarea nu a fost soluționată întrucât dosarul nu este complet.
Tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.
Prin decizia nr. 20 pronunțată la data de 19 martie 2007 de către înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
Procedând la analizarea cererii de restituire pe fond, Tribunalul a reținut:
Pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarea trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre "Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite" [art. 1 alin. (1) din lege]; - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].
în ceea ce privește imobilul, Tribunalul a reținut:
Din actul de vânzare-cumpărare autentificat în 24 octombrie 1930, rezultă că B.S.S. și B.G. au cumpărat de la V.M. un teren în suprafață de 179,62 m.p. situat în București, sector 5.
Din adresa din 15 iulie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății, rezultă că în evidențele acestei instituții, la nivelul anului 1986, imobilul a fost consemnat cu teren în suprafață de 237 m.p. și construcție 125 m.p. cu posesor de parcelă R.G., iar în Anexa nr. 21 a H.G. nr. 556/1990 figurează plata despăgubirilor.
Din adresa din 04 august 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Nomenclatură Urbană, rezultă că Intrarea L.A., în prezent desființată, nu a purtat o altă denumire.
Din adresa din 31 august 2010 emisă de Primăria Sector 5 București - Direcția Impozite și Taxe Locale rezultă că la adresa imobilului figurează figurează R.G. în intervalul 1952-1966, proces-verbal de predare primire din 11 noiembrie 1986, fără nume, și adeverința din 17 februarie 2001 pentru C.S.S., în prezent adresa respectivă nu mai figurează în evidențe.
în registrul fiscal figurează ca plătitor de impozite R.G. pentru intervalul 1952-1961.
în sfârșit, tot din evidențele Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 5 rezultă că la nivelul anului 1966 figura ca plătitor de impozit R.G. pentru teren în suprafață de 179 m.p.
Din evidențele Primăriei Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății rezultă că R.G. nu a încasat despăgubiri pentru imobilul demolat.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat de expert C.V. rezultă că imobilul a cărui restituire se solicită a fost identificat, terenul măsoară 267 m.p. și este ocupat de parcare și Hotelul M., fiind, așadar, afectat de utilități publice și imposibil de restituit în natură.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că: "Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.
în ceea ce privește cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut:
Din certificatul de moștenitor din 13 iulie 1979 emis de notariatul de Stat al Sectorului 6 București rezultă că de pe urma defunctului R.G., decedat la 12 martie 1979, cu ultim domiciliu în București, Intrarea A., sector 6, au rămas ca moștenitori S.A., în calitate de fiică, C.S.S., în calitate de fiică și M.G., în calitate de fiică, cu câte o cotă de 1/3 fiecare, iar ca bunuri terenul în suprafață de 179,61 m.p. și construcții edificate pe acest teren, dobândite prin cumpărare în baza actului autentificat în 1930 și transcris la Tribunalul Ilfov în timpul căsătoriei cu R.S., decedată în anul 1962, bun propriu al defunctului.
Pentru aceste motive, Tribunalul constatând imposibil de restituit imobilul, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 179,62 m.p.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru următoarele motive:
Potrivit Capitolului 1 pct. 1 lit. e) din Normele metodologice, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.
înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, nu se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.
S-a invocat nota din 07 iulie 2010 emisă de Primarul General din care rezultă că instituția apelantă nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare.
Având în vedere cele de mai sus, a solicitat obligarea Municipiului București să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a invocat că în mod greșit instanța a admis capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției.
Prin decizia civilă nr. 770A din 26 octombrie 2011, Curtea de apel a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1488 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G.A.C., domiciliată în București, sector 6, C.S.S. și M.G.M., ambii cu domiciliul ales la Cab. Av "A.C.", în București, sector 6, și a obligat apelantul la 2.130 RON cheltuieli de judecată în apel față de intimați.
Curtea de apel a reținut următoarele:
în cazul în care unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să suplinească refuzul unității deținătoare notificate de a soluționa notificarea.
Lipsa răspunsului unității deținătoare învestită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul acesteia de a dispune cu privire la măsurile reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite, iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente. însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Nu se poate primi critica formulată de apelantă în sensul că reclamanta nu ar fi depus la dosarul administrativ actele doveditoare în original.
Pârâta, ca unitate deținătoare notificată avea, pe de o parte, obligația de a soluționa notificarea chiar prin respingerea acesteia (dacă socotea că notificatorul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat), iar, pe de altă parte, reclamanta putea fi chemată pentru a se confrunta originalele actelor cu copiile depuse în dosarul administrativ.
Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat ce nu poate fi restituit în natură, situație în care devin incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea nu a primit nici critica, potrivit căreia ar trebui ca instanța să oblige Municipiul București să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât nu dispune momentan de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare.
Instanța de fond a constatat în mod legal că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.
Măsura reparatorie prin care vor fi despăgubiți în final reclamanții va fi stabilită de către Comisia Centrală care va aprecia care dintre măsurile reținute de instanța de fond în dispozitivul sentinței poate fi acordată reclamanților.
Nici ultimul motiv de apel privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul, nu s-a apreciat ca fondat, întrucât potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce s-a întâmplat în speță.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22-23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care unitatea învestită cu soluționarea notificării este în drept să soluționeze notificarea numai după ce au fost depuse toate înscrisurile care fac dovada calității de persoană îndreptățită a notificatorului, iar în cauză nu s-au depus toate înscrisurile care fac această dovadă, și nici declarație expresă că nu mai sunt alte dovezi de administrat.
S-a susținut că înscrisurile depuse în dovedirea calității de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, nu fac dovadă deplină întrucât nu se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale dreptului de proprietate.
S-a criticat decizia și în ce privește interpretarea și aplicarea dispoziției nr. 274 C. proc. civ. susținându-se că instanța avea obligația să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate și în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să micșoreze cuantumul acestora având în vedere și criteriile prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma "până la data soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.
Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entități notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierde dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva refuzului de soluționare a notificării să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanții au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii cu actele depuse la dosar, respectiv procesul-verbal de predare-preluare din 11 noiembrie 1986, imobilul fiind evidențiat și în Anexa nr. 21 din H.G. nr. 556/1990.
Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, iar pârâta este în evidentă culpă procesuală urmare a respingerii apelului.
înalta Curte nu poate face ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului cu valoarea pricinii și nici a complexității cauzei deduse judecății în fața instanței de apel, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie.
Verificarea și justificarea cuantumului onorariului solicitat țin de aprecierea probelor, aspect ce nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6506/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6494/2012. Civil → |
|---|
