ICCJ. Decizia nr. 6480/2012. Civil
| Comentarii |
|
împotriva deciziei civile nr. 299 A din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul O.A.C., cât și pârâta B.R.G.M.
Prin cererea de recurs, petenta B.R.G.M. a solicitat suspendarea executării deciziei civile nr. 299 A din data de 21 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
în motivarea cererii, petenta a arătat că hotărârea recurată este vădit nelegală, fiind dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, stabilindu-se un program de vizitare care nu reflectă și nesocotește interesul superior al copilului O.D.
A învederat, de asemenea, că în temeiul caracterului executoriu al deciziei recurate, minorul va fi supus unui program dezorganizat, susceptibil să îi afecteze dezvoltarea sa fizică și emoțională.
Și-a întemeiat cererea de suspendare, pe dispozițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ.
Intimatul O.A.C. s-a opus cererii, potrivit argumentelor menționate în cadrul concluziilor verbale și scrise depuse la dosar.
Prin încheierea de ședință din data de 21 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâta B.R.G.M., privind suspendarea executării deciziei civile nr. 299 A din data de 21 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, sub un prim aspect, ca regulă, că recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare, acest lucru rezultând din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă , precum și în cazurile prevăzute de lege.
în consecință, dată fiind configurarea caracterului recursului, de cale în principiu, nesuspensivă de executare, va rezulta că domeniul de aplicare al alin. (2) al art. 300 C. proc. civ. - temeiul juridic al cererii prezente, va fi unul restrâns. Concluzia se impune deoarece interpretarea în mod contrar, a dispoziției legale în vigoare, ar determina rezultatul lipsirii de substanță, a principiului evocat de alineatul prim al art. 300 C. proc. civ.
Sub un secund aspect, Curtea de Apel București a reținut că primul motiv al cererii de suspendare vizează împrejurarea că decizia recurată este vădit nelegală, fiind dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente, stabilindu-se un program de vizitare care nu reflectă și nesocotește interesul superior al copilului O.D.
Fără a antama fondul cauzei, Curtea a apreciat că acest motiv formulat de o manieră generală, fără indicarea unor elemente concrete, nu reprezintă în sine, un caz special, de natură să se constituie într-o excepție de la principiul edictat de art. 300 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, analiza caracterului legal al deciziei recurate, a concordanței măsurii privind programul de vizită luat de către Tribunal, cu principiul interesului superior al copilului, reprezintă un aspect distinct de cadrul procesual prezent (cerere de suspendare), constituind obiect al fondului recursului declarat și neputând fi astfel, dezbătut acum, în acest context, fără a depăși limitele învestirii instanței prezente, configurate de art. 300 C. proc. civ.
Instanța a reținut că cel de-al doilea motiv al cererii de suspendare vizează împrejurarea că în temeiul caracterului executoriu al deciziei recurate, minorul va fi supus unui program dezorganizat, susceptibil să îi afecteze dezvoltarea sa fizică și emoțională.
Curtea de apel a apreciat că petentei îi incumba obligația de a dovedi această susținere, potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., consacrări legale ale adagiului "onus probandi incumbit actor" aplicabil în cadrul procesului civil.
într-adevăr, conform prevederilor legale menționate, petenta avea obligația procesuală a realizării dovezii faptului pozitiv al survenirii ulterior deciziei instanței de apel privind programul de vizită stabilit în favoarea tatălui, a unor traume, simpla aserțiune în acest sens nefiind suficientă, întrucât procesul civil este guvernat de regula extrasă din adagiul latin menționat, respectiv de principiul obligației dovedirii susținerilor, sub sancțiunea ignorării lor din cadrul silogismului juridic, conform regulii de drept "idem est non esse et non probări" - un lucru nedovedit este ca inexistent.
Din această perspectivă, instanța a observat strict sub aspectul cererii de suspendare prezente, că înscrisul medical administrat de petentă, intitulat raport psihologic din 2012, eliberat în urma unei simple prezentări a mamei (medic de profesie) cu copilul la psiholog, fără o observare prealabilă rezonabilă ca durată a acestuia, nu atestă pentru prezent, producerea unor astfel de consecințe grave, atestându-se doar un anumit disconfort afectiv și emoțional, cu anxietate de separare moderată (apreciată a fi firească de prezenta instanță de recurs, pentru acest moment de început al punerii în executare a noului program stabilit). Mai mult, psihologul recomandă în final, "menținerea relațiilor armonioase cu ambii părinți, fără suprasolicitări fizice și/sau psihice".
Nu mai puțin, contrar aserțiunii petentei-recurente, Curtea de apel a arătat că din cuprinsul acestui înscris nu rezultă nici caracterul sistematic al dormitului împreună, în același pat, al tatălui și partenerei sale, cu copilul.
Curtea de apel a apreciat că, în principiu, luarea unei decizii judiciare (cum ar fi exempli gratia, stabilirea unui program de vizită) care impune o anumită acomodare, adaptare a persoanelor implicate, cu posibilitatea generării astfel, pentru început, a unui anumit disconfort inerent, nu este de natură să producă ipso facto, o traumă copilului implicat, deoarece dacă s-ar pleca ab initio, de la această prezumție, s-ar contura un impediment peren de ordin psihologic, în implementarea oricărui program de vizită inițial sau modificat.
Astfel, instanța a concluzionat că nici acest secund motiv invocat nu poate fi apreciat ca reprezentând un caz special, de natură să determine suspendarea unei hotărâri judecătorești definitive de stabilire a unui program de vizită.
Sub un al treilea aspect, instanța a constatat, în temeiul prezumției deduse din caracterul executoriu al deciziei recurate, că noul program de vizită a fost pus în aplicare.
Or, o eventuală admitere a cererii de suspendare, ar determina o remodificare a programului de vizită, în sensul hotărârii pronunțate în litigiul purtat anterior între părți.
în continuare, programul de vizită al minorului O.D. rămâne incert, atât timp cât la acest moment, nu se poate anticipa care va fi soluția finală a procesului: de admitere sau de respingere a recursului promovat.
Din această perspectivă, Curtea de apel a considerat că este în interesul superior al băiețelului, ca până la soluționarea irevocabilă a cauzei, să beneficieze de o relativă stabilitate a programului de vizită, fără modificarea sa repetată pe parcursul procesului.
împotriva acestei încheieri, a declarat recurs pârâta B.R.G.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare a deciziei civile nr. 299/A/2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, până la soluționarea recursului ce face obiectul acestui dosar.
în motivarea recursului, pârâta a susținut că instanța de judecată a pronunțat încheierea atacată cu interpretare și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ., art. 263 C. proc. civ., art. 2,art. 16 și art. 38 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.
La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2012, înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Căile de atac, respectiv condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt de ordine publică deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Ca atare, niciuneia dintre părți nu îi este permis să formuleze și nici instanța judecătorească nu se poate învesti cu judecata unei căi de atac exercitată în afara sistemului căilor de atac prevăzute de lege.
în speță, pârâta B.R.G.M. a exercitat calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care, în dosarul de recurs, i-a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 300 C. proc. civ., instanța poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii recurate, sub condiția depunerii unei cauțiuni, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (3) și (4) C. proc. civ.
Conform art. 403 alin. (3) C. proc. civ., asupra cererii de suspendare, instanța, în toate cazurile, se pronunță prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
Având în vedere că art. 300 alin. (3) C. proc. civ. prevede că dispozițiile art. 403 alin. (3) C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător, trebuie avută în vedere particularitatea generată de faptul că, în speță, încheierea recurată este pronunțată într-un dosar având ca obiect "recurs".
Astfel, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot constitui obiect al recursului, "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională".
Se reține totodată că, dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. enumeră categoriile de hotărâri irevocabile, ca fiind hotărârile date în recurs (pct. 4), precum și orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (pct. 5).
Or, în speță, părțile au atacat pe calea recursului hotărârea instanței de apel, urmând a fi pronunțată o decizie în recurs, cu caracter irevocabil, așa încât, pe cale de consecință, hotărârea (încheierea) pronunțată în dosarul de recurs nu este susceptibilă de recurs.
Prin urmare, având în vedere că încheierea recurată a fost dată în cadrul dosarului de recurs, în timpul judecării recursului și că decizia pronunțată în acest dosar va avea caracter irevocabil, nefiind supusă niciunei căi de atac conform art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., încheierea prin care a fost soluționată cererea de suspendare a executării hotărârii recurate are același caracter irevocabil, nefiind supusă astfel recursului.
Rezultă că, deducând judecății în recurs o încheiere irevocabilă, partea a tins la obținerea unei judecăți în afara cadrului legal, ceea ce nu poate fi primit.
în consecință, față de caracterul irevocabil al hotărârii atacate, recursul exercitat împotriva încheierii a fost inadmisibil, și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6501/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6479/2012. Civil → |
|---|
