ICCJ. Decizia nr. 6527/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6527/2012
Dosar nr. 2073/118/2006
Şedinţa publică din 25 octombrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2003 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii I.R.A. şi I.B.S. au chemat în judecată Primăria Municipiului Constanţa şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că imobilul ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, I.T. şi I.L.M.A., situat în Mamaia, judeţul Constanţa, reprezentând lot X din lotizarea staţiunii din anul 1937, a fost preluat de stat fără titlu, să dispună anularea dispoziţiei din 15 ianuarie 2003 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri compensatorii, să oblige pârâta la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 388,05 m.p., iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să dispună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 655 din 27 mai 2002, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă.
Prin decizia civilă nr. 145/C din 04 noiembrie 2003, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 655 din 27 mai 2002 a Tribunalului Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 10234 din 08 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii I.R.A. şi I.B.S. împotriva deciziei civile nr. 145/C din 04 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului, reţinând că Primăria Municipiului Constanţa are capacitate procesuală civilă şi calitate procesual pasivă în cauză.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 146/C din 04 septembrie 2006, a admis apelul declarat de reclamanţii I.R.A. şi I.B.S. împotriva sentinţei civile nr. 655 din 27 mai 2002 a Tribunalului Constanţa, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe pentru soluţionarea fondului litigiului.
Pe parcursul derulării litigiului pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 30 ianuarie 2007, reclamanţii şi-au întregit cererea în sensul că au chemat în judecată atât Primăria Municipiului Constanţa prin Primar, cât şi Municipiul Constanţa, prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate preluarea fără titlu valabil de către stat a terenului în suprafaţă de 388,05 m.p. situat în Mamaia, judeţul Constanţa, reprezentând lot X din lotizarea Mamaia din anul 1937, să dispună anularea dispoziţiei din 15 ianuarie 2003 emisă de Primăria Municipiului Constanţa, să oblige Primăria Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a terenului şi de acordare de măsurilor reparatorii în echivalent constând în compensare cu alt teren sau în despăgubiri stabilite conform valorii de piaţă. În subsidiar, au solicitat să fie obligat Municipiul Constanţa să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 647 din 14 mai 2009, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa.
A respins acţiunea faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de SC R.T. SA, în interesul alăturat SC M. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au probat, prin actele de stare civilă depuse, că sunt singurii moştenitori legali, în calitate de fii, ai autorilor lor, I.T. şi I.L.M.A., precum şi faptul că, în anul 1937, I.T. a cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iulie 1937 şi înscris la Grefa Tribunalului Constanţa, un teren în suprafaţă de 388,05 m.p. situat în raza localităţii Mamaia. Contractul de vânzare-cumpărare prevedea obligaţia cumpărătorului de a construi pe teren, în termen de 4 ani de la cumpărarea terenului, termen ce a fost ulterior prelungit la 6 ani.
Deşi autorul reclamanţilor a adus încă din anul 1938 materiale pe teren în vederea ridicării construcţiei, aceasta nu s-a finalizat niciodată, din motive de forţă majoră, iar prin sentinţa civilă nr. 857/1954 a Tribunalului Constanţa, imobilul a fost preluat în proprietatea statului pentru încălcarea de către proprietar a obligaţiei de a construi, precum şi în aplicarea Decretului nr. 111/1951, imobilul fiind considerat ca părăsit.
Prin dispoziţia din 15 ianuarie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa a fost respinsă cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului situat în Staţiunea Mamaia, lotul X, în suprafaţă de 388,05 m.p., cu motivarea că terenul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât revenirea în patrimoniul statului s-a făcut ca urmare a nerespectării de către autorul reclamanţilor a obligaţiei de a construi într-un termen determinat, fiind atrasă astfel rezilierea de plin drept a contractului, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi prealabile.
Tribunalul a reţinut că între Primăria Constanţa şi autorul reclamanţilor a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, prin care s-au stabilit raporturi contractuale condiţionate de un pact comisoriu. Neîndeplinirea obligaţiei asumate de cumpărător, de a edifica o construcţie pe terenul cumpărat, a determinat vânzătorul - Primăria Constanţa - să rezilieze contractul. Primăria Constanţa a emis decizia din anul 1958, de reziliere a contractului, în calitate de parte contractantă, astfel încât nu se poate reţine că a existat o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului.
Pe cale de consecinţă, cererea de restituire formulată de reclamanţi a fost în mod corect respinsă de primărie, cu motivarea că regimul juridic al imobilului nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 de autorul reclamanţilor este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Or, în prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin decizia nr. 22043/1958. Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii terenurilor de către stat, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
Prima instanţă a mai reţinut că, la data de 14 aprilie 2009, SC M. SA a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea ca nefondată a acţiunii. S-a formulat şi o cerere de intervenţie în interes alăturat SC M. SA, de către SC R.T. SA.
În şedinţa publică din data de 07 mai 2009, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC M. SA, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă anularea dispoziţiei emise de Primăria Constanţa al cărui titular nu este intervenienta. Urmare a respingerii cererii de intervenţie în interes propriu, a fost respinsă şi cererea de intervenţie în interesul alăturat intervenientei, formulată de SC R.T. SA.
S-a mai reţinut că în cauză nu se regăseşte situaţia reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, bunul revendicat fiind parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, astfel încât pârâtul Statul Român nu justifică calitate procesual pasivă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia 306/C din 27 decembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a dispus anularea dispoziţiei din 15 martie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi a obligat Primăria Municipiului Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa să propună măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 388,05 m.p. reprezentând lotul X, imposibil de restituit în natură.
A fost înlăturată dispoziţia privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată şi au fost menţinute restul dispoziţiilor hotărârii apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Contractul de vânzare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanţa, având ca obiect lotul X din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia, s-a încheiat cu inserarea obligaţiei cumpărătorului I.T. de a construi o locuinţă de vacanţă pe teren, în termen de 4 ani de la cumpărare, termen prorogat ulterior la 6 ani.
Bunul a fost preluat de stat prin decizia civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, ca efect al Decretului nr. 111/1951, pe considerentul neefectuării din anul 1948 a niciunui act de administrare de către titularul dreptului de proprietate, fiind astfel indubitabil faptul că acest teren nu mai putea face obiectul deciziei nr. 22043/1958 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanţa, act care a constituit exprimarea voinţei vânzătorului de a da eficienţă pactului comisoriu.
Situaţia juridică astfel relevată nu pune în discuţie desfiinţarea raportului juridic prin efectul clauzei sus-menţionate, ci preluarea imobilului în patrimoniul statului printr-un act normativ apreciat ca fiind abuziv, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, cât timp imobilul a făcut obiectul unei preluări abuzive înainte de a opera o eventuală manifestare de voinţă a creditorului obligaţiei neexecutate în a aplica pactul comisoriu, este evident că situaţia juridică a terenului intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, soluţia reţinută prin dispoziţia din 15 ianuarie 2003 a Primarului Municipiului Constanţa fiind nelegală.
Dată fiind această dezlegare în drept, Curtea de apel a analizat posibilitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a bunului preluat abuziv.
S-a reţinut în acest sens că, după administrarea probelor vizând gradul de ocupare al amplasamentului iniţial al terenului, apelanţii-reclamanţi au solicitat să se ia act că solicită restituirea în natură a suprafeţei de 219,25 m.p. (identificată prin expertiza C. ca fiind, în opinia acestora, liberă de construcţii şi deci susceptibilă de măsura prevăzută de restituire în natură), precum şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 168,75 m.p., prin atribuirea unui teren în compensare.
Or, sub acest aspect, probele administrate infirmă posibilitatea restituirii, fie şi în parte, a terenului identificat în limitele notaţiilor ABDC prin expertiza imobiliară ., ca fost amplasament al lotului de 388,05 m.p., în măsura în care situaţia de fapt arătată de expert, anume ocuparea lui cu lucrări edilitare în proporţie de 100% a fost certificată prin documentaţia depusă la dosar, inclusiv cu ocazia completării probatoriului în apel.
Instanţa de apel a concluzionat că nu se poate proceda la restituirea în natură a vreunei suprafeţe de teren din cea determinată prin expertiza imobiliară menţionată, pentru că nu poate fi atribuit în natură apelanţilor reclamanţi un teren alipit edificiului fostului Restaurant T., actualmente hotel de trei stele aparţinând societăţii SC B.M. SRL, reprezentând aleea de acces şi spaţiul verde situate în imediata vecinătate a unităţii hoteliere.
Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului deschide însă opţiunea identificării acelor măsuri reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate persoanei îndreptăţite. În cauză, nu a fost probată împrejurarea că autoritatea locală are bunuri şi servicii ce pot fi atribuite în compensare, motiv pentru care apelanţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafaţă de 388,05 m.p. reprezentând lotul X din lotizarea staţiunii Mamaia 1937, imposibil a fi restituit în natură.
Prin decizia civilă nr. 140C din 07 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de completare/lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a aceleiaşi instanţe.
Instanţa a reţinut ca fiind superfluă cererea reclamanţilor de pronunţare explicită, prin dispozitivul hotărârii, asupra caracterului preluării imobilului ca fiind „fără titlu valabil”, câtă vreme demersul procesual al reclamanţilor s-a fundamentat pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar norma specială, prin art. 2, statuează asupra preluării abuzive a bunurilor de către stat.
A fost apreciată ca nefondată şi cererea reclamanţilor de completare a dispozitivului cu menţionarea explicită a obligaţiei intimaţilor-pârâţi de a emite o dispoziţie care să conţină propunerea de acordare a despăgubirilor conform Titlului VII al Legii 247/2005. Curtea de apel a apreciat că, pentru a fi executată hotărârea, nu este necesară inserarea unei astfel de menţiuni deoarece obligaţia de executat nu este aceea de emitere a unui act administrativ, ci cea de a înainta propunerea către Comisia Centrală, în acord cu prevederile legii speciale privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
S-a mai reţinut că nivelul valoric al despăgubirilor, precum şi criteriile de evaluare cad în sarcina Comisiei Centrale, iar nu în competenţa autorităţii locale sau a instanţei, astfel încât este nefondată şi cererea reclamanţilor de a fi consemnată în dispozitivul deciziei valoarea de 1.292 euro/m.p.
Împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, în termen legal, au declarat şi motivat recurs reclamanţii I.R.A. şi I.B.S., precum şi pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa.
1. Reclamanţii I.R.A. şi I.B.S. formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a) Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte soluţia dată problemei vizând analizarea posibilităţii de restituire în natură a bunului preluat în mod abuziv de către stat, urmare a evaluării şi aplicării dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Chestiunea restituirii în natură poartă asupra unei porţiuni de teren în suprafaţă de 219,25 m.p., identificată de expertiza C. şi deţinută de Primăria Municipiului Constanţa. Această suprafaţă de teren este restituibilă în natură, potrivit dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001.
Expertiza C. semnalează construcţiile provizorii pe care le constată la faţa locului, dar fără a le identifica altfel decât generic - construcţii provizorii din lemn, chioşcuri de lemn -, tocmai datorită provizoratului amplasării şi a schimbării, inerente şi în orice moment, a poziţionării lor.
Aleea identificată pe teren nu este calificată drept „cale de acces” în nicio documentaţie, nefiind autorizată ca atare şi neexistând menţionată în niciuna din autorizaţiile emise. Expertul o socoteşte drept o alee pietonală, ceea ce relevă caracterul aleatoriu al utilizării sale.
Chiar dacă Direcţia de Urbanism atestă edificarea între timp pe alee a unei „Terase cu destinaţie de alimentaţie publică”, porţiunea respectivă de teren continuă să fie restituibilă în natură, fiind vorba despre o construcţie demontabilă sau, oricum, neautorizată, câtă vreme serviciul de autorizaţii în construcţii din cadrul Direcţiei de Urbanism nu a trimis la dosar autorizaţia de construire a respectivei terase.
Concluzia instanţei potrivit cu care în cauză nu se poate proceda la restituirea în natură a vreunei suprafeţe de teren din cea determinată prin expertiză, deoarece nu poate fi atribuit în natură un teren alipit unităţii hoteliere şi reprezentând calea de acces şi spaţiul verde din imediata vecinătate a acesteia, precum şi referirea la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi la cele ale pct. 10.3 din Normele metodologice, vădesc aplicarea greşită a legii.
În primul rând, recurenţii-reclamanţi pretind în justiţie nu să li se atribuie, ci să li se restituie terenul proprietatea tatălui lor, care este restituibil în natură în condiţiile legii speciale.
În al doilea rând, terenul restituibil este limitrof, iar nu aferent unităţii hoteliere, nefiind prins nici în incinta Restaurantului T., nici în autorizaţia de construire sau de extindere a acestuia. Terenul restituibil nu reprezintă calea de acces, mai mult decât atât, nu stinghereşte cu nimic accesul principal în hotel are se face din Aleea T., alee situată pe faţada estică a clădirii hoteliere şi poziţionată perpendicular pe cea care este restituibilă în natură.
Se mai susţine că Planul topografic întocmit de SC P. SA pentru determinarea bilanţului teritorial al SC M. SA nu poate valora titlu de proprietate, iar faptul real reţinut de instanţa de apel al pavării aleii cu „pavele de beton” relevă o dată în plus caracterul său provizoriu, restituibil în natură. Tot astfel, prezenţa construcţiilor provizorii atestă imposibilitatea acceptării ca rezonabilă a ipotezei existenţei unor amenajări de spaţii verzi.
b) Hotărârea este dată cu încălcarea legii, faţă de limitele învestirii instanţei de apel, precum şi faţă de necorelarea dispozitivului cu considerentele deciziei pronunţate.
În apel, reclamanţii au cerut schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 647 din 14 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum aceasta a fost precizată la data de 30 ianuarie 2007.
Primul capăt de cerere l-a reprezentat constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului, tocmai pentru a argumenta incidenţa Legii nr. 10/2001. Deşi instanţa motivează răspunsul dat acestui capăt de cerere, soluţionarea în sine şi, deci, constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 nu se regăseşte prinsă în dispozitiv, cu toate că soluţionarea demersului în justiţie presupunea tocmai stabilirea prioritară a modalităţii de preluare a imobilului.
Cel de al treilea capăt de cerere al acţiunii l-a reprezentat obligarea pârâţilor la emiterea unei noi dispoziţii de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Simpla indicare în dispozitiv a conţinutului pe care l-ar avea o dispoziţie administrativă la emiterea căreia, însă, pârâţii nu sunt în mod explicit obligaţi, poate crea serioase neajunsuri pe tărâmul aducerii la îndeplinire sau pe cel al executorialităţii. Se solicită şi obligarea pârâţilor ca, la propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse de instanţă prin emiterea unei noi dispoziţii, să ia drept referinţă preţul unitar de 1.292 euro/m.p. stabilit de expertiza efectuată.
2. Pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, prin Primar, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa formulează următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru aplicarea greşită a art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, lotul X în suprafaţă de 388,05 m.p. a fost cumpărat de autorii reclamanţilor în 1937, contractul conţinând un pact comisoriu de grad IV, prin care cumpărătorii se obligau să ridice construcţie pe teren, în termen de 4 ani, termen prelungit la 6 ani şi care a expirat în anul 1943.
Autorii reclamanţilor nu au construit în cei 6 ani, aşa cum părţile au stipulat în convenţie. La expirarea acestui termen, convenţia a fost reziliată de plin drept, fără nicio formalitate, cu efectul că bunul s-a considerat că nu a ieşit niciodată din patrimoniul Primăriei Constanţa.
În raport de datele speţei, Decretul nr. 111/1951 este fără efect asupra bunului, pentru că din anul 1943 bunul se afla reîntors în patrimoniul Primăriei.
Decizia nr. 22043/1958 nu constituie titlu de trecere a bunului în patrimoniul statului, pentru că acest act administrativ constată numai că terenurile au trecut la stat în momentul expirării termenului de 6 ani pentru persoanele care nu au construit.
În concluzie, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii I.R.A. şi I.B.S. au formulat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 140C din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, pe care au criticat-o în temeiul art. 3041 C. proc. civ. pentru următoarele considerente:
Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de judecată cu privire la pretenţiile pe care părţile le-au dedus judecăţii.
Ca principiu general care guvernează procesul civil, principiul disponibilităţii presupune, între altele, dreptul părţilor de a determina conţinutul procesului în privinţa obiectului, stabilind limitele cererii de chemare în judecată.
Dispozitivul este ultima parte a hotărârii care reprezintă, la rându-i, actul final al judecăţii. În dispozitiv, instanţa este obligată să rezolve concret toate cererile formulate de părţi cu privire la obiectul procesului.
În etapa administrativă şi la judecata în primă instanţă s-a stabilit că imobilul în litigiu nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, dispozitivul deciziei din apel trebuie să conţină soluţionarea explicită a primului capăt de cerere astfel cum a fost formulat, în sensul constatării preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului litigios.
Motivele referitoare la principul disponibilităţii susţin şi cererea de completare/lămurire a dispozitivului în privinţa soluţionării celui de al treilea capăt de cerere. În plus, obligaţiile care revin unităţii notificate ţin de un anumit formalism care face discutabilă ierarhizarea în principale şi subsidiare, neputându-se aprecia că trimiterea documentaţiei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi principala obligaţie, iar emiterea dispoziţiei conţinând propunerea acordării de despăgubiri ar fi doar o îndatorire eventuală.
Având în vedere şi prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozitivul trebuie să conţină explicit obligarea la emiterea unei noi dispoziţii de soluţionare a notificării reclamanţilor, care să înlocuiască dispoziţia anulată de instanţă.
Analizând deciziile recurate, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte va avea în vedere următoarea situaţie de fapt, rezultă din probele administrate şi necontestată de părţile în litigiu:
I.1. La data de 15 iulie 1937, între Primăria Municipiului Constanţa şi T.I., autorul reclamanţilor, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanţa. Obiectul contractului l-a constituit lotul X din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafaţă de 388,05 m.p.
Contractul încheiat, intitulat „Act de vânzare” stipula două obligaţii în sarcina cumpărătorului, şi anume: aceea de a construi „o casă de locuit sau vilă în conformitate cu planurile aprobate de administraţia municipală prin serviciul respectiv”, sarcină care urma a fi adusă la îndeplinire „în timp de patru ani cu începere din momentul autentificării” contractului, şi respectiv aceea de „a contribui cu 25% din toate cheltuielile edilitate făcute de Primăria Municipiului Constanţa pe trotuarul şi pe strada din direcţia terenului cumpărat”.
În cuprinsul actului juridic încheiat, părţile au înserat şi clauza conform cu care „nerespectarea obligaţiilor luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări şi municipiul Constanţa, învestind prezentul act cu formulă executorie (...), fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în posesia terenului vândut, fără nicio altă formalitate, putând dispune de lotul de mai sus cum va voi, pentru că aşa s-a convenit”.
2. La data de 08 iulie 1954 a fost emisă sentinţa civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, prin care s-a hotărât trecerea în patrimoniul statului a „locului viran în suprafaţă de 388,05 m.p., lotul X, proprietatea pârâtului I.T.”
În considerentele acestei sentinţe civile, Tribunalul menţionează prevederile Decretului nr. 111/1954 şi arată că asupra terenului nu a mai fost făcut niciun act de administrare din anul 1945, iar impozitele nu au mai fost plătite din anul 1943.
3. Ulterior, la data de 24 august 1957, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa emite decizia nr. 22043/1958 prin care „se declară desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neîndeplinirea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare”.
4. Pe terenul în litigiu, autorul reclamanţilor nu a edificat nicio construcţie.
II. Pentru soluţionarea prezentului litigiu şi, implicit, pentru a răspunde criticilor formulate de părţi, trebuie determinată modalitatea de preluare de către stat a imobilului în litigiu - teren în suprafaţă de 388,05 m.p. reprezentând lotul X, din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia.
Această modalitate de preluare determină regimul juridic aplicabil cererii de restituire, fiind evident că numai în ipoteza în care bunul a fost preluat în mod abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pretenţiile de restituire a imobilului, cuprinse în notificarea formulată de reclamanţi sunt supuse reglementărilor Legii nr. 10/2001.
1. În stabilirea modalităţii de preluare a bunului de către stat, Înalta Curte porneşte de le premisa că actul juridic încheiat în anul 1937 de autorul reclamanţilor, în calitate de cumpărător, cu Primăria Municipiului Constanţa, în calitate de vânzător, cuprinde o clauză de rezoluţiune convenţională sub forma unui pact comisoriu expres de ultim grad.
Susţinerea se bazează pe modul de redactare a clauzei prin care părţile convin asupra „rezilierii de plin drept a prezentei vânzări, fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept (...), fără nicio altă formalitate (...)”. Acest mod de redactare conferă clauzei menţionate forţa juridică a unui pact comisoriu de grad IV.
2. Existenţa pactului comisoriu menţionat face ca rezoluţiunea să fie rezultatul voinţei părţilor, care, astfel, renunţă anticipat la caracterul judiciar al rezoluţiunii, dacă condiţiile specifice stipulate în contract, în care pactul convenit operează, sunt îndeplinite.
Ca urmare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii, dispare izvorul raporturilor juridice dintre părţi, considerându-se că părţile nu au fost legate prin raporturile juridice născute din contractul iniţial.
Prin urmare, efectul aplicării rezoluţiunii, constând în desfiinţarea contractului, se produce retroactiv.
3. În cauză, prin contractul încheiat la data de 15 iulie 1937, autorul reclamanţilor şi-a asumat obligaţia de a construi într-un termen determinat. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că actul juridic încheiat între părţi a cuprins un pact comisoriu de ultim grad prin care părţile au stipulat o rezoluţiune convenţională a contractului în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate.
Cum obligaţia asumată de autorul reclamanţilor nu a fost executată în termenul convenit, ca efect al pactului comisoriu de grad IV, a operat desfiinţarea retroactivă a contractului, iar această sancţiune s-a produs necondiţionat, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Prin urmare, efectul rezoluţiunii, constând în desfiinţarea retroactivă a contractului, s-a produs la data expirării termenului stipulat de părţi pentru îndeplinirea obligaţiei asumate. De la data expirării acestui termen, raporturile juridice dintre părţi, izvorâte din actul juridic încheiat, sunt considerate inexistente, cu efecte directe în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Ca efect al rezoluţiunii, bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului de la data expirării termenului în care obligaţia asumată trebuia executată. Temeiul redobândiri bunului de către vânzător este desfiinţarea contractului pe baza pactului comisoriu expres convenit de părţi şi, din acest motiv, reintrarea terenului în patrimoniul vânzătorului nu poate avea un caracter abuziv, nelegal.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, la data expirării termenului în care autorul reclamanţilor trebuia să-şi îndeplinească obligaţia de a construi, respectiv anul 1943, ca efect al rezoluţiunii convenţionale pe care actul juridic o cuprindea, terenul a reintrat în patrimoniul statului, iar această redobândire a dreptului de proprietate este legală, cu consecinţa excluderii bunului de la regimul juridic reglementat prin Legea nr. 10/2001.
Din această perspectivă, sentinţa civilă nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, în considerentele căreia se menţionează prevederile Decretului nr. 111/1954, nu produce efecte în privinţa regimului juridic de restituire a imobilului, câtă vreme la data pronunţării ei, bunul se afla deja în proprietatea statului, urmare a rezoluţiunii convenţionale ce a desfiinţat cu efect retroactiv, încă din anul 1945, actul juridic intervenit între părţi.
Pentru aceleaşi considerente vizând desfiinţarea retroactivă a contractului de la data expirării termenului în care trebuia executată obligaţia asumată de autorul reclamanţilor, Înalta Curte apreciază că decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa nu face decât să confirme o situaţie juridică preexistentă, născută la data expirării termenului de executare a obligaţiei.
4. Concluzia privind temeiul preluării bunului de către stat ca fiind un efect al rezoluţiunii convenţionale se menţine chiar dacă s-ar aprecia că rezoluţiunea produce efecte de la data manifestării de voinţă a părţii care şi-a executat sau s-a declarat gata să-şi execute obligaţia (în cazul de faţă, vânzătorul). Natura juridică reţinută a pactului comisoriu, ca fiind cea a unui pact de gradul IV, are consecinţe asupra formei pe care declaraţia ce cuprinde această manifestare de voinţă trebuie să o îmbrace.
În cazul unui astfel de pact, manifestarea de voinţă în sensul rezolutiunii contractului nu trebuie să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, important este ca ea să existe şi să poată fi probată. Tot astfel, ea este suficientă pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Înalta Curte apreciază că, anterior emiterii deciziei nr. 22043/1958 a Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa, a existat o altă manifestare de voinţă a vânzătorului de natură a proba intenţia sa de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic cu autorul reclamanţilor şi de redobândire a bunului ce a constituit obiectul acestui contract.
Ea a îmbrăcat forma cererii de chemare în judecată ce a constituit obiectul Dosarului nr. 6984/1952 al Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, prin care creditorul a solicitat trecerea în patrimoniul statului a terenului, inclusiv pentru neefectuarea de către autorul reclamanţilor a „niciunui act de administrare”.
Prin urmare, în această interpretare, cel târziu la data introducerii cererii de chemare în judecată în acel litigiu, a operat rezoluţiunea actului juridic încheiat între părţi.
Temeiul reîntoarcerii bunului în patrimoniul vânzătorului este şi în această ipoteză, desfiinţarea contractului ca efect al rezolutiunii, deoarece manifestarea de voinţă în sensul aplicării acestei sancţiuni a produs efectele specifice rezolutiunii de la data exteriorizării sale sub forma cererii de chemare în judecată, care este anterioară pronunţării sentinţei civile în acel dosar.
În consecinţă, nici într-o astfel de interpretare nu s-ar putea reţine că bunul a trecut în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 857 din 08 iulie 1954 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, respectiv în temeiul Decretului nr. 111/1954 şi nu ca efect al rezoluţiunii convenţionale a contractului existent anterior.
Rezoluţiunea operase deja la data pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, cu toate efectele ce decurg de aici în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra bunului, al caracterului preluării imobilului de către stat şi, pe cale de consecinţă, al regimului juridic aplicabil cererii de restituire formulate de reclamanţi.
5. Faţă de considerentele expuse, în temeiul cărora Înalta Curte apreciază că terenul în litigiu - lotul X din Planul de sistematizare al Plajei Mamaia, în suprafaţă de 388,05 m.p. - a intrat în patrimoniul statului ca efect al rezoluţiunii convenţionale, urmează a se reţine că cererea de restituire a acestui bun, cuprinsă în notificarea din 09 august 2001, adresată Primăriei Constanţa nu urmează regimul juridic al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, prin Primar, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa şi, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1 din Legea nr. 10/2001 va modifica în parte decizia recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa.
6. Deşi a apreciat că, în cauză, a operat un pact comisoriu, Înalta Curte nu va dispune casarea cauzei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, deşi aceasta din urmă a reţinut un alt temei de preluare a bunului de către stat, pentru următoarele motive:
Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, contractul de vânzare autentificat în 15 iulie 1937 la Grefa Tribunalului Constanţa, a cuprins o clauză de rezoluţiune convenţională sub forma unui pact comisoriu de grad IV.
În cazul unui astfel de pact de ultim grad, dacă părţile recurg la justiţie, rolul instanţei de judecată se reduce la a verifica dacă au fost îndeplinite condiţiile prevăzute în pactul comisoriu expres şi la constatarea faptului că a intervenit desfiinţarea contractului pe baza voinţei părţilor.
Or, împrejurările de fapt care condiţionează aplicarea pactului comisoriu menţionat au fost stabilite în cauză. Au fost administrate probele necesare pentru verificarea condiţiilor de operare a pactului comisoriu de grad IV în limita în care o astfel de verificare este permisă instanţei în ipoteza unui astfel de pact, ţinând seama şi de faptul că imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei asumate de autorul lor, susţinută de reclamanţi, excede câmpului de aplicare al rezoluţiunii, transferând problema juridică pe tărâmul riscului contractual.
De aceea, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel ar fi pur formală, afectând în acelaşi timp drepturile părţilor recunoscute prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la durata rezonabilă a soluţionării cauzei.
7. Apreciind pentru considerentele expuse că cererea de restituire a imobilului nu este supusă soluţionării în procedura Legii nr. 10/2001, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs formulate de reclamanţi care vizează o anumită modalitate de soluţionare a cererii lor şi un anumit conţinut al dispozitivului hotărârii judecătoreşti, specific procedurii acestei legi.
Tot astfel, nu se mai impune a fi analizate acele critici formulate de reclamanţi prin care susţin nelegalitatea hotărârii pentru nepronunţarea instanţei, prin dispozitiv, asupra capătului de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului.
În controlul de legalitate efectuat în soluţionarea recursului declarat de pârâţi, Înalta Curte a arătat considerentele pentru care a apreciat că, în cauză, nu a existat o preluare fără titlu valabil a bunului de către stat. Cu motivarea reţinută în prezenta decizie, modificând decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe, Înalta Curte confirmă hotărârea tribunalului prin care cererea reclamanţilor a fost respinsă în totalitate faţă de pârâţii care au justificat calitate procesual pasivă în litigiu, inclusiv sub aspectul capătului de cerere menţionat.
8. Pentru aceleaşi considerente, nu vor mai fi analizate motivele formulate de reclamanţi prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 140 C din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa.
Aceste critici vizau nelegalitatea deciziei pentru nepronunţarea instanţei prin dispozitivul hotărârii asupra primului capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului, critici identice fiind formulate şi prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a aceleiaşi instanţe, menţionate anterior. Totodată, susţinerile privind necesitatea cuprinderii în dispozitiv a menţiunii de obligare a primarului la emiterea unei noi dispoziţii în temeiul Legii nr. 10/2001, vizează procedura specială reglementată prin acest act normativ. Or, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă imobilului în litigiu, astfel încât criticile menţionate nu vot mai fi analizate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanţii I.R.A., I.B.S. împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, precum şi împotriva deciziei nr. 140/C din 07 martie 2011 a aceleiaşi instanţe.
Admite recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, prin Primar, Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 306/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 647 din 14 mai 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6532/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6500/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
