ICCJ. Decizia nr. 6392/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6392/2012
Dosar nr. 4729/2/2011
Şedinţa publică din 18 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin decizia nr. 5201 din 13 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii B.C. şi B.E. împotriva deciziei nr. 588A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a modificat decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 51 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare. Instanţa de recurs a reţinut că Tribunalul nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar instanţa de apel, ignorând limitele cererii de chemare în judecată, şi-a însuşit în mod greşit argumentul primei instanţe în sensul că acest capăt de cerere reprezintă doar un petit instrumental, care serveşte şi este în strânsă legătură cu revendicarea, nefiind necesară analizarea distinctă a valabilităţii titlului statului, chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea şi nu separat. Faţă de nesoluţionarea unui capăt de cerere în primă instanţă, s-ar fi impus, cu necesitate, soluţia desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 402 din 10 martie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţi titlului statului şi a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii B.C. şi B.E. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, G.D. şi G.G.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii G.D. şi G.G. împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 894A din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a analizat şi soluţionat în mod distinct petitul vizând nevalabilitatea titlului statului, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., iar în privinţa modului de soluţionare a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie, faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care prevede că toate imobilele menţionate la lit. a)-i) sunt imobile preluate abuziv, cel în litigiu încadrându-se în aceste dispoziţii legale.
Cât priveşte petitul în revendicare, a reţinut că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că în condiţiile în care aceştia au constatat că notificarea formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată, erau în drept de a se adresa instanţelor de judecată ce au plenitudine de competenţă inclusiv în judecarea pe fond a notificărilor ce nu au fost soluţionate de entitatea învestită, conform cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii.
Referitor la recursul pârâţilor, Curtea a constatat neîntemeiată susţinerea potrivit căreia acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile C. civ. ar fi inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, faţă de argumentele reţinute prin cauza Faimblat contra României şi faţă de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii G.D. şi G.G.
Reclamanţii B.C. şi B.E. au criticat decizia Curţii de apel invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au susţinut că hotărârea atacată, care confirmă soluţia instanţei de fond, este dată cu încălcarea evidentă a art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, a recunoscut în mod indirect interesul reclamanţilor în promovarea capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, motivat de calea aleasă pentru soluţionarea litigiului, precum şi de finalitatea urmărită. O asemenea greşeală în aplicarea legii şi-a repercutat efectele şi asupra soluţionării capătului de cerere în revendicare, deoarece de soluţionarea primului capăt depindea continuarea raţionamentului în aplicarea normelor de drept comun invocate ca temei al acţiunii în revendicare. Numai în cazul în care acţiunea se întemeia pe prevederile Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001 promovarea separată a unui capăt de cerere prin care se cerea constatarea nevalabilităţii titlului statului era lipsită de interes. Instanţa de apel, prin aplicarea greşită a legii a evitat să analizeze şi să constate dacă situaţia de fapt corespunde sau nu unei anumite situaţii juridice, prin aceasta nesocotind temeiul de drept invocat de reclamanţi, dar şi autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare.
Din soluţionarea petitului respectiv decurgea o consecinţă importantă, care ar fi avut o înrâurire decisivă în operaţiunea de comparare a titlurilor şi anume faptul că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil, astfel că acesta nu a părăsit niciodată patrimoniul reclamanţilor, pierzându-se doar posesia şi folosinţa.
Instanţa de apel a încălcat dreptul recurenţilor-reclamanţi de liber acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, negându-le dreptul de a solicita constatarea nelegalităţii titlului statului de care depindea în mod direct existenţa sau inexistenţa unui bun în patrimoniul lor.
Decizia de trecere a bunului în proprietatea statului contravenea Constituţiei României din 1965, cât şi dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune în sensul că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că decizia de preluare a bunului imobil nu a fost comunicată reclamanţilor, un asemenea act administrativ fiind supus controlului judecătoresc conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 şi Legii nr. 1/1967. De aceea, ea nu a produs efecte juridice, cu atât mai mult cu cât omisiunea comunicării nu putea fi suplinită prin alte mijloace şi nici prin prezumţii.
O altă critică vizează greşita soluţionare a motivelor legate de compararea titlurilor exhibate de părţi, în sensul că dacă preluarea bunului s-a făcut de către stat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, înseamnă că bunul a fost preluat fără titlu valabil şi, în consecinţă, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând în continuare în patrimoniul titularului, care a pierdut doar posesia. Aşa fiind, încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către pârâţi s-a realizat cu fraudarea legii, astfel încât nu se poate da preferabilitate acestui titlu. Titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, provenind de la acelaşi proprietar, dar fiind dobândit şi înscris înaintea pârâţilor, cu respectarea principiului prior tempore, potior jure. În procedura de faţă nu interesează buna credinţă a pârâţilor, ci modul în care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate.
O altă critică priveşte existenţa unor motive contradictorii în hotărârea recurată, în sensul că instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare ar fi fost făcută în mod corect de instanţa de fond. În partea finală a considerentelor instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, calea respectării drepturilor de proprietate fiind cea a acţiunii în revendicare. Or, cele două motive sunt contradictorii, ceea ce conduce la concluzia încălcării de către instanţa de apel şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Pârâţii G.D. şi G.G. au criticat decizia instanţei de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa nu a ţinut seama de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie, în raport de care acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă. În dezvoltarea recursului au arătat că în apel a fost ignorat dreptul de proprietate al pârâţilor, că în aceste condiţii acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi în baza dreptului comun intră în coliziune cu un alt drept de proprietate, fapt ce atrage respingerea ei ca inadmisibilă. O astfel de soluţie nu-i lipseşte pe reclamanţi de accesul liber la justiţie, câtă vreme aceştia au la îndemână o cale efectivă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, iar pe cel declarat de pârâţi ca lipsit de interes, pentru considerentele ce succed:
Cu privire la recursul declarat de reclamanţii B.C. şi B.E., Înalta Curte constată următoarele:
Mai întâi, trebuie observat că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neputând fi reţinută existenţa considerentelor contradictorii învederate de reclamanţi. Instanţa de apel nu a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde exigenţelor Convenţiei, ci, răspunzând motivelor de apel formulate de pârâţi, a expus raţionamentul deciziei nr. 33/2008, arătând de ce o acţiune în revendicare nu este inadmisibilă de plano după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie.
Analizând motivele de nelegalitate subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa constată că prima critică, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit că instanţele de fond nu au soluţionat capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului ca pe un capăt de cerere distinct, apreciind că ar fi doar un petit instrumental, care serveşte şi este în strânsă legătură cu revendicarea.
Aşadar, instanţa de casare nu a impus modul de soluţionare a acestui capăt de cerere, ci doar analizarea lui ca pe o pretenţie de sine stătătoare, ceea ce nu echivalează cu recunoaşterea indirectă a interesului reclamanţilor în promovarea acestui petit, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi. Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel şi-a însuşit în mod greşit argumentul primei instanţe, deşi nepronunţarea explicită şi distinctă de către Tribunal asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu ar fi impus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de casare nici nu ar fi putut să dispună cu privire la modul de soluţionare a unei cereri care nu a fost judecată niciodată, pentru că ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie.
Respectând decizia de casare, instanţa de fond a analizat petitul în discuţie în mod distinct, respingându-l ca lipsit de interes, iar instanţa de apel a constatat că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Este reală susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit dispoziţiile art. 480-481 C. civ., iar nu ale Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice doar regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, în aplicarea art. 480 C. civ.
De aceea, în mod legal prin hotărârea recurată s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. a)-i) din Legea nr. 10/2001, care definesc sfera imobilelor preluate abuziv, în care se încadrează şi imobilul în litigiu.
Or, atâta vreme cât legea specială conţine dispoziţii exprese referitoare la caracterul abuziv al preluării bunului, interesul reclamanţilor, înţeles ca folos practic urmărit, nu există.
Nici critica privitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a motivelor privind compararea titlurilor exhibate de către părţi nu poate fi primită.
Aşa cum s-a arătat, preferabilitatea unuia dintre titlurile de proprietate deţinute de părţi trebuie analizată în raport de dispoziţiile legii speciale. În speţă, este de necontestat faptul că reclamanţii nu au înţeles să atace contractul de vânzare cumpărare încheiat de stat cu pârâţii în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, ca urmare, nu au obţinut anularea acestui act. Câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acestui contract, el beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi paşnică posesie în temeiul art. 480 C. civ.
Într-o astfel de acţiune în anulare s-ar fi putut verifica legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi chiriaşi în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi s-ar fi putut pune în discuţie în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză, valabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamanţii invocă în susţinerea acţiunii în revendicare titlul originar de proprietate, arătând ca deţin un „bun” în sensul Convenţiei Europene, aceasta nu îi îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în faţa titlului pârâţilor, având în vedere faptul ca nu au obţinut desfiinţarea acestui din urmă titlul în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În acest context, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa actuală a Curţii Europene s-a constatat o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru c. România, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”.
Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11. 2010), Curtea şi-a nuanţat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
S-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
Urmare acestei hotărâri, dar şi în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca şi în baza normelor şi jurisprudenţei relevante, se constată că în mod legal în speţă s-a reţinut recunoaşterea bunului în patrimoniul pârâţilor, reclamanţii având doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de altfel de către aceştia.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Necontestarea titlului în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora, aşa cum s-a arătat, se recunoaşte existenţa „bunului”, în timp ce reclamanţii care nu au înţeles să atace titlul opus de pârâţi, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile în care se încadrează şi cel litigios, să-şi valorifice dreptul de creanţă recunoscut de dispoziţiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care au şi uzat de altfel, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Recursul declarat de pârâţii G.D. şi G.G. va fi respins ca lipsit de interes, pentru considerentele ce succed:
Pentru ca o persoană care a avut calitatea de parte într-o cauză să declare recurs, ea trebuie să justifice interesul de a ataca hotărârea pronunţată. Or, un asemenea interes îl poate avea numai partea căzută în pretenţii.
După cum lesne se poate observa, pârâţii din prezenta cauză nu pot justifica un asemenea interes, din moment ce acţiunea introdusă de reclamanţi a fost respinsă ca neîntemeiată de instanţa de fond, iar apelul declarat de aceştia împotriva sentinţei a fost, de asemenea, respins.
Dreptul pârâţilor nu este afectat în niciun fel de modalitatea în care a fost respinsă acţiunea, iar susţinerea acestora că au înţeles să atace decizia instanţei de apel pentru acurateţe nu este de natură a justifica interesul în promovarea recursului.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi va fi respins ca nefondat, iar cel declarat de pârâţi ca lipsit de interes, cu consecinţa menţinerii deciziei Curţii de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.C. şi B.E. împotriva deciziei civile nr. 894A din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâţii G.D. şi G.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6474/2012. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 6359/2012. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
