ICCJ. Decizia nr. 6778/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6778/2012
Dosar nr. 36432/3/2009
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 34A din data de 27 ianuarie 2012, a dipus:
Respingerea, ca tardiv formulat, a apelului formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 839 din 4 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respingerea, ca nefondate, a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.M.R.
Respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul reclamant D.M.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a dispune în aceste sens, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul D.M.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucure ş ti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucure ş ti, Ş.I. şi Ş.E. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate: că imobilul situat in Bucureşti, str. S.E. sector 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil; că pârâtele persoane juridice nu au deţinut şi nu deţin dreptul de proprietate asupra imobilului sus menţionat; existenţa în patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, str. S.E. sector 5.
S-a solicitat totodată să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, teren şi construcţie, situat în Bucureşti, str. S.E. sector 5, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta Ş.E. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucure ş ti, prin Primarul General, instanţa luând act de retragerea acestei cereri prin încheierea din 22 ianuarie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 04 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a dispus după cum urmează:
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiate.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.M.R., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Ş.I., Ş.E.
A constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. S.E., sectorul 5 a fost preluat de stat fără titlu valabil.
A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
A respins cererea pârâţilor Ş. de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
Reclamantul a făcut dovada că imobilul situat în Bucureşti str. S.E. compus din teren şi construcţie a aparţinut autoarei sale A.B., dobândit prin act de adjudecare care constituie titlu de proprietate, potrivit art. 518 C. proc. civ., acesta fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la aceasta.
Din certificatele de moştenitor depuse la dosar, a rezultat modalitatea de transmitere a drepturilor succesorale, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile pârâţilor persoane fizice că reclamantul nu are calitate procesuală activă, acesta făcând dovada că este persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că niciun text din acest act normativ nu consideră inadmisibile acţiunile de drept comun privind revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv, prin acţiuni care sunt pe rolul instanţelor judecătoreşti. La respingerea excepţiei inadmisibilităţii s-au avut în vedere dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 2 din Legea nr. 92/1992, art. 3 din C. civ. şi art. 6 C.E.D.O.
Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a considerat că imobilul a intrat în proprietatea Statului fără titlu valabil prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 pe numele autoarei acestuia B.A. la poziţia nr. xx din Decret, persoană exceptată de la naţionalizare, deoarece era funcţionară la Ministerul Sănătăţii, aşa cum rezultă din înscrisul depus la dosar. Totodată, preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost emis cu încălcarea Constituţiei României şi a dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Actul juridic de înstrăinare al imobilului revendicat este valabil în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 aplicabile în speţă, întrucât prin voinţa legiuitorului s-a stabilit în mod expres că prevederile legii se aplică tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat, în perioada Martie 1945 - Decembrie 1989, atât în situaţia în care persoanele îndreptăţite înţeleg să aleagă calea soluţionării administrative a litigiului cât şi pe calea dreptului comun.
Procedând la compararea celor 2 titluri de proprietate, tribunalul a avut în vedere că titlul de proprietate al reclamantului, deşi emană de la adevăratul proprietar, a ieşit din patrimoniul acestuia chiar dacă în mod abuziv, că pârâţii persoane fizice au fost de bună credinţă şi în eroare comună şi invincibilă la momentul cumpărării imobilului de la Stat, în condiţiile în care la acel moment titlul Statului nu fusese anulat, iar în acest moment au o posesie a imobilului mai bine caracterizată - dându-se preferinţă principiului de drept care arată că dacă titlurile provin de la autori diferiţi, câştigă pârâtul deoarece se află în posesia lucrului.
Faţă de cele de mai sus tribunalul a respins capetele 2, 3 şi 4 din cerere ca neîntemeiate.
Cu privire la apelurile formulate în cauză:
Intimatul-pârât Ş.I. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active - excepţii respinse de instanţă.
Terenul în litigiu situat în str. S.E. a aparţinut soţilor I.E.G. şi I.E.G.A., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 07 mai 1934.
Conform procesului-verbal nr. V2. al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare, I.E.G. şi I.E.G.A. au fost înscrişi ca proprietari atât asupra terenului cât şi asupra construcţiei edificate pe acest teren.
Cu ocazia ieşirii din indiviziune, acest imobil a fost adjudecat definitiv de A.B., conform ordonanţei de adjudecare emisă de Tribunalul Ilfov, secţia I-a civilă, la data de 8 martie 1950.
Potrivit adresei nr. A1. din 18 octombrie 2007 emisă de SC C. SA, imobilul situat în str. S.E. a fost preluat pe numele B.A.
Reclamantul este unicul moştenitor al lui D.M., care are calitatea de unică moştenitoare a fostei proprietate B.A., conform certificatelor de moştenitor nr. M1. emis de B.N.P. V.S.P. şi nr. M2. emis de B.N.P. E.
Instanţa nu a reţinut susţinerile intimatului în sensul că nu erau întrunite condiţiile pentru a opera acceptarea tacită a autoarei reclamantului, D.M., de pe urma defunctei B.A., după 36 de ani de la decesul acesteia, având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată, potrivit cărora până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Din dispoziţia legală citată rezultă că odată emis de notarul public, certificatul de moştenitor nu poate fi ignorat, prin simpla lui negare, de către părţile litigante ori înlăturat de instanţa de judecată pe cale incidentală, întrucât atare act, în puterea legii, face dovada deplină, printre altele, şi asupra calităţii de moştenitor, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii întemeiată pe dreptul comun, invocată de intimatul-pârât Ş.I., instanţa a constatat că prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, în mod corect a reţinut tribunalul admisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de către reclamant, urmând ca instanţa să verifice, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, Curtea a constatat că prin încheierea din data de 29 aprilie 2011 instanţa a admis excepţia de tardivitate a declarării, încheiere care are caracter interlocutoriu în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. deoarece rezolvă parţial un aspect al procesului.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul D.M.R.:
Prin primul motiv de apel s-a invocat greşita respingere de către prima instanţă a probei cu expertiza tehnică de specialitate în vedere identificării imobilului, iar prin încheierea din data de 29 aprilie 2011 instanţa a încuviinţat pentru apelantul-reclamant proba cu expertiza topografică.
Prin raportul de expertiză topografică imobilul revendicat a fost identificat, atât în baza actelor de proprietate invocate de către apelantul-reclamant cât şi în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., expertul concluzionând faptul că „nu există părţi din imobil ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V3.”. Prin urmare, faţă de concluziile raportului de expertiză topografică administrat în faza de apel, critica potrivit căreia nu întregul imobil în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se dovedeşte a fi nefundamentată din punct de vedere probator.
Se susţine de către apelantul-reclamant faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. V3. din 09 mai 1997 este lovit de nulitate absolută ca efect al principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens, întrucât actul juridic principal, în baza căruia imobilul s-a transmis în proprietatea Statului român, era lovit la rândul lui de nulitate absolută.
Curtea a respins şi această critică, constatând faptul că intimaţii-pârâţi Ş.I. şi Ş.E. în mod corect au invocat în apărare dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
Or, din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă faptul că reclamantul ar fi contestat în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., act ce reprezintă titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi, iar în aceste condi ţ ii titlul acestora s-a consolidat, nemaiputând fi analizat în prezenta cauză.
Prin celelalte motive de apel apelantul-reclamant critică soluţia dată pe fond acţiunii în revendicare, susţinând faptul că în mod greşit instanţa de fond a constatat că titlul pârâţilor este mai preferabil, aplicând în mod eronat principiul bunei-credinţe (motivul 1), reţinând în mod eronat eroarea comună şi invincibilă la momentul cumpărării imobilului de către pârâţii persoane fizice (motivul 2) şi aplicând în mod greşit criteriul conform căruia are câştig de cauză cel care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este mai preferabil (motivul 4 de apel).
Instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia se arată că adoptarea reglementării speciale, derogatorii de la dreptul comun, conduce la imposibilitatea utilizării reglementării anterioare. În consecinţă, instanţa a reţinut că acele criterii clasice de comparare a titlurilor de proprietate, rezultate din doctrina şi practica anterioară anilor 1990, au rămas fără aplicare ca urmare a dispoziţiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, instanţa urmând a avea în vedere drept criterii de comparare, la analiza temeiniciei acţiunii în revendicare de faţă: criteriul referitor la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, şi principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte primul criteriu de comparare a celor două titluri de proprietate exhibate în acţiunea în revendicare de faţă, Curtea a constatat că acea menţiune din dispozitivul sentinţei apelate prin care prima instanţă de fond a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil a intrat sub puterea lucrului judecat ca urmare a constatării tardivităţii apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, acesta fiind singura parte care a criticat în apel soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la primul capăt de cerere.
Această constatare are consecinţe sub aspectul analizei dacă reclamantul are un „bun” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Ioana Petrescu şi alţii c. României, cererea nr. 23635/04, hotărârea din 03 iunie 2008, Gabriel c. României, cererea nr. 35951/02, parag. 25-26, hotărârea din 08 martie 2007 şi Florescu c. României, cererea nr. 41857/02, par. 25-27, hotărârea din 08 martie 2007, Czaran şi Grofcsik c. României, cererea nr. 11388/06, hotărârea din data de 02 iunie 2009, Filipescu c. României, cererea nr. 34839/03, hotărârea din 30 septembrie 2008, definitivă la 30 decembrie 2008 şi Gingis c. României, cererea nr. 35955/02, hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publ. în M. Of. nr. 458 din 02 iulie 2009), iniţial Curtea europeană a arătat că reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanţelor interne privind caracterul ilegal şi abuziv al confiscării de către stat a imobilului.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios a drepturilor omului se constată o schimbare a acestui raţionament, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de bun. În hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea a aratat că, pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare, era necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun” ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Or, din analiza tuturor susţinerilor formulate de către apelantul-reclamant şi a înscrisurilor administrate în cauză, rezultă că reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate, astfel că acesta nu are un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 ci, cel mult, se poate prevala de o creanţă condiţionată, întrucât problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a i se restitui imobilul urmează să fie analizată în cadrul procedurii pe care a demarat-o în temeiul Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, al securităţii raporturilor juridice şi al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat problema concursului dintre legea specială şi cea generală conform principiului generalia specialibus derrogant.
În conformitate cu dispoziţiile acestei legi speciale, aplicabile în ipoteza tuturor acelor bunuri preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a legii - ca şi imobilul în litigiu - fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilul înstrăinat de către stat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. c)], iar actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă [art. 45 alin. (2)]. Or, în speţă contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii-pârâţi Ş.I. şi Ş.E. în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat ci, dimpotrivă, dreptul de proprietate transmis în baza acestora s-a consolidat prin neatacarea cu acţiune în constatarea nulităţii absolute, înăuntrul termenului special de prescripţie al dreptului material la acţiune prevăzut de art. 45 alin. (5) din lege.
Principiul securităţii raporturilor juridice „se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007). Acest principiu fundamental de drept se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate şi, aplicându-l la circumstanţele concrete ale speţei, se ajunge la concluzia că admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil.
Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamantului de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin obţinerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001 şi în conformitate cu principiile C.E.D.O.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul D.M.R., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi chiar străine de natura pricinii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel şi-a argumentat hotărârea de respingere a pct.ui 3 al motivelor de apel pe considerentul că în cauză ar fi incident art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează prescrierea dreptului la acţiunea in constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu a solicitat însă instanţei, pe cale principala sau de excepţie, să analizeze sau să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
A invocat frauda la lege şi alte aspecte privitoare la nelegalitatea încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, ca elemente ale relei credinţe, cu relevanta asupra acţiunii in revendicare (comparare titluri).
Instanţa de apel nu a sesizat acest aspect şi l-a confundat cu o pretinsă cerere de constatare a nulităţii acestui contract.
Procedând astfel, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la un lucru care nu a fost cerut şi a omis să se pronunţe cu privire la un o critică adusa hotărârii instanţei de fond, respectiv cu privire la încheierea cu rea credinţă a contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
2. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a schimbat natura şi în ţ elesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)
Instanţa de apel a schimbat întelesul vădit neîndoielnic al art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997.
Potrivit acestuia, obiect al contractului l-a constituit o suprafaţă utilă de161,49 mp. din imobilul construcţie ş i 256,75 mp. teren.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, suprafaţa terenului în litigiu este de 303 mp, iar obiect al contractului de vânzare cumpărare îl constituie numai 256,75 mp. (în raport de acestă suprafaţă a fost stabilit şi preţul vânzării de către stat după reguli speciale de la care nu se poate deroga).
Prin art. 16 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se arată ce se în ţ elege prin suprafaţă utilă, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză suprafa ţ a utilă totală a construcţiei este de 263,25 mp.
În contractul de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997 se menţionează o suprafaţa utilă, pentru care a şi fost stabilit preţul de vânzare de numai 161,49 mp.
În mod evident, contractul de vânzare cumpărare nu are drept obiect întreaga suprafaţa utila a construcţiei în litigiu, aşa cum a interpretat în mod greşit instanţa de apel.
Instanţa de apel a respins în mod nelegal ş i obiec ţ iunile la raportul de expertiza ce vizau determinarea suprafa ţ ei ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare în raport de modul de calcul al preţului stabilit contractual şi de fi ş a de calcul a preţului locuinţei întocmită potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997.
Instanţa de apel a ignorat toate aceste motive ş i dispoziţii legale privind obiectul contractului de vânzare cumpărare ş i s-a rezumat să preia o concluzie a raportului de expertiză, în sensul că nu există spa ţ ii ce nu fac obiect al contractului de vânzare cumpărare.
Soluţia instanţei de apel este nejuridică întrucât instanţa de judecată este cea care competentă de a se pronunţa cu privire la acest aspect ş i nu expertul.
Astfel, instanţa a refuzat sa se pronunţe cu privire la criticile de nelegalitate aduse acestor concluzii ale raportului de expertiză, în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Nu poate fi primită nici eventuala susţinere că restul suprafeţelor utile ar reprezenta părţi comune (coproprietate cu proprietari ai altor spatii locative).
Aşa cum rezulta din fi ş a locativă - pct. 5 - clădirea are o singură locuinţă.
Nu numai din punct de vedere juridic, dar şi logic, în condiţiile în care exista o singura locuinţă nu pot exista păr ţ i comune.
Pe cale de consecinţă, ignorând toate aceste aspecte, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegala.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
S-au încălcat dispozi ţ iile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ş i s-a realizat o nelegală ş i trunchiată interpretare a hotărârii pilot Măria Atanasiu ş i alţii contra României, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi Casaţie şi Justiţie.
- Astfel, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea utilizării reglementarilor anterioare.
Dimpotrivă, potrivit acestei decizii „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”
Pe cale de consecinţa, acţiunile in revendicare au fost supuse în continuare prevederilor dreptului comun (art. 480 c. civ.).
Cerinţa impusa prin decizia nr. 33/2008 vizează însa existenta unei neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2010 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, neconcordanta dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost stabilită prin chiar hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii c. României.
Tocmai acesta neconcordanţă a stat la baza adoptării hotărârii pilot mai sus men ţ ionate.
- În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că recurentul reclamant nu s-ar bucura de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a face o astfel de apreciere instanţa de apel a ignorat concluzii importante ale C.E.D.O., cuprinse în hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş i alţii c. României, care sunt în sensul că „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care „întrunesc condiţiile de restituire" - parag. 136.
Pentru imobilul în litigiu statul nu a deţinut un titlu valabil.
După ratificarea in anul 1994 a convenţiei, a fost adoptată Legea nr. 112/1995, iar la data de 18 februarie 1997, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, au fost republicate Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 1 alin. (4) din actul normativ anterior menţionat (norme metodologice), imobilul în litigiu nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995 (nu putea fi restituit sau vândut potrivit prevederilor acestei legi).
Alin. (5) al normei legale menţionate mai sus a stabilit că imobilele pentru care nu există un titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire formulate potrivit dreptului comun (acţiune în revendicare potrivit art. 480 c. civ.)
Alin. (3) al aceluiaşi articol menţionează în mod expres că prin imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 se înţelege numai acel imobil naţionalizat cu respectarea prevederilor art. l pct. 1-5 şi ale art. II din acel Decret.
Toate aceste aspecte au fost cunoscute de către părţile contractului de vânzare-cumpărare V3./5 din 09 mai 1997, deşi pentru a dovedi reaua credinţa era suficient ca acestea să fi putut cunoaşte aceste aspecte.
Fa ţ ă de prevederile legale mai sus menţionate (Legea nr. 112/1995 raportata la Normele Metodologie de aplicare a acesteia), după ratificarea Convenţiei (1994) ş i înainte de încheierea contractului nr. V3./5 din 09 mai 1997, recurentul reclamant se bucura de o speranţă legitimă că va obţine beneficiul efectiv al dreptului sau de proprietate pe cale dreptului comun (acţiune în revendicare). Acest drept s-a născut la data de 4 februarie 1997, odată cu publicarea in M. Of. al României Partea I a H.G. nr. 11/1997.
La scurt timp, statul a încălcat dreptul recurentului reclamant protejat de art. 1 din Protocolul 1 ş i a vândut cu rea credinţă imobilul.
Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală ş i să urmărească un scop legitim. Principiul legalităţii presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise ş i previzibile în aplicarea lor. Trebuie să existe un raport rezonabil de propor ţ ionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsura aplicată de stat, inclusiv care privează o persoana de proprietatea sa. În fiecare cauză ce presupune pretinsa încălcare a acestei prevederi, trebuie să se verifice dacă, din cauza acţiunii sau inacţiunii statului, persoana în cauză a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.
Vânzarea de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului proprietatea recurentului reclamant, deşi acest imobil nu făcea obiect al Legii nr. 112/1995, nu corespunde acestei ingerin ţ e.
În egală măsură, vânzarea către o singură familie (soţ şi soţie) a unui imobil cu suprafaţa utilă totală de 263,25 mp (subsol, parter, etaj şi mansarda), situat în zona Cotroceni, nu corespunde cerinţei Convenţiei de a exista un just echilibru între scopul urmărit ş i mijloacele folosite ş i nici cerinţei de a exista un interes general al comunităţii.
O astfel de locuinţă nu poate fi considerată drept locuinţă socială, Legea nr. 114/1996 definind noţiunea de locuinţă socială (art. 2 lit. c). În speţă există în mod evident un dezechilibru major între privarea recurentului reclamant de întreaga sa proprietate ş i vânzarea la un preţ de numai cea. 8.000 dolari SUA către o familie (soţ şi soţie) a unui imobil cu suprafaţa utilă totală de 263,25 mp (subsol, parter, etaj şi mansarda), suprafaţa ce excede nevoilor sociale medii ale unei familii.
Totodată, sarcina administrativă impusă reclamantului recurent este disproporţionată şi excesivă.
În acest fel s-a nesocotit dispozi ţ iile art. 1 din Primul protocol adiţional la Conven ţ ia Europeană a Drepturilor Omului.
- Instan ţ a trebuia să analizeze conduita pârâ ţ ilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat ş i la punerea lor în aplicare.
Incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului.
Tot sub acest aspect, instanţa de apel a ignorat incidenţa in speţa a unui important principiu de drept comunitar, respectiv principiul prevalentei fondului asupra formei. Acest principiu impunea instanţei de apel să nu se limiteze la concluzii ce ţin de forma sau nu a contractului, aceasta având obligaţia de cerceta fondul raportului juridic dedus judecaţii în acţiunii în revendicare în care ambele părţi exhibă acte juridice privind dobândirea dreptului de proprietate.
Buna sau reaua credinţă a pârâ ţ ilor prezintă relevan ţ ă nu doar din perspectiva de comparare a titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, ci ş i din perspectiva interpretării şi aplicării Convenţiei.
Instanţa de apel a ignorat acest aspect şi a refuzat să cerceteze probele cu înscrisuri administrate şi să se pronunţe asupra acestora.
În cauza de fa ţ ă a fost dovedită cunoaşterea atât de către Statul Roman, în calitate de vânzător, cât şi de către intimaţii Ş.I. şi Ş.E., în calitate de compărători, a lipsei calităţii de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. V3./5 din 09 mai 1997, ceea ce denotă rea lor credin ţ ă.
În cazul în care atât vânzătorul cât ş i cumpărătorul, cum este în cazul de fa ţ ă, au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind ca lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţa de cauză reprezintă o operaţiune speculalativă, având o cauză ilicită.
Încheierea unui contract cu fraudarea legii, cu încălcarea principiului legalităţii ş i a celorlalte exigen ţ e ale Conven ţ iei nu poate conduce la dobândirea unui bun protejat de art. 1 prin Primul protocol adiţional la Convenţie.
Din acest motiv, instanţa de apel, ignorând principiul legalităţii impus de exigenta Conven ţ iei, a făcut o greşită aplicare ş i a principiului securităţii juridice.
Nu corespunde principiului securităţii juridice protejarea unor acte ce au fost încheiate cu fraudarea legii, cu fraudarea dispoziţiilor Convenţiei, cu încălcarea astfel a principiului calităţii.
4. Incertitudinea juridica a unor eventuale despăgubiri.
Nerespectarea exigen ţ elor Convenţiei de către Statul Român ş i faptul că Legea nr. 10/2001 invocată de către instanţa de apel nu corespunde exigen ţ elor Convenţiei au fost sanc ţ ionate de către C.E.D.O. prin hotărârea pilot Maria Atanasiu ş i alţii c. României.
Prin acesta hotărâre, C.E.D.O. a acordat statului Roman 18 luni pentru a lua măsuri care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 din Convenţie şi art. 1din Primul Protocol adi ţ ional.
Nici până în prezent statul nu a adoptat astfel de măsuri, iar întârzierea adoptării măsurilor nu răspunde exigen ţ elor Convenţiei.
5. În ceea ce priveşte cele două titluri de proprietate existente asupra aceluiaşi bun, ce face obiectul prezentului litigiu, instanţele de fond ş i de apel trebuia să dea câştig de cauză păr ţ iii care a dobândit titlul de la autorul al cărui drept este preferabil.
Titlul său de proprietate provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul pârâ ţ ilor persoane fizice este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 09 mai 1997, care provine de la Statul Roman, prin Primăria Municipiului Bucureşti, un neproprietar - preluarea imobilului s-a făcut de către Stat fără titlu valabil, astfel cum instanţa de fond a hotărât.
Atunci când titlurile de proprietate ar proveni de la acelaşi autor, instanţa trebuie sa aibă în vedere criteriile actului mai vechi şi mai întâi transcris.
Chiar ş i într-o astfel de ipoteză titlul său este mai vechi ş i mai întâi transcris, astfel încât dreptul de proprietate este opozabil „erqa omnes" - opozabilitate care operează inclusiv fa ţ ă de cumpărători ulteriori, al căror contract datează din 1997. În privinţa transcrierii de pârâ ţ i a dreptului de proprietate nu există niciun fel de informaţii în acest sens la dosar.
În cauză au formulat întâmpinare pârâţii - intimaţi Ş.E. şi Ş.I., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinându-se legalitatea deciziei de apel.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
1. Considerentele referitoare la imposibilitatea analizării criticilor vizând nelegalitatea contractului de vânzare - cumpărare aupra imobilului în cauză sunt sus ţ inute de dispozi ţ iile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează prescrierea dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Chiar dacă nu a solicitat să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aspectele vizând conduita păr ţ ilor la data încheierii actului de vânzare - cumpărare, îmbrăcate ş i în motive de nulitate, nu pot fi analizate în solu ţ ionarea capătului de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, ci în cadrul legal conferit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, în termenul special prevăzut de acest articol.
O analiză în sensul solicitat de către reclamant este o formă de eludare a dispozi ţ iilor men ţ ionate.
Procedând astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la un lucru care nu a fost cerut - din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu a omis să se pronunţe cu privire la un o critică adusă hotărârii instanţei de fond referitoare la analizarea conduitei păr ţ ilor - cu inciden ţ a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii - potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Recurentul - reclamant sus ţ ine că cea de-a doua critică, astfel cum aceasta a fost formulată, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În solu ţ ionarea acestei critici se solicită de fapt reaprecierea probelor, aspect ce este exclus controlului judiciar în fa ţ a instan ţ ei de recurs, fa ţ ă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.
Instan ţ a de apel a re ţ inut, cu referire la proba din care a rezultat că nu există părţi din imobil ce nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. V3., că motivul de apel potrivit căruia nu întregul imobil în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare se dovedeşte a fi nefundamentată din punct de vedere probator.
Critica referitoare la suprafa ţ a utilă care putea fi vândută potrivit art. 16 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, inclusiv relativ la raportul de expertiză fa ţ ă de concluziile acestuia, pun în discu ţ ie aspecte ce ţ in de valabilitatea contractului încheiat asupra imobilului - cu privire la care sunt pe deplin valabile cele re ţ inute mai sus din perspectiva termenului prevăzut de lege în acest sens.
3. Nu se poate re ţ ine în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurentul - reclamant sus ţ ine că, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, decizia nr. 33/2008 în interesul legii nu prevede faptul că adoptarea reglementari speciale (Legea nr. 10/2001) ar conduce la imposibilitatea utilizării reglementărilor anterioare.
Decizia în interesul legii a fost corect re ţ inută de instan ţ a de apel, întrucât aceasta s-a pronun ţ at tocmai pentru unificarea practicii judiciare în cazul ac ţ iunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - cum este situa ţ ia în spe ţ ă.
Or, prin această decizie s-a statuat că în cazul unor astfel de ac ţ iuni Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritatea fa ţ ă de deptul comun, reflectare a principiului specialia generalibus derogant, stabilindu-se totodată criteriile de preferabilitate în lumina Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului, în cazul în care această lege contravine acestei Conven ţ ii.
Se justifică astfel ra ţ ionamentul instan ţ ei de apel, care în mod corect a re ţ inut că în solu ţ ionarea prezentei ac ţ iuni nu se utilizează criteriile clasice de comparare a titlurilor de proprietate de ţ inute de păr ţ i, ci cele satuate prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instan ţ e în lumina art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Înstan ţ a de apel a procedat la analiza cauzei, verificând în lumina dispozi ţ iilor Conven ţ iei Europene a Drepturilor Omului, care dintre păr ţ ile în litigiu de ţ in un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adi ţ ional la Conven ţ ie, care trebuie să fie ş i actual, ş i în ce măsură s-ar afecta principiul securită ţ ii raporturilor juridice, consacrat în jurispruden ţ a C.E.D.O. în protejarea aceluia ş i drept.
A constat în acest cadru, în mod corect, că acea menţiune din dispozitivul sentinţei apelate prin care prima instanţă de fond a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil nu îi conferă reclamantului un „bun actual” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este acesta conturat în jurispruden ţ a recentă Cur ţ ii Europene.
Astfel, în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu deţineau nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi prin care să se fi dispus ş i restituirea imobilului - în caz contrar având numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauza respectivă reclamantele deţineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naţionalizării, însă instanţa europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătoreşti nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare, este necesar ca reclamantul să fie titularul unui „bun actual”, după cum a reţinut şi instanţa de apel.
Or, în spe ţ ă, reclamantul nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate ş i să se fi dispus restituirea imobilului în litigiu în favoarea sa, astfel că acesta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. El este de ţ inătorul unei hotărâri prina care s-a constatat că impbilul a fost preluat fără titlu valabil de Stat, respectiv cea a primei instan ţ e care se bucură de putere de lucru judecat prin soluţia de apel pronun ţ ată cu privire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucure ş ti, care nu este însă suficientă în condi ţ iile în care nu este dublată ş i de o dispozi ţ ie de restituire a acestuia în favoarea sa. Era necesar ca, anterior promovării prezentei ac ţ iuni, reclamantul să fi ob ţ inut o astfel de recunoa ş tere în acest sens a dreptului său în contradictoriu cu Statul, singura în măsură să-i confere calitatea de de ţ inător a unui bun actual în lumina art. 1 din Primul Protocol adi ţ ional la Conven ţ ie.
Cel mult, acesta se poate prevala de o creanţă în forma dată de legea specială de reparaţie, întrucât problema restituirii imobilul, care nu poate fi dispusă decât în echivalent, se analizează în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamantului de a-şi valorifica dreptul de proprietate, care se face însă prin obţinerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001, cu respectarea procedurii aferente.
Adoptarea unei legislaţii care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, nu generează automat o recunoa ş tere a dreptului de repara ţ ie în natură, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adi ţ ional la Conven ţ ie - repara ţ ia putând fi recunoscută, în aplicarea legisla ţ iei, ş i sub formă de echivalent.
Al doilea element de avut în vedere în lumina deciziei în interesul legii, al securităţii raporturilor juridice, ar fi încălcat prin admiterea ac ţ iunii în revendicare în condi ţ iile în care numai pârâ ţ ii sunt de ţ inătorii unui „bun” în lumina Conven ţ iei, în temeiul unui contract care nu este desfiin ţ at, care s-a consolidat prin expirarea termenului în care putea fi contestat, prevăzut de Legea nr. 10/2001 ş i a cărui valabilitate nu poate fi verificată în cadrul procesual al litigiului de fa ţ ă, după cum s-a arătat mai sus.
În condi ţ iile în care reclamantul nu este beneficiarul unui „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adi ţ ional la Conven ţ ie nu se mai justifică analizarea cerin ţ elor ingerin ţ ei Statului, în lumina acelora ş i dispozi ţ ii conven ţ ionale.
Pe de altă parte, nefiind îndeplinite condi ţ iile legale care să permită analiza valabilită ţ ii contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu privire la imobilul în litigiu, din perspectiva termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, instan ţ a a putut analiza ac ţ iunea în revendicare prin re ţ inerea în favoarea pârâ ţ ilor a unui „bun” în sensul Conven ţ iei - ipoteză ce nu poate fi aplicabilă ş i reclamantului, după cum s-a arătat mai sus.
Buna sau reaua credinţă a pârâ ţ ilor, în sensul imputat de reclamant, nu prezintă relevan ţ ă în opera ţ iunea de comparare a titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât titlul pârâ ţ ilor s-a consolidat sub toate aspectele care îi afeactau valabilitatea, prin expirarea termenului legal în care aceasta putea fi verificată. Pe de altă parte, elementele de verificat în analiza unei astfel de ac ţ iuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt cele stabilite prin decizia în interesul legii susmen ţ ionată, buna sau reaua credin ţ ă a păr ţ ilor nefăcând obiect de analiză în acest context.
4. Neadoptarea de măsuri legislative, impuse Statului român prin hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu ş i al ţ ii, nu justifică admiterea prezentei ac ţ iuni în revendicare fa ţ ă de contextul cauzei, în care numai pârâ ţ ii sunt de ţ inătorii unui „bun” în sensul Conven ţ iei, iar o lipsire de imobil a lor ar încălca dispozi ţ iile art. 1 din Primul Protocol Adi ţ ional la Conven ţ ie în ceea ce-i prive ş te pe ace ş tia.
5. Criteriul titlului preferabil, cu referire la titlul de la autorul al cărui drept este preferabil, consacrat în jurispruden ţ ă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este aplicabil în spe ţ ă, unde analiza se face în sensul statuat prin prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 ş i numai pârâ ţ ii sunt posesorii unui „bun” în sensul Conven ţ iei Europene.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea ş i a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ş.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.M.R. împotriva deciziei nr. 34A din data de 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Ş.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6781/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6726/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
