ICCJ. Decizia nr. 6781/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6781/2012
Dosar nr. 8519/2/2011
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 18 decembrie 2007 sub nr. 13705/300/2007, reclamantul F.T.V. a chemat în judecată pe pârâţii M.E., M.L., municipiul Bucureşti, SC A. SA, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. X1. situat în Bucureşti, str. I.M., sector 2 şi asupra pivniţei din aceleaşi imobil; să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul menţionat, cu plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâtul municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes în privinţa primului capăt de cerere şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
SC A. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Pârâţii M.L. şi M.E. au formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Bucureşti şi SC A. SA.
Faţă de această cerere, municipiul Bucureşti a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerul Economiei şi Finanţelor.
De asemenea, SC A. SA a depus cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
La data de 16 iunie 2008 pârâţii M.L. şi M.E. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate intervenită uzucapiunea de scurtă durată, ca mijloc de consolidare şi de dobândire a dreptului de proprietate.
Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a SC A. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 3807 din 27 aprilie 2009 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1362 din 23 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 56 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza reînregistrându-se pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2011, Tribunalul a calificat inadmisibilitatea ca fiind apărare de fond, a respins excepţia de netimbrare, a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti şi SC A. SA pe cererea de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1258 din 30 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. X1. din str. I.M. sector 2, ca lipsit de interes. A respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu municipiul Bucureşti şi SC A. SA, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acţiunea în revendicare şi cererea reconvenţională privind constatarea uzucapiunii de scurtă durată, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.T.V.
Prin decizia civilă nr. 37A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul pârât F.T.V.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că în raport de dispoziţiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi de situaţia juridică a imobilului revendicat prin acţiune (imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950), în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului.
S-a constatat că incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză nu poate fi înlăturată prin voinţa reclamantului deoarece regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001. Acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă din art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, motivul de apel ce vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes fiind nefondat.
Pe de altă parte, prin hotărârea pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu c. României, s-a făcut distincţie între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual", care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, prin constatarea nevalabilităţii titlului reclamantului i-ar fi recunoscută decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În cauză instanţa a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a recunoscut posibilitatea fostului proprietar de a formula acţiune în revendicare în contradictoriu cu chiriaşii cumpărători, dobânditori în condiţiile Legii nr. 112/1995, atunci când reclamantul invocă un „bun" în sensul Convenţiei deoarece „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
În jurisprudenţa C.E.D.O., în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. (83), constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracas 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002).
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii sale de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, şi, în consecinţă, calitatea de „ bun " în sensul C.E.D.O., ci se prevalează de formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 112/1995 şi al Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamantul nu a formulat nici acţiunea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlu intimaţilor pârâţi, în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel încât titlul de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 26 martie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a consolidat, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond. Aspectele privind nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocate de apelant, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză în lipsa unui petit distinct cu acest obiect şi după expirarea termenului limită impus de art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Intimaţii pârâţi au şi posesia bunului – „in pari causa, melior est causa possidendis" - astfel încât, într-o comparare a titlurilor, preferabilitate nu poate avea decât titlul cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru reclamant devenind aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având deschisă calea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, la valoarea reală de circulaţie - coroborat cu prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel respectându-se principiul securităţii circuitului civil şi principiul stabilităţii raporturilor civile.
Chiar şi C.E.D.O. a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).
Urmare a pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), s-a ajuns la unificarea practicii în ceea ce priveşte calificarea noţiunii de „bun” şi a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar şi fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. în acest sens, atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul secţiei din care face parte completul de judecată ce soluţionează prezentul apel, există practică unitară, în sensul că, în situaţia în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acţiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
În argumentarea acestei soluţii s-a reţinut distincţia pe care C.E.D.O. a facut-o, în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual”, care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (a se vedea parag. 140-143 din Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, precum şi modul în care această hotărâre este valorificată de către instanţa supremă într-o speţă similară celei de faţă - decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost recunoscută apelantului reclamant calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, coroborat cu neatacarea în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu deţine un „bun" şi nici o speranţă legitimă în viziunea C.E.D.O.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că apelantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Împotriva deciziei mai sus menţionată, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.T.V., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că nelegalitatea soluţiei prin care s-a admis excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere, constatarea nevalabilităţii titlului statului, rezidă din nerespectarea dispoziţiile art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998, care prevăd faptul că „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului".
Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza interesul manifestat de către reclamant în promovarea acestui capăt de cerere (care urmărea a demonstra tocmai natura viciată a titlului deţinut de pârâţi, care au dobândit un bun de la un neproprietar, statul roman), prin raportare la dispoziţiile legale existente şi nu doar la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ce priveşte soluţia instanţei de apel pe acţiunea în revendicare, recurentul consideră că întreaga motivare se rezumă la faptul că reclamantul are cel puţin o speranţă legitimă, în timp ce pârâţii deţin un bun actual, fără a mai face analiza comparativă între cele două titluri de proprietate.
În viziunea instanţei de apel intimaţii-pârâţi deţin un bun actual, fiindcă deţin şi posesia bunului, în timp ce reclamantul nu deţine un bun actual, fiindcă nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar printr-un act emis de către puterea judecătorească sau cea executivă.
Recurentul susţine că nu se poate reţine argumentaţia instanţei de apel, care analizând noţiunea de bun, aplică criterii diferite de apreciere, în raport de titularul „bunului", statuând că titlul pârâţilor este preferabil. În opinia sa, aprecierea noţiunii de bun ar fi trebuit să se facă după aceleaşi criterii, astfel putându-se constata că dreptul de proprietate dobândit de către reclamant a fost recunoscut de către puterea judecătorească, tocmai prin transcrierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 09 iunie 1945, în procesul - verbal de CF nr. C1. din 09 iunie 1946, întocmit de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, în timp ce intimaţii-pârâţi nu sunt în măsura a prezenta un titlu emis sau recunoscut de către o putere judecătorească sau executivă.
Recurentul a mai arătat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au făcut o analiză obiectivă asupra celor două titluri de proprietate, prin comparaţie, reţinând doar incidenţa practicii judiciare şi hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Atanasiu contra României.
O astfel de abordare prin care se detaliază un singur aspect, şi anume unificarea practicii, fără a se analiza provenienţa celor două titluri, anterioritatea unuia în raport de celalalt, precum şi buna sau reaua credinţă a celor ce se prevalează de cele două titluri, conduce la pronunţarea unei decizii ilegale, a cărei motivare nu induce justiţiabilului sentimentul că a beneficiat de un proces echitabil, motiv pentru care recurentul solicită instanţei să aprecieze care din titlurile de proprietate prezentate este mai bine caracterizat.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a apreciat buna credinţă a intimaţilor-pârâţi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fără a analiza probele depuse la dosar, din care rezulta că existau 3 (trei) notificări, toate întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, prin care reclamantul arata că acel imobil a fost preluat de stat în mod abuziv şi doreşte restituirea sa în natură.
Cu toate acestea imobilul a fost vândut de către stat ulterior notificărilor depuse, chiriaşilor de rea credinţă care cunoşteau că urmează a deveni proprietari asupra unui imobil naţionalizat.
Instanţa de apel, în considerentele deciziei atacate nu face nicio apreciere cu privire la înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea relei credinţe a intimaţilor-pârâţi, chiar dacă instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare în care buna sau reaua-credinţă trebuia apreciată în raport de probele existente la dosar.
Raportat la existenţa acestor notificări formulate anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare între SC A. SA şi chiriaşi, instanţa de apel avea obligaţia să aprecieze buna - credinţă a cumpărătorilor şi din perspectiva respectării de către aceştia a cerinţelor legale în vigoare la momentul încheierii contractului.
Cât timp existau formulate notificări de către fostul proprietar în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, imobilul nu putea fi înstrăinat decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 9, precum şi ale art. 11 din aceeaşi Lege nr. 112/1995.
Buna-credinţă a subdobânditorului trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpa sau chiar îndoială imputabilă acestuia, or în speţă, chiriaşii -cumpărători nu au făcut dovada depunerii minimelor diligente pentru a afla situaţia juridică a imobilului pe care doreau să îl cumpere, deşi această obligaţie le revenea conform art. 9 din Legea nr. 112/ 1995, potrivit căruia cumpărarea apartamentelor de către chiriaşii titulari de contract se putea realiza numai dacă acestea nu se restituiau în natură foştilor proprietari şi numai după termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 al aceleiaşi legi.
Prin urmare, buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători nu a fost perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestora.
Necomunicarea între Primăria sectorului 2 Bucureşti şi chiriaş a faptului că imobilul este revendicat în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, nu poate fi invocată drept motivare a bunei-credinţe a cumpărătorului, deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obţine protecţia unui drept.
În consecinţă, cumpărătorul nu este în măsură să invoce faptul de a fi de bună-credinţă la data perfectării unui contract încheiat în mod ilicit, cu nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică prevăzute în art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Recurentul mai arată şi faptul că "dreptul" cumpărătorului nu s-a dobândit, prin transmiterea de la vânzător, care ar fi trebuit sa fie adevăratul proprietar, ci s-a născut ex lege, or, aceasta naştere ex lege a „dreptului" cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar, deposedat de statul comunist, căci ipoteza fundamentală a cauzei este tocmai aceea că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, deci nu a operat transferul proprietăţii către stat, iar reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate; ar însemna că recunoaşterea „dreptului” cumpărătorului s-ar face printr-o „confiscare" concomitenta a proprietăţii de la adevăratul proprietar, care şi-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 112/1995, pierdere care ar fi însă o nouă „expropriere", dincolo de limitele permise constituţional.
S-ar ajunge astfel la o noua încălcare flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituţia României şi de art. l din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România, care stabileşte: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."
Astfel, nu se poate acorda prevalentă cumpărătorului de la stat în fata lui verus dominus, trebuind să fie dată prevalentă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate.
Faptul că actul de vânzare cumpărare al intimaţilor-pârâţi nu a fost desfiinţat nu semnifică faptul că aceştia au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului litigiu, neputându-se concepe situaţia în care asupra unui bun există doi adevăraţi proprietari, cu excepţia proprietăţii comune pe cote părţi, ci doar situaţia în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Realizând distincţia netă dintre titlu (act juridic) şi dreptul propriu zis, nu există nicio contradicţie între situaţia menţinerii titlului invocat de pârâţi şi constatarea că aceştia nu au totuşi niciun drept de proprietate asupra apartamentului, deşi actul juridic nu a fost desfiinţat, sens în care vine şi motivarea dată către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008, în care se statuează că pentru a se putea prevala la rândul său de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, pârâtul trebuie să fie un dobânditor de bună-credinţă.
Cum însă, reaua-credinţa a chiriaşului cumpărător a fost pe deplin dovedită prin administrarea probatoriului din prezenta cauză, de care instanţa de apel nu a binevoit a ţine seama, intimaţii-pârâţi nu se pot prevala, asemeni reclamantului, de noţiunea de bun în sensul stabilit tocmai de către instanţa de apel şi anume acela că intimaţii-pârâţi nu deţin un bun confirmat printr-un act emis de către puterea judecătorească sau executivă, motiv pentru care dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. 2008 nu le poate profita acestora în sensul analizării titlului de proprietate, prezentat de contractul de vânzare - cumpărare, încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, pornindu-se de la prezumţia de bun dobândit în mod licit.
În ce priveşte neîndeplinirea condiţiei anulării prealabile a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimaţii-pârâţi şi SC A. SA, recurentul a arătat că instanţa de apel în mod nelegal, statuează că „prin trecerea timpului, titlul pârâţilor s-a consolidat", fără a ţine seama de faptul că termenul de 18 luni, pe care-l invocă în susţinerea unei culpe a reclamantului în demersul său, de a-şi redobândi dreptul de proprietate este prevăzut pentru prima oară de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Recurentul -reclamant susţine că formulase notificare în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost soluţionată nici până astăzi, sens în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în acest caz, iar pe cale de consecinţă atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel ar fi trebuit sa analizeze titlul intimaţilor-pârâţi în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi nu în raport de dispoziţiile Legii 10/2001.
Mai mult decât atât, a se susţine preferabilitatea titlului pârâţilor, motivat de necontestarea contractului de vânzare - cumpărare, constituie o ofensă gravă la adresa unei gândiri logico - raţionale, deoarece în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri se presupune, tocmai, existenta acelor titluri, or, faptul că actul intimaţilor-pârâţi nu a fost anulat, a dat posibilitatea instanţei de fond şi de apel să sesizeze acest titlu în cadrul acţiunii în revendicare, în caz contrar, o astfel de acţiune fiind lipsită de obiect.
Împrejurarea că nu s-a dispus anularea contractului de vânzare -cumpărare nu suprimă titlul de proprietate al reclamantului şi nu reprezintă o negare a acestui titlu, şi cu atât mai mult nu poate constitui o confirmare a titlului cumpărătorului, faţă de titlul adevăratului proprietar, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Fără a face o analiză a condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru a se putea invoca principiul proprietarului aparent, instanţa de apel reia în totalitate punctul de vedere invocat prin soluţia instanţei de fond şi îmbrăţişează fără niciun fel de motivaţie aceiaşi soluţie nelegală, statuând că intimaţii-pârâţi au îndeplinit condiţiile necesare aplicării principiului proprietarului aparent.
Noţiunea de "bun" nu trebuie confundată cu noţiunea de „bun actual”, iar instanţa fond şi de apel au căzut tocmai în această capcană, deoarece prin „bun” se înţelege însuşi dreptul protejat prin art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin „bun actual” se înţelege doar posesia materială asupra imobilului, aspect faţă de care, concluzionând, reclamantul deţine un „bun” în sensul Convenţiei, iar pârâţii se bucură doar de posesia asupra imobilului, echivalentul unui „bun actual".
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Dând câştig de cauză pârâţilor în disputa judiciară dintre reclamant şi pârâţi, în cadrul acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, criticile formulate pe acest aspect în recurs nefiind întemeiate.
Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, statul nu deţinea un titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului, iar pârâţii - cumpărători nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.
Având în vedere că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului său, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi.
Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permite şi el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
În mod corect s-a apreciat că reclamantul nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului.
Interesul procesual, una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, este considerat ca fiind folosul practic, imediat obţinut prin declanşarea procedurii judiciare şi trebuie să existe pe tot parcursul procesului. Prin exercitarea unei acţiuni pe fundamentul interesului se tinde la obţinerea unui remediu.
Prin constatarea nevalabilităţii titlului, reclamantului i-ar putea fi recunoscută numai o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar nu o recunoaştere a dreptului la restituirea în natură a bunului.
Simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu conferă reclamantului un „bun" în sensul Convenţiei, fără dispunerea şi a restituirii imobilului.
În acest sens, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a reţinut că:
„141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.”
Faţă de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilităţii titlului statului nu prezintă nici o relevanţă întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii prevăzute în actul normativ menţionat.
În cadrul acţiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu derivă din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum susţine recurentul reclamant, ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâţilor devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanţă.
Aplicarea în speţă a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispoziţiile C. civ., acţiunea reclamantului neputând fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
În consecinţă, criteriul de analiză al prezentei acţiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul nu a acţionat în acest sens şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-a oferit-o legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
Prin urmare, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr, 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituit în natură foştilor proprietari.
Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute şi aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Este nefondată şi susţinerea recurentului - reclamant, în sensul că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât s-a reţinut că reclamantul nu deţine un bun actual. Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor (care, în speţă, este rezultatul neacţionării reclamantului în termenul de prescripţie), ca şi atitudinea subiectivă a cumpărătorilor chiriaşi la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată faţă de neformularea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Nici din perspectiva art. l al Protocolului nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susţine recurentul reclamant.
Astfel, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. l decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alin. al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
143. în speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. l din Protocolul nr. l, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Faţă de aceste considerente ale instanţei europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase recurenţilor - reclamanţi în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. Civ., imobilul în litigiu.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia titlul pârâţilor nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu şi, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aşa cum deja s-a arătat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie” or Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie, potrivit căreia, în cadrul acţiunii în revendicare, titlul pârâţilor este preferabil, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) şi de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi şi stat.
Aşadar, distincţia în sensul că imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu prezenta relevanţă, conform actului normativ în discuţie, într-o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din lege.
În ceea ce priveşte nereţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 9 şi 11 din Legea nr. 112/1995, instanţa de apel în mod fondat a soluţionat acţiunea în revendicare, nefiind învestită de reclamant ori de către pârât, pe cale reconvenţională, cu un petit având ca obiect constatarea nulităţii vânzării încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei-credinţe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiaşi legi.
Raţionamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii şi pe jurisprudenţa C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamantului, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condiţiile legii speciale, din moment ce reclamantul nu are un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pe de altă parte, împrejurarea că notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost soluţionată până în prezent nu poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, care are ca obiect doar acţiunea în revendicare îndreptată de fostul proprietar împotriva actualilor proprietari.
De asemenea, nici faptul că reclamantul nu a putut obţine până în prezent despăgubirile pentru imobilul imposibil de restituit în natură nu poate constitui un temei al admiterii acţiunii în revendicare.
Aceasta deoarece ar însemna ca, pentru încălcarea de către stat a obligaţiei pozitive de a asigura implementarea cu o claritate şi o coerenţă rezonabile a măsurii reparatorii pe care el însuşi a recunoscut-o reclamanţilor (par.92 din hotărârea dată în cauza Păduraru contra României) să suporte consecinţele nu statul, ci un particular, respectiv pârâţii, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâţilor.
În jurisprudenţa C.E.D.O., s-a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
În acest sens, este relevantă decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:
„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor, încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.”
Reclamantul neavând un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor.
Referitor la reaua credinţă a pârâţilor, care ar înlătura în acest fel garanţiile oferite de Convenţie în favoarea lor, acest aspect nu poate fi reţinut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora la perfectarea actelor juridice pentru imobilul în litigiu nu poate fi cenzurată în prezentul litigiu, ci, aşa cum s-a arătat doar în cadrul unei acţiuni în nulitate care ar fi trebuit să fie promovată de reclamant.
De asemenea, faptul că reclamantul a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, el neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o asemenea soluţie, faţă de dispoziţiile legii speciale, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia Curţii de Apel a fost pronunţată cu respectarea legii, fiind în concordanţă şi cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de, secţiile unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O., astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.T.V. împotriva deciziei nr. 37A din data de 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6885/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6778/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
