ICCJ. Decizia nr. 6622/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6622/2012
Dosar nr. 25517/3/2009
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii G.C.Ş. şi G.E. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 703.417 RON, respectiv 164.854 Euro, despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului din Bucureşti.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul a fost vândut de stat reclamanţilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, fiind preluat de la foştii proprietari, prin naţionalizare, aceştia din urmă obţinând restituirea bunului pe cale judiciară, în dauna reclamanţilor, care au fost de bună-credinţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 774 din 29 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În speţă, însă, aşa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 4203/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999, prin care apelanţii-reclamanţi au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credinţă, întrucât cu minime diligenţe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră, iar grava neglijenţă este vecină cu dolul şi înseamnă rea-credinţă.
Or, aceste considerente ale instanţei ce a anulat contractul şi admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilităţii titlurilor părţilor, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al reclamanţilor de astăzi, cauză soluţionată în contradictoriu cu aceştia, le sunt pe deplin opozabile şi sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite şi trebuie luate în considerare ca atare.
Soluţia instanţei ce a constatat nulitatea contractului şi a admis revendicarea în respectiva cauză nu se fundamenta pe dispoziţii legale ulterioare cumpărării imobilului de către apelanţii de astăzi, ci pe verificarea bunei/relei credinţe la data cumpărării.
Apoi, chiar dacă s-ar face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către apelanţi, concluzia este similară celei a instanţei revendicării, tocmai pentru că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce actul normativ reglementa şi permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost încheiat cu rea-credinţă de către ambele părţi contractante.
Prin urmare, întrucât contractul desfiinţat al apelanţilor-reclamanţi nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceştia din urmă nu puteau beneficia de reparaţia reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci doar de restituirea preţului plătit conform contractului pentru cumpărarea locuinţei, preţ actualizat cu indicele de inflaţie până la momentul plăţii efective, conform art. 1337 şi art. 1341 pct. 1 şi 4 C. civ., coroborate şi cu art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că, în condiţiile în care, fiind întrebaţi asupra acestui aspect, reclamanţii prin avocat au specificat că judecata vizează exclusiv preţul de piaţă, iar nu cel actualizat, nu poate dispune o admitere parţială a cererii, cu acordarea doar a preţului plătit actualizat, întrucât ar schimba obiectul acţiunii şi ar încălca principiul disponibilităţii.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii G.E. şi G.C.Ş., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii formulate.
Apelanţii au susţinut că la baza preluării de către stat a apartamentului, a existat un titlu legal, Decretul nr. 92/1950, pe care aceştia nu puteau pune sub semnul îndoielii, imobilul fiind înscris într-un document oficial, ca trecut în proprietatea statului, astfel că inconsecvenţa legislativă în reglementarea situaţiei bunurilor trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945, nu poate constitui motiv de rea-credinţă din partea cumpărătorilor.
Ca atare, în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, în mod greşit fiind respinsă acţiunea de către prima instanţă.
Împrejurarea că instanţele anterioare au dat o interpretare pro causa foştilor proprietari, anulând contractul de vânzare-cumpărare, nu înseamnă că reclamanţii s-ar afla în afara cadrului legal stabilit de art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin această dispoziţie sunt avute în vedere toate situaţiile în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi au fost desfiinţate, noţiunea de "desfiinţare" din punct de vedere juridic, însemnând că actul este lipsit de efecte juridice.
Prin Decizia civilă nr. 905 A din 15 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/X/1999 reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (apartamentul situat în Bucureşti), iar prin Decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4203 din 20 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de apelanţii reclamanţi.
În motivarea deciziei instanţei supreme s-a reţinut că reclamanţii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se că omisiunea acestora de a depune diligenţele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un verus dominus se constituie într-o gravă neglijenţă (culpa lata), vecină cu dolul (dolo proxima), ceea ce înseamnă rea-credinţă.
S-a constatat că, în raport cu această situaţie de fapt şi având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii (restituirea preţului de piaţă al imobilului), tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 şi art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanţi fiind nefondate, atunci când a stabilit că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 se referă la contracte de vânzare-cumpărare, "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba, aşadar de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi afectate de vreun motiv de nulitate (dar care au fost "desfiinţate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus), instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
Instanţa de apel a reţinut că această ipoteză nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanţilor reclamanţi a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar cele statuate printr-o asemenea hotărâre se impun cu putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în cauză întrucât s-ar nesocoti efectul pozitiv al lucrului deja judecat.
S-a apreciat că pentru ipoteza dedusă judecăţii, astfel cum a reţinut în mod corect şi prima instanţă, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului actualizat, conform art. 50 alin. (2) care se referă expres la cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constatat nul, aceştia nu ar fi îndreptăţiţi decât la restituirea preţului actualizat, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la incidenţa acestui text legal, apelanţii reclamanţi au susţinut că prima instanţă ar fi schimbat cadrul legal stabilit de aceştia prin cererea de chemare în judecată, vorbind despre posibilitatea achitării preţului actualizat.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că, deşi a reţinut în mod corect în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii dispoziţiile legale aplicabile acesteia, instanţa a respectat principiul disponibilităţii consacrat de disp. art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pronunţându-se cu privire la obiectul cererii formulate (restituirea preţului de piaţă al imobilului) şi în limitele temeiului juridic invocat (art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2010), dat fiind că reclamanţii, prin avocat, au solicitat în mod expres, restituirea preţului de piaţă, iar nu a preţului actualizat.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, care au susţinut că soluţia este nelegală întrucât aceştia au dobândit imobilul în mod valabil, în temeiul unui act normativ (Legea nr. 112/1995) care permitea înstrăinarea şi care nu le impunea lor, în calitate de chiriaşi, să facă investigaţii legate de situaţia foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora.
S-a arătat că Legea nr. 1/2009, care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001, are ca scop crearea unui echilibru în societate, dând posibilitatea foştilor chiriaşi, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, să poată fi despăgubiţi la valoarea de piaţă a imobilului de care au fost deposedaţi în favoarea fostului proprietar.
Au susţinut recurenţii că reţinerea relei-credinţe în prezenta cauză pe motiv că a fost stabilită deja într-o cauză anterioară, fără a se mai pune în discuţie în prezentul litigiu, este greşită şi reprezintă un abuz în ce priveşte aplicarea Legii nr. 1/2009, câtă vreme nu există nicio dovadă a încălcării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:
- Susţinerea recurenţilor, potrivit căreia ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare valabil - ceea ce i-ar situa sub incidenţa normei art. 501 din Legea nr. 10/2001 - întrucât s-au întemeiat pe dispoziţiile unui act normativ care nu-i obliga să facă demersuri în legătură cu situaţia foştilor proprietari, ignoră faptul că asupra acestui aspect există deja o statuare jurisdicţională irevocabilă.
Astfel, litigiul anterior a purtat şi asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 4203/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), că respectivul act este lovit de nulitate.
Readucând în discuţie acest aspect, recurenţii tind să dovedească în contra a ceea ce s-a stabilit deja de o instanţă, nesocotind efectul autorităţii de lucru judecat.
- În ce priveşte afirmaţia de ordin general a recurenţilor, potrivit căreia "Legea nr. 1/2009 care a modificat mai multe articole din Legea nr. 10/2001 are ca scop crearea unui echilibru în societate", ea nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate adusă deciziei, având în vedere că judecătorul nu realizează o analiză în abstract a normelor şi scopului legii, ci face o aplicare în concret a dispoziţiilor legale, în funcţie de situaţiile concrete deduse judecăţii.
Or, din acest punct de vedere, instanţele fondului au reţinut corect că în situaţia reclamanţilor, cărora le-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, legiuitorul a considerat că este echitabil - şi, în termenii utilizaţi de recurenţi, se asigură echilibrul între valorile lezate - ca despăgubirea să se realizeze prin restituirea preţului plătit actualizat.
Cealaltă ipoteză pentru care legiuitorul a considerat că se datorează despăgubiri luând în considerare, de data aceasta, preţul de piaţă al imobilului (art. 501 din Legea nr. 10/2001) nu este incidentă în speţă, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare, câtă vreme contractul recurenţilor-reclamanţi nu a fost lipsit de eficienţă doar în urma recunoaşterii preferabilităţii titlului foştilor proprietari, ci prin pronunţarea nulităţii acestuia.
- Critica vizând lipsa propriei analize a instanţei în legătură cu reaua-credinţă a reclamanţilor "doar pe motiv că ar fi fost reţinută ca atare într-o cauză anterioară" nu denotă, cum se susţine, o "greşeală şi un abuz în ce priveşte aplicarea Legii nr. 1/2009".
Dimpotrivă, formulând o astfel de critică, recurenţii nesocotesc, aşa cum s-a arătat deja, principiul autorităţii de lucru judecat şi modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat.
Or, acesta din urmă înseamnă că, ceea ce a statuat şi a tranşat o instanţă în legătură cu o chestiune litigioasă (în speţă, reaua-credinţă care, unită cu înstrăinarea de către un non dominus au condus la sancţiunea nulităţii) nu mai poate fi reevaluat jurisdicţional.
Efectele autorităţii de lucru judecat se impun deopotrivă instanţei şi părţilor, având în vedere că la fundamentul acestei instituţii se regăseşte ideea de stabilitate şi securitate juridică.
Aceasta înseamnă că părţile nu mai au posibilitatea să readucă în dezbaterea judiciară aspecte care au fost deja analizate, iar instanţa nu poate reevalua ceea ce a stabilit deja o instanţă anterioară.
Dimpotrivă, efectul pozitiv al lucrului judecat îndeplinind şi o funcţie normativă (în sensul de norme particulare, ce se impun în relaţia dintre părţile legate prin raportul judiciar anterior) el se impune într-o nouă judecată care nu numai că nu-l poate contrazice, ci trebuie să-şi sprijine soluţia pe ceea ce a fost deja tranşat (şi care, evident, are legătură cu noul litigiu).
În consecinţă, se va constata că aspectele invocate în cadrul criticilor formulate au caracter nefondat, recursul declarat urmând să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.C.Ş. şi G.E. împotriva Deciziei nr. 905 A din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6631/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5180/2012. Civil → |
|---|
