ICCJ. Decizia nr. 6631/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6631/2012

Dosar nr. 3251/211/2007

Şedinţa publică din 31 octombrie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş (ca urmare a declinării de competenţă, faţă de valoarea obiectului, conform Sentinţei civile nr. 14374 din 18 noiembrie 2008 a Judecătoriei Timişoara) reclamanţii B.A., P.A., P.F., G.A., etc. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Consiliul Local Cluj-Napoca, Consiliul Local Cluj-Napoca, A.R.-C. de Alba Iulia şi C.A.R.-C. de Alba Iulia, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că numitul B.A. a edificat, respectiv transformat, imobilul situat în Cluj-Napoca, compus din parter plus 3 etaje (la parter cu 19 camere, 6 bucătării şi dependinţe - în prezent 4 apartamente; la etajul I cu 12 camere, 4 bucătării şi dependinţe - în prezent 5 apartamente; la etajul II cu 12 camere, 4 bucătării şi dependinţe, în prezent 6 apartamente; la etajul III - în prezent 5 apartamente), dobândind astfel dreptul de proprietate asupra acestui imobil cu titlu de construire; că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 iunie 1938, acest imobil a fost înstrăinat numai în parte (parterul şi primele două etaje - astfel cum a fost intabulat el parţial în CF Cluj-Napoca) în favoarea E.R.-C. de Rit Latin din Alba-Iulia şi Fondul de Pensii al învăţătorilor, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia, în cote părţi egale; că, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 20 în care locuiesc reclamanţii V.A. şi M. (ca, de altfel, întreg etajul 3 al imobilului), pârâţii de rang 3 şi 4 nu sunt persoane îndreptăţite să ceară măsuri reparatorii (în natură sau echivalent) în baza Legii nr. 10/2001 şi a O.U.G. nr. 94/2000, aceştia nefiind persoanele de la care s-a preluat imobilul; că, după ce la 3 august 1948, cota de 1/2 aparţinând Fondului de Pensii a fost preluată de Statul Român, iar cota de 1/2 aparţinând Episcopiei a fost preluată în fapt de către Statul Român, prin Ordinul nr. 82.506/1950, întreg imobilul a fost restituit în deplină posesie şi proprietate S.R.-C. din Republica Populară Română; că, prin Oferta de donaţie nr. 16.492 din 30 mai 1952, acceptată prin Hotărârea nr. 135 din 20 august 1952, întreg imobilul a fost donat Sfatului Popular al Oraşului Cluj, în speţă nefiind vorba, aşadar, despre o preluare abuzivă; să se dispună radierea înscrierii de la X din CF Cluj-Napoca, aceasta nefiind conformă cu realitatea şi să se dispună intabularea dreptului de proprietate al Consiliului Local Cluj-Napoca, ca succesor de drept al Sfatului Popular al Oraşului Cluj, cu titlu de donaţie.

În motivare, s-a arătat că imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost edificat prin transformarea imobilului vechi de către contele A.B. Imobilul are din construcţie parter plus 3 etaje, fiind alcătuit din 24 apartamente iar, din raţiuni fiscale probabil, constructorul nu şi-a intabulat decât parterul şi două etaje, putându-se susţine că apartamentele de la parter şi de la etajele 1 şi 2 constituiau proprietatea tabulară a acestuia, cele de la etajul 3 constituiau proprietatea sa extratabulară.

La data de 1 iunie 1938, prin contract de vânzare-cumpărare, constructorul a transferat dreptul de proprietate asupra "imobilului transcris sub A + 1" în cote egale, E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia, respectiv Fondului de Pensii. Apoi, cu ocazia naţionalizării şcolilor, la 3 august 1948 întreg imobilul a trecut, în administrarea Ministerului învăţământului, respectiv a Administraţiei Bunurilor Şcolare Cluj, însă, cu toate acestea, doar cota de 1/2 aparţinând Fondului de Pensii a făcut formal obiectul decretului de naţionalizare. Ulterior, în baza Ordinului nr. 82.506/1950 al Ministerului Învăţământului Public, posesia şi proprietatea asupra întregului imobil s-au transmis S.R.-C., după reînfiinţarea acestuia, însă acest transfer de proprietate efectuat prin act administrativ nu a fost evidenţiat în cartea funciară.

Reclamanţii au arătat că prin oferta înregistrată cu nr. 16087/1952, S.R.-C. a donat întregul imobil Sfatului Popular al Oraşului Cluj, care a acceptat donaţia prin Hotărârea 135/1952, însă nici acest transfer de proprietate nu a fost evidenţiat în CF, iar în anul 1968, imobilul a fost intabulat în favoarea Statului Roman şi în administrarea Municipiului Cluj, în temeiul art. III din Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966. Ulterior, imobilul a fost reapartamentat şi transcris, de această dată, în totalitatea sa de 24 apartamente, în CF Cluj-Napoca.

În privinţa etajului nr. 3 al imobilului, acesta constituia proprietatea extratabulară a numitului A.B., astfel că, chiar dacă s-ar admite că apartamentele de la etajul 3 ar fi format obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 1938, proprietatea asupra lor (cât timp nu au fost evidenţiate în cartea funciară) nu s-a transmis. S-a concluzionat astfel, că apartamentele de la etajul III fiind preluate de la numitul B.A., numai acesta ori moştenitorii săi aveau calitatea de persoane îndreptăţite la retrocedare.

Au mai arătat reclamanţii că "naţionalizarea" în 1948 a cotei de 1/2 parte din imobilul litigios, aparţinând Fondului de Pensii, nu a constituit o preluare abuzivă, deoarece în 1948 acesta a fost dizolvat, context în care apare legitimă transmiterea bunului în litigiu în administrarea Ministerului Învăţământului, deoarece în actul de fundaţie, bunurile aveau această destinaţie, iar între timp, învăţământul, având caracter ecleziastic, fusese etatizat.

S-a susţinut că o eventuală discuţie asupra preluării abuzive ar putea fi admisă numai pentru cealaltă cotă de 1/2 parte ce a aparţinut E.R.-C. de Alba Iulia, preluată de Stat în fapt. Cum această cotă a fost restituită chiar în perioada comunistă, de bunăvoie, fostului proprietar, nu se mai poate vorbi despre efectele unei preluări abuzive. S-a arătat că în 1952, S.R.-C. a donat această cotă S.P. Cluj, astfel că, deşi nu există identitate perfectă între proprietarul tabular şi cel căruia i s-a restituit imobilul, se observă că restituirea s-a făcut unui organ intern al proprietarului tabular (E.) şi nu unei entităţi exterioare şi distincte de fostul proprietar tabular.

Reclamanţii şi-au justificat interesul promovării acţiunii, arătând că au calitatea de subdobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu, între A.R.-C. Alba Iulia şi reclamanţi derulându-se mai multe litigii cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi dispoziţiile Decretului nr. 115/1938.

Cadrul procesual a fost modificat ulterior, acţiunea fiind extinsă şi faţă de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, indicat ca succesor al succesiunii vacante a numitului B.A. şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, în calitate de emitent al Ordinului privind restituirea imobilului litigios către Statusul Romano-Catolic.

Întrucât pe parcursul soluţionării litigiului, doi dintre intervenienţii principali, G.R.D. şi T.A. au decedat, poziţia lor procesuală a fost continuată de moştenitorii G.S.A. pentru cel dintâi defunct şi respectiv, de numiţii V.A.R., S.N.O. şi S.A., pentru defuncta T.A.

Prin Sentinţa civilă nr. 2130/PI din 15 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a respins cererea principală şi cererea incidentală formulată de intervenienţii N.I., P.M., G.N., G.S.A., în calitate de moştenitoare a defunctului G.R.D. şi V.A.R., S.N.O., şi S.A., în calitate de moştenitoare ale intervenientei T.A., decedată pendinte de proces.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că finalitatea urmărită de reclamanţii şi intervenienţii din prezentul litigiu (beneficiari ai unor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din imobilul în litigiu, convenţii desfiinţate judecătoreşte total sau parţial, respectiv, în limita cotei de 1/2 parte) constă în configurarea unui alt regim juridic imobilului în discuţie evidenţiat în CF Cluj alcătuit, potrivit descrierii din cartea funciară, din casă cu 2 etaje.

Scopul spre care tind reclamanţii şi intervenienţii este acela de a sustrage imobilul litigios sferei de aplicare a legii reparatorii reprezentate de O.U.G. nr. 94/2000 privind restituirea imobilelor aparţinând cultelor religioase, la baza susţinerilor lor aflându-se ideea conform căreia preluarea imobilului de către Stat nu a fost una cu caracter abuziv.

S-a constatat că, şi admiţând faptul că imobilul nu s-ar circumscrie sferei de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, este greu identificabil folosul practic urmărit de reclamanţi şi intervenienţi, cât timp prin hotărâri judecătoreşti irevocabile li s-a repudiat vocaţia la beneficiul Legii nr. 112/1995, (singura reglementare ce oferă cadrul legal vânzării-cumpărării de imobile preluate cu titlu valabil de către stat), respectiv la cumpărarea apartamentelor în litigiu.

În acelaşi timp, faţă de împrejurarea că prin încheierea de strămutare a pricinii au fost păstrate ca valabile toate actele procedurale efectuate anterior strămutării, inclusiv încheierile de şedinţă prin care s-a statuat asupra respingerii excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes a reclamanţilor şi a lipsei de calitate procesuală activă a reclamanţilor, tribunalul a procedat la examinarea fondului pricinii.

Pe acest aspect, cu referire la situaţia juridică a imobilului în litigiu, s-a constatat că, potrivit CF Cluj, imobilul constând din casă cu două etaje şi cu 350 stj. s-a aflat iniţial, urmare a unui contract de vânzare-cumpărare perfectat în anul 1938, în coproprietatea, în părţi egale, a E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia şi a Fondului de Pensii al profesorilor romano-catolici, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia.

Conform menţiunilor din cartea funciară, în anul 1968, imobilul a fost preluat de Statul român în temeiul Decretului nr. 221/1960 şi Decretului nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat, apartamentat şi deschise cărţi funciare individuale pentru fiecare apartament.

Apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 foştilor chiriaşi (reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză), pentru ca, mai apoi, în contextul apariţiei O.U.G. nr. 94/2000, A.R.-C. de Alba Iulia, în calitate de succesoare a fostului proprietar tabular al cotei de 1/2 parte, E.R.-C. de Rit Latin din Alba Iulia, să promoveze acţiuni în justiţie în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, acţiuni ce au fost integral sau parţial admise, respectiv în limita cotei de 1/2 parte şi desfiinţate, pe cale de consecinţă, contractele de vânzare-cumpărare.

În considerentele sentinţelor şi deciziilor pronunţate de instanţe, acestea au reţinut constant că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în anul 1968 de la cele două persoane juridice menţionate anterior, potrivit elementelor de carte funciară, în temeiul Decretelor nr. 221/1960 şi nr. 712/1966, circumscriindu-l astfel categoriei imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 şi solicitat spre retrocedare de A.R.-C. de Alba Iulia.

Contractele de vânzare-cumpărare perfectate în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu au fost apreciate ca lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 1/2 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 corelat cu art. 948 pct. 4 şi art. 966 - 968 C. civ., dat fiind că obiectul material al vânzărilor exceda domeniului de reglementare al Legii nr. 112/1995 ce îngăduia expres vânzarea, conform art. 1 şi 9, doar a imobilelor cu destinaţie de locuinţă ce au aparţinut unei persoane fizice şi nu unei persoane juridice.

S-a constatat că în prezentul litigiu, deşi reclamanţii pretind că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în cu totul alt mod decât cel evidenţiat CF Cluj, respectiv, prin naţionalizarea sa în anul 1948, trecerea în administrarea Ministerului învăţământului, ulterior fiind restituit către S.R.-C. prin Ordinul nr. 82506/1950 al Ministerului Învăţământului Public, S. care, mai apoi a procedat la efectuarea unei oferte de donaţie acceptate a imobilului către Sfatul Popular al oraşului Cluj, (donaţie care, în opinia reclamanţilor conferă un caracter pe deplin legal preluării de către Stat), susţinerile nu pot fi reţinute.

Şi aceasta, deoarece la epoca operaţiunilor juridice pretins a fi purtat asupra imobilului litigios, operaţiuni neînscrise în cartea funciară însă, era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938 care prin art. 17 alin. (1) reglementa efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, potrivit cu care drepturile reale, inclusiv cel de proprietate luau naştere numai prin înscriere în cartea funciară, ceea ce în speţă nu s-a realizat.

Totodată, s-a constatat că în privinţa modalităţii şi caracterului preluării imobilului litigios de către stat, au tranşat deja irevocabil instanţele de judecată prin hotărârile pronunţate în desfiinţarea actelor de înstrăinare a apartamentelor, sens în care concluzia naturii abuzive a preluării apte să atragă incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, se impune şi în prezenta cauză prin efectul pozitiv al lucrului judecat, paralizând astfel pretenţiile reclamanţilor.

O statuare contrară în privinţa caracterului preluării imobilului de către stat ar contrazice cele deja tranşate în acest sens cu forţa lucrului judecat, încălcând astfel prezumţia reglementată cu valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., care are caracter absolut şi irefragabil.

Deşi reclamanţii şi intervenienţii tind a acredita ideea preluării neabuzive a imobilului litigios, făcând trimitere la Decizia nr. 485/R/2007 a Curţii de Apel Cluj, care a constatat că în privinţa imobilelor-corp II şi III de clădire aferente imobilului cu nr. top. 107, evidenţiat în CF Cluj, situate în Cluj-Napoca, oferta de donaţie şi-a produs efectele odată ce a fost acceptată printr-o hotărâre (act administrativ) al autorităţii locale, iar Statul a dobândit un titlu valabil, astfel că pentru identitate de raţiune aceeaşi concluzie trebuie aplicată şi speţei de faţă, o atare susţinere nu a fost primită.

Aceasta, întrucât decizia civilă menţionată se referă la cu totul alt imobil decât cel în litigiu, al cărui regim juridic s-a tranşat, la rându-i, irevocabil în cadrul acţiunilor vizând constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Cu privire la regimul juridic al etajului III al imobilului (evidenţiat abia în CF Cluj, urmare a dezmembrării în 1975), interesând pe reclamanţii V.A. şi M., ce au deţinut în proprietate ap. nr. 20 de la acest nivel, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare (desfiinţat prin Sentinţa civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menţinută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj), instanţa a constatat că şi în privinţa acestui apartament, operează acelaşi efect pozitiv al puterii lucrului judecat.

Astfel, cum s-a apreciat în mod irevocabil că apartamentul în discuţie a fost nelegal plasat, ca şi celelalte apartamente din imobil, în sfera de incidenţă a Legii nr. 112/1995, de vreme ce proprietatea sa la data preluării imobilului de către stat (deci a etajului III implicit) a aparţinut pârâtei A.R.-C. de Alba Iulia şi Fondului de Pensii, înseamnă că stabilirea unui alt regim juridic etajului III al imobilului litigios decât cel deja configurat irevocabil, ar conduce în mod nepermis la înfrângerea puterii de lucru judecat.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au subliniat interesul în prezenta cauză determinat de protejarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu Statul Român, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criticând argumentul instanţei de fond potrivit cu care ei nu justifică un folos practic în promovarea prezentei acţiuni atâta timp cât prin hotărâri judecătoreşti irevocabile li s-a repudiat vocaţia la Legea nr. 112/1995. Relativ la acest aspect, reclamanţii au precizat că donaţia are ca obiect întregul imobil, şi prin urmare, dacă doar unul dintre reclamanţi ar avea calitate procesuală activă, ar fi suficient pentru admiterea în totalitate a acţiunii.

De asemenea, au arătat că situaţia juridică a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 nu este unitară, în sensul că pentru intervenienţi nu a fost pronunţată încă o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar în cazul altor reclamanţi, contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat doar parţial.

Apelanţii au susţinut şi faptul că instanţa de fond a confundat exigenţa înscrierii drepturilor reale în cartea funciară sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 cu cea a titlurilor de dobândire a drepturilor reale, existenţa dreptului cu existenţa şi valabilitatea titlului, precum şi greşita reţinere a excepţiei autorităţii lucrului judecat privind valabilitatea actului de donaţie.

Prin Decizia nr. 984/A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin demersul judiciar promovat de reclamanţi, aceştia tind la stabilirea împrejurării preluării imobilului în litigiu de către Statul Român în baza unui alt titlu decât cel înscris în coala CF aferentă imobilului, respectiv în baza unui contract de donaţie, iniţiată chiar de înstrăinător (potrivit susţinerilor reclamanţilor), ceea ce, în opinia lor, ar exclude caracterul abuziv al preluării.

Apelanţii-reclamanţi, alături de intervenienţii în interes propriu, sunt foştii chiriaşi ai apartamentelor ce compun imobilul în litigiu, cumpărate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi pentru care au fost pronunţate, în parte, hotărâri judecătoreşti irevocabile de desfiinţare a contractelor, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat răsfrângându-se şi cu privire la cele nesoluţionate definitiv.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă, raportându-se la înscrisurile depuse la dosar, a reţinut în prealabil că, relativ la modalitatea şi caracterul preluării imobilului litigios de către Stat, au tranşat deja irevocabil instanţele de judecată prin hotărârile pronunţate în desfiinţarea actelor de înstrăinare a apartamentelor, sens în care concluzia preluării abuzive a cotei de 1/2 părţi ce a aparţinut E.R.-C. ca atrăgând incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, se impune, fiind corect reţinută în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, paralizând astfel pretenţiile reclamanţilor.

Aceasta, întrucât prezumţia reglementată cu valoare de principiu de art. 1200 pct. 4 C. civ., a lucrului judecat, semnifică împrejurarea că o hotărâre irevocabilă exprimă adevărul, neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, dând astfel expresie efectului obligativităţii lucrului judecat.

În consecinţă, cele statuate irevocabil prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Timişoara relative la modalitatea preluării bunului de către stat se opun prin forţa lucrului judecat, nemaiputând fi readusă în discuţie legalitatea titlului Statului de preluare a imobilului.

În acelaşi sens, s-a reţinut că readucerea în discuţie a regimului juridic al etajului trei al imobilului (evidenţiat în Cartea funciară Cluj în urma dezmembrării în anul 1975 şi transcrierea lui în altă carte funciară), de către reclamanţii V.A. şi M., care au deţinut apartamentul nr. 20 situat la etajul 3, în baza unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat irevocabil, încalcă efectele puterii lucrului judecat reţinut ca atare prin Sentinţa civilă nr. 9363 din 14 octombrie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca (menţinută prin Decizia civilă nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj).

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, care au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), atunci când a reţinut că regimul juridic al imobilului ar fi fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între reclamanţi şi reprezentanţii statului.

Procedând astfel, instanţa a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi, totodată, a încălcat art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ce priveşte autoritatea de lucru judecat şi nesocotirea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., cercetând oricare dintre hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi, se poate observa că nu se regăsesc elementele lucrului judecat.

În ce priveşte obiectul în litigiile vizând constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, acesta a constat în "anularea contractelor încheiate cu privire la apartamente situate în imobilul în litigiu", în timp ce în cauza de faţă acesta constă, printre altele, în "constatarea valabilităţii actului de donaţie al imobilului în favoarea Statului".

Referitor la cauza juridică, în procesele anterioare purtând asupra nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, a fost invocat un drept de proprietate asupra apartamentelor în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, în timp ce în prezentul dosar reclamanţii-recurenţi pretind un drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu o persoană juridică ce a obţinut imobilul ca efect al donaţiei valabile.

Nu este întrunită nici condiţia identităţii de părţi în aceeaşi calitate, întrucât aceasta presupune ca în ambele cauze subiectele de drept să aibă aceeaşi calitate, de reclamant sau de pârât, "adică să fie de aceeaşi parte". Or, recurenţii au calitatea de reclamanţi în prezenta cauză şi au avut calitatea de pârâţi în litigiile anterioare.

- Tot sub aspectul autorităţii de lucru judecat, instanţa a indus ideea că s-ar fi stabilit, în cadrul proceselor referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, faptul că imobilul ar fi fost preluat de stat în mod abuziv şi deci, donaţia nu este valabilă.

În realitate, în cadrul litigiilor anterioare la care se face referire, nu s-a discutat problema valabilităţii actului de donaţie, în esenţă, contractele fiind anulate pentru că imobilul nu a aparţinut unei persoane fizice şi, ca atare, era exclus dreptul chiriaşului de a opta pentru cumpărarea apartamentelor conform Legii nr. 112/1995. Chiar dacă incidental s-a arătat că imobilul a fost dobândit de către Stat cu titlu de donaţie, nu s-a pus problema discutării valabilităţii acestei donaţii.

Or, chiar dacă o hotărâre judecătorească este prezumată, conform art. 1200 pct. 4 C. civ., că exprimă adevărul, neputând fi contrazisă de altă hotărâre, acest lucru este valabil numai în condiţiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic din punct de vedere al părţilor, obiectului şi cauzei.

În mod asemănător, problema etajului III a fost ridicată în prezentul litigiu sub un alt aspect decât cele care au făcut obiectul litigiului finalizat irevocabil.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1938, B.A. a înstrăinat exclusiv etajele I şi II, în timp ce etajul III nu a făcut obiectul înstrăinării, în cartea funciară neprocedându-se la înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtelor.

- Deşi reţine că nu există hotărâri definitive privind constatarea nulităţii contractelor faţă de toţi reclamanţii, în acelaşi timp instanţa constată că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se răsfrânge faţă de cauzele nesoluţionate încă.

De altfel, litigii care mai sunt pe rol sunt suspendate până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze, fiind inadmisibil ca aceasta din urmă să fie respinsă "tocmai în considerarea unei ipotetice soluţii irevocabile ce urmează a fi pronunţată în aceste litigii".

În această ipoteză "ar fi aplicabil inclusiv art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa pronunţându-se practic şi asupra a ceea ce nu s-a cerut".

- Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut că imobilul din Cluj-Napoca a ajuns în proprietatea Statului, ca efect al donaţiei valabil încheiate, nepunându-se problema vreunei distincţii faţă de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

- Or, fără să analizeze valabilitatea donaţiei ca titlu de dobândire a imobilului de către Stat, aspect cu care a fost învestită, instanţa a trecut la analizarea problemei distincţiei efectelor pe care le produce preluarea imobilelor de către stat cu sau tară titlu.

Vătămarea cauzată recurenţilor-reclamanţi prin această greşită interpretare a actului juridic dedus judecăţii este cu atât mai mare cu cât aceştia au adus argumente care demonstrează valabilitatea actului de donaţie.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În susţinerea acestui motiv, recurenţii au arătat că, pe parcursul derulării litigiului au invocat ca jurisprudenţă Decizia civilă nr. 485/R/2007 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a admis acţiunea privind constatarea valabilităţii actului de donaţie cu privire la un alt imobil, vecin celui din litigiu, decizie pe care instanţa nu a luat-o în considerare.

Intimaţii-pârâţi A.R.-C. Alba Iulia şi C.A.R.-C. au solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului, arătând că instanţa de apel nu a reţinut, cum greşit se susţine, autoritatea de lucru judecat, ci puterea pozitivă a lucrului judecat şi, pe de altă parte, că prin prezentul proces reclamanţii tind la o repunere în discuţie a modalităţii de preluare a imobilului, aspect faţă de care nu justifică nici calitate şi nici interes.

De asemenea, intimatul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că ambele hotărâri ale instanţelor de fond au fost pronunţate cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.

Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Susţinerea recurenţilor conform căreia, prin soluţia adoptată, instanţa ar fi realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. este neîntemeiată şi se bazează pe o înţelegere eronată a efectelor autorităţii de lucru judecat.

În speţă, instanţa de apel nu a reţinut că ar fi incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat - în manifestarea efectului extinctiv, negativ al acestei instituţii, apt să împiedice o a doua judecată, în condiţiile identităţii de părţi, obiect, cauză.

De aceea, analiza pe care o fac recurenţii pentru a demonstra că în cauză nu se regăseşte tripla identitate de elemente reglementată de art. 1201 C. civ. este lipsită de pertinenţă, fiind fără corespondenţă în considerentele deciziei recurate.

Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel reţine şi face aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

Referirea la norma legală menţionată înseamnă că, ceea ce a statuat o instanţă în legătură cu un aspect litigios se impune într-o judecată ulterioară - fără posibilitatea de a mai fi contrazis de părţi sau de a fi reluată dezbaterea judiciară - astfel încât soluţia din al doilea proces trebuie să se sprijine pe ceea ce a fost deja dezlegat jurisdicţional anterior.

Funcţia autorităţii de lucru judecat, constând în asigurarea stabilităţii juridice, vine să garanteze evitarea contrazicerilor nu numai dintre dispozitivul hotărârilor judecătoreşti (prin intermediul excepţiei autorităţii de lucru judecat), ci şi între considerentele hotărârilor (prin intermediul efectului pozitiv al prezumţiei de lucru judecat).

Cele două funcţiuni - negativă şi pozitivă - ale lucrului judecat dau expresie regulilor fundamentale, potrivit cărora o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi, respectiv, o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res iudicatapro veritate accipitur).

În mod eronat, sub acest din urmă aspect, recurenţii, deşi recunosc că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre, susţin că aceasta se poate realiza "numai în condiţiile în care hotărârea ulterioară poartă asupra unui litigiu identic din punctul de vedere al părţilor, obiectului şi cauzei".

În realitate, este vorba despre efectul negativ la care aceştia fac referire şi nu despre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat - acesta din urmă manifestându-se atunci când există doar o identitate de chestiune litigioasă (respectiv, un aspect al litigiului tranşat anterior, care este readus în dezbaterea judiciară).

În speţă, prin noul demers judiciar, recurenţii tind să demonstreze că imobilul din Cluj ar fi intrat în proprietatea statului în altă modalitate (respectiv, ca efect al unei donaţii) decât cea stabilită deja în litigiile care au purtat asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale acestora. Se tinde la a se demonstra că preluarea de către stat a fost una valabilă (neabuzivă) şi, ca atare, pârâţii nu ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii conform O.U.G. nr. 94/2000.

Un asemenea demers vine să contrazică ceea ce au statuat deja instanţele anterioare, atunci când au analizat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Contrar susţinerii recurenţilor, în toate hotărârile pronunţate anterior (şi care au constatat nulitatea totală sau în limita unei cote de 1/2 a contractelor de vânzare-cumpărare respective) s-a reţinut că imobilul intră în sfera de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000, ca bun ce a aparţinut cultului religios, fiind suspus retrocedării în condiţiile acestui act normativ special.

De asemenea, în ce priveşte temeiul preluării bunului, s-a statuat că el a fost unul nevalabil, reprezentat de dispoziţiile Decretului nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 2137/R/2006, Decizia nr. 2104/R/2006, Decizia nr. 2232/R/2006, Decizia nr. 2230/R/2006, Decizia nr. 521/R/2006, Decizia nr. 1359/R/2006, Decizia nr. 1407/R/2006, Decizia nr. 365/R/2007, Decizia nr. 2110/R/2006, toate ale Curţii de Apel Cluj).

- Susţinerea că în litigiile anterioare nu s-ar fi discutat problema valabilităţii actului de donaţie şi că, astfel, ar fi înlăturată autoritatea de lucru judecat pe chestiunea referitoare la temeiul preluării imobilului, nu poate fi reţinută.

Aceasta întrucât, invocarea donaţiei ca temei al preluării şi ca reprezentând titlu valabil pentru stat, a fost făcută în parte din procesele anterioare, în funcţie de apărările pe care şi le-au construit pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză), iar instanţele au stabilit că nu poate fi vorba de un titlu valabil, în absenţa formei autentice cerute de art. 813 C. civ. (în acest sens, Deciziile nr. 365/R din 21 februarie 2007, nr. 1407/R/2006, nr. 1359/R/2006, nr. 521/R/2006, nr. 2232/R/2006, nr. 2231/R/2006, nr. 2104/R/2006 ale Curţii de Apel Cluj).

Pe de altă parte, reclamanţii care nu s-au apărat astfel în litigiile anterioare tind, de fapt, la punerea în valoare a unui mijloc de probă, a unei apărări, care nu este însă aptă, pe motiv că nu a fost valorificată în procese deja desfăşurate, să deschidă calea unei noi judecăţi (întrucât mijlocul de probă nu se confundă şi nu se suprapune cauzei juridice).

Verificările efectuate deja de instanţă în legătură cu temeiul preluării - într-un cadru procesual în care au participat reclamanţii din prezenta cauză şi cărora li se opune astfel rezultatul judecăţii - nu mai pot fi combătute decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

- Tot astfel, susţinerea potrivit căreia problema etajului III al imobilului ar fi fost ridicată în prezentul litigiu sub un cu totul alt aspect decât cel care a făcut obiectul procesului anterior, este neîntemeiată.

Pretinzându-se că numitul A.B. ar fi înstrăinat doar etajele I şi II din imobil, că etajul nr. III nu a fost înscris în cartea funciară şi că, în absenţa unei asemenea înscrieri înseamnă că A. nu ar fi dobândit dreptul de proprietate, se contestă, de fapt, ceea ce s-a statuat în litigiul vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 20 situat la etajul III, respectiv, faptul că preluarea s-a făcut de la un cult religios şi, ca atare, regimul juridic al imobilului îl situează sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 (conform Deciziei nr. 2265/R din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj).

- Este nefondată şi critica vizând extinderea, de o manieră nepermisă, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cu privire la situaţia acelor reclamanţi faţă de care nu există încă hotărâri irevocabile.

Contrar susţinerii recurenţilor, litigiile vizând valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare au primit soluţii irevocabile (conform deciziilor menţionate anterior şi aflate la dosar fond).

În faza recursului s-a făcut precizarea că un singur dosar (privind pe moştenitorii reclamantei T.A.) ar fi încă pe rolul instanţei, având suspendată judecata până la soluţionarea prezentului litigiu.

Or, adoptarea unei asemenea poziţii procesuale nu poate pune obstacol judecăţii în prezenta cauză şi, în acelaşi timp, extinderea efectului pozitiv este dată de natura obiectului material al pricinii, care este parte dintr-un întreg (ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, pars est in toto).

Altfel spus, statuându-se un anumit regim juridic al imobilului în întregul lui - respectiv, preluarea acestuia de către stat în baza unui anumit titlu - nu se poate pretinde o situaţie juridică distinctă pentru un anume apartament din respectivul imobil, în condiţiile în care preluarea nu s-a făcut separat, pe unităţi locative, ci a vizat imobilul în ansamblul lui.

Înseamnă că, din punct de vedere juridic, există identitate de obiect şi atunci când este vorba despre partea cuprinsă într-un întreg întrucât, odată realizată verificarea jurisdicţională cu privire la întreg nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta.

De aceea, aprecierea recurenţilor în sensul extinderii "nepermise" a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este neîntemeiată, formulată cu ignorarea modalităţii în care se răsfrânge, în asemenea ipoteze, rezultatul statuărilor jurisdicţionale.

Totodată, invocarea sub acest aspect a dispoz. art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefundamentată juridic, nefiind vorba în speţă, astfel cum s-a dezvoltat anterior, de incidenţa vreunei ipoteze a textului procedural menţionat.

- Susţinerea recurenţilor că, prin soluţia adoptată, ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 21 din Constituţie, ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la accesul liber la justiţie, nesocoteşte faptul că acest drept nu este unul absolut şi că exercitarea lui trebuie să se facă în limitele şi cu exigenţele prevăzute de lege.

Dând eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa nu a încălcat accesul la justiţie şi nu a refuzat judecata, ci a realizat-o cu respectarea unuia din principiile fundamentale ale dreptului, care stă la baza stabilităţii raporturilor juridice.

Or, accesul liber la justiţie se află sub semnul preeminenţei dreptului, ceea ce presupune inclusiv securitatea raporturilor juridice şi faptul că aspectele litigioase tranşate de o instanţă de judecată nu mai pot fi repuse în discuţie.

Pentru toate considerentele expuse anterior, aspectele de nelegalitate subsumate de recurenţi motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost găsite nefondate.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament juridic critica formulată de recurenţi cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Nesocotind exigenţele textului procedural, care permite modificarea unei hotărâri, atunci când aceasta a denaturat un act juridic (în sensul material al acestuia, de negotium iuris) ale cărui clauze sunt clare şi neîndoielnice, recurenţii fac referire, în cadrul acestui motiv de recurs, la "cererea de chemare în judecată şi la toate actele depuse la dosar" prin care au susţinut că imobilul din Cluj a ajuns în proprietatea Statului, ca efect al donaţiei valabil încheiate.

Dezvoltând apoi argumente pentru care consideră că a existat o donaţie şi că aceasta a fost valabil încheiată, recurenţii repun în discuţie temeiul preluării bunului de către stat, aspect care, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai poate face obiect al dezbaterii judiciare.

- Critica referitoare la nemotivarea hotărârii şi la incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, recurenţii pretind, pentru a susţine incidenţa motivului de recurs menţionat, că au invocat, pe parcursul derulării litigiului, ca jurisprudenţă, Decizia civilă nr. 485/R/2006 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a admis acţiunea privind constatarea valabilităţii contractului de donaţie cu privire la un alt imobil, vecin cu cel din litigiu. Cu toate acestea, instanţa care avea de rezolvat o problemă de drept similară nu a luat-o în considerare, pentru a asigura respectarea "principiului coerenţei jurisprudenţiale".

Sub acest aspect, instanţa fondului a reţinut că respectiva decizie nu poate fi luată în considerare şi nu poate influenţa judecata în prezentul litigiu, deoarece vizează un alt imobil.

Într-adevăr, aşa cum recurenţii înşişi recunosc, aceştia nu au invocat respectiva hotărâre cu autoritate de lucru judecat, ci ca "jurisprudenţă", fiind vorba de un litigiu cu privire la un alt imobil.

Or, asemenea aspecte, de incoerenţă a practicii judiciare - dacă ar fi reale şi dacă s-ar verifica în condiţii de identitate a situaţiei juridice - nu se constituie în aspecte de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Ca atare, potrivit considerentelor arătate, se va constata caracterul nefondat al tuturor criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.A., P.A., P.F., G.A., etc. şi de intervenienţii G.N.A., G.S.A., N.l., împotriva Deciziei nr. 984/A din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Obligă pe recurenţi la 4.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi A.R.-C. Alba Iulia şi C.A.R.-C. de Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6637/2012. Civil. Reparare prejudicii erori...  ICCJ. Decizia nr. 6622/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6631/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs