ICCJ. Decizia nr. 6639/2012. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6639/2012
Dosar nr. 10186/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2012
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 365 din 12 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă Universitatea Politehnica, în contradictoriu cu pârâta reclamantă S.C. E.O. S.R.L., şi, în consecinţă, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Bucureşti, compus din suprafaţa de 123,94 mp şi suprafaţa exterioară de 93 mp. Prin aceeaşi hotărâre s-a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta Universitatea Politehnica a chemat în judecată pe pârâta S.C. E.O. S.R.L. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 123,94 mp şi terasă de 93 mp, motivat de faptul că durata Contractului de închiriere nr. X/2000 a încetat la 1 august 2008. Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând contravaloare construcţii în suprafaţă de 105,94 mp şi instituirea unui drept de retenţie până la plata acestei sume, cu motivarea că a edificat pe terenul închiriat o construcţie în suprafaţă de 105,94 mp, devenind proprietarul acesteia.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 3 iunie 2009, tribunalul a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de către pârâtă, precum şi excepţia de prematuritate.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că între reclamantă, în calitate de locator şi pârâtă, în calitate de chiriaş, s-a încheiat Contractul de locaţiune din 1 aprilie 2000, prin care s-a transmis dreptul de folosinţă asupra unui spaţiu în suprafaţă de 18 mp şi asupra unui teren de 65,75 mp situate în Bucureşti, pentru desfăşurarea de către pârâtă a unei activităţi de "bufet".
Părţile au încheiat ulterior acte adiţionale prin care au prelungit durata contractului până la data de 1 august 2008 şi au modificat obiectul contractului în sensul că au prevăzut transmiterea dreptului de folosinţă şi asupra unei suprafeţe de 40,19 mp, precum şi a unei terase de 93 mp.
La data de 12 iunie 2008, reclamanta a solicitat pârâtei predarea spaţiului în termen de 15 zile de la împlinirea termenului locaţiunii, conform art. 5.2 lit. b) şi art. 7 din contract, însă pârâta a refuzat să părăsească spaţiul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1437, art. 1452 şi art. 1431 C. civ., instanţa a apreciat că cererea reclamantei de evacuare a pârâtei din imobil este întemeiată.
A fost înlăturată, ca neîntemeiată, apărarea pârâtei potrivit căreia este titularul dreptului de proprietate asupra construcţiei pe care a edificat-o pe terenul închiriat, reţinând în acest sens că din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâta a edificat o construcţie pe ternul închiriat, ceea ce nu determină dobândirea dreptului de proprietate asupra acesteia, conform dispoziţiilor art. 494 C. civ.
De asemenea, susţinerea pârâtei conform căreia reclamanta are deschisă calea acţiunii în revendicare şi nu calea acţiunii în evacuare, a fost respinsă de către instanţă cu motivarea că între părţi există raporturi contractuale izvorâte din contractul de locaţiune şi în baza acestui contract pârâta are obligaţia de a restitui bunul la împlinirea termenului închirierii.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că, în speţă, pârâta a fost de rea-credinţă la edificarea construcţiei în condiţiile în care cunoştea calitatea sa de detentor precar şi, totodată, reclamanta şi-a manifestat voinţa de a nu invoca accesiunea, astfel că, potrivit art. 494 alin. (2) C. civ., s-a apreciat că pârâta nu poate pretinde nicio despăgubire pentru ceea ce a construit.
Instanţa a mai reţinut că pârâta nu are dreptul de a solicita contravaloarea construcţiei nici în temeiul contractului de închiriere care conţine clauza de la art. 5.2 lit. b), prin care se stabileşte că la expirarea contractului spaţiul va fi predat cel puţin în starea în care a fost primit la predare, eventualele îmbunătăţiri devenind de drept proprietatea locatorului fără nicio obligaţie de despăgubire. Tribunalul a apreciat, în raport de art. 977 C. civ., că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a exclude dreptul locatarului la despăgubiri nu doar pentru eventuale îmbunătăţiri, ci şi pentru orice alte lucrări ce ar fi executate de locatar câtă vreme s-a precizat expres că bunul va fi predat în starea în care a fost primit.
Împotriva acestei sentinţe a formulat cale de atac pârâta S.C. E.O. S.R.L., iar prin Încheierea din 27 octombrie 2011, instanţa a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac, în raport art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., ca fiind apel sau recurs, şi reţinând că sentinţa atacată a fost pronunţată la data de 12 ianuarie 2010, că prin aceasta a fost soluţionată o cerere principală având ca obiect "evacuare", şi că potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 în vigoare la data pronunţării sentinţei atacate, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în acţiunile în evacuare în materie comercială, a calificat calea de atac ca fiind recurs, constituindu-se în complet de judecată pentru judecarea cererii de recurs.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1621 din 3 noiembrie 2011, a respins recursul declarat de recurenta S.C. E.O. S.R.L. împotriva Sentinţei comerciale nr. 365 din 12 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 39754/3/2008, în contradictoriu cu intimata Universitatea Politehnică, ca nefondat, reţinând, în esenţă, următoarele:
Deşi s-a invocat de către recurentă excepţia de necompetenţă materială a Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în soluţionarea în fond a cauzei, Curtea a reţinut că această excepţie a făcut obiectul dezbaterilor în primă instanţă, iar reiterarea excepţiei reprezintă în fapt o critică pe care recurenta o aduce sentinţei pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială.
Cu privire la această critică, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere că litigiul dintre părţi are caracter comercial, determinat de natura spaţiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere, dar şi de scopul cu care a fost luat spre folosinţă imobilul şi anume, desfăşurarea de activităţi comerciale "tip bufet" (art. 2.4 din Contractul nr. 6966/2000).
Recurenta a susţinut că în mod greşit a fost admisă cererea principală privind evacuarea sa din spaţiul ce face obiectul închirierii, deoarece construcţia în suprafaţă de105,94 mp nu a făcut obiectul locaţiunii.
Curtea a constatat, din analiza probatoriului administrat în cauză, că prin Contractul de locaţiune din 1 aprilie 2000 s-a transmis de către intimata reclamantă către recurenta pârâtă dreptul de folosinţă asupra unui spaţiu în suprafaţă de 18 mp şi asupra unui teren de 65,75 mp situate în Bucureşti, pentru o perioadă de 4 ani. Ulterior, prin acte adiţionale, s-a prevăzut transmiterea dreptului de folosinţă şi asupra unei suprafeţe de 40,19 mp, precum şi asupra terasei exterioare de 93 mp, modificându-se şi durata locaţiunii până la 1 august 2008, iar, la data de 12 iunie 2008, intimata reclamantă a notificat recurentei că locaţiunea ce va expira la 1 septembrie 2008 nu va fi prelungită, astfel că spaţiul închiriat urmează a fi eliberat.
S-a conchis, că, în mod just, s-a apreciat de către prima instanţă faptul că la expirarea duratei locaţiunii recurenta este obligată să elibereze spaţiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere, întrucât spaţiul de 105,94 mp nu este o construcţie nouă, ci tocmai spaţiul pus la dispoziţie de către intimată. Împrejurarea că recurenta a adus îmbunătăţiri acestui spaţiu, conform Autorizaţiei de construire din 29 aprilie 2002, aceasta fiind acordată pentru o construcţie din materiale uşoare, demontabile, ceea ce înseamnă că are caracter temporar, nu poate în niciun caz conduce la concluzia că recurenta a devenit proprietara acestui imobil, întrucât între părţi au existat raporturi contractuale întemeiate pe contractul de locaţiune şi potrivit prevederilor art. 5.2. lit. b), s-a stipulat că la momentul expirării contractului spaţiul va fi predat în starea în care a fost primit, iar eventualele îmbunătăţiri devin proprietatea locatorului, fără nicio obligaţie de despăgubire.
De asemenea, s-a apreciat că prima instanţă a interpretat corect, în conformitate cu prevederile art. 977 - 982 C. civ., voinţa reală a părţilor, aşa cum rezultă aceasta din contractul de locaţiune.
Critica recurentei referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, prin care se solicitase obligarea intimatei la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse spaţiului închiriat cu stabilirea în favoarea sa a unui drept de retenţie până la plata integrală a acestora, a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că în mod legal şi justificat a apreciat instanţa de fond că spaţiul şi terenul aparţin intimatei, în calitate de proprietar, şi că autorizaţia de construire a fost dată pentru o construcţie cu caracter provizoriu, din materiale uşoare, demontabile, iar caracteristicile construcţiei rezultă din Certificatul de urbanism din 22 aprilie 2002, dar şi din Autorizaţia de construire din 29 aprilie 2002.
Împotriva Deciziei nr. 1621 din 3 noiembrie 2011 şi Încheierii din 27 octombrie 2011, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs de pârâta S.C. E.O. S.R.L., şi, indicând art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 1 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
În literatura de specialitate, s-a arătat că instanţa nu este alcătuită potrivit dispoziţiilor legale atunci când completul nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă, în aceasta situaţie hotărârea fiind susceptibilă de casare.
În cauza de faţă, completul de judecată nu a fost în mod legal constituit, întrucât calea de atac era cea a apelului şi nu cea a recursului.
Potrivit de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea dată s-a pronunţat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În cauză, obiectul cererii reclamantei Universitatea Politehnică Bucureşti era evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti, iar obiectul cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă, îl constituia obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând contravaloarea construcţiei în suprafaţă de 105,94 mp situată în Bucureşti, proprietatea acesteia, conform Autorizaţiei de construire din 29 aprilie 2002 şi a Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 13 februarie 2002, cu instituirea unui drept de retenţie până la plata acestei sume.
Conform art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., "[...] hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel", iar, în speţă, calea de atac împotriva sentinţei primei instanţe este apelul şi nu direct recursul.
S-a mai arătat, că, raportat la valoarea obiectului cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă, care depăşeşte suma de 100.000 RON, hotărârea pronunţată la fond nu intră sub incidenţa art. 2821 C. proc. civ., pentru care singura cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe este recursul, iar judecarea cauzei ca şi recurs a încălcat principiul legalităţii căilor de atac, fapt ce atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel că recursul urmează a fi admis în conformitate cu dispoziţiile art. 305 pct. 5 şi art. 312 C. proc. civ.
A considera în sens contrar, înseamnă a priva părţile de un grad de jurisdicţie, iar calificarea dată de instanţă, deşi greşită, dacă nu putea fi supusă controlului judecătoresc, ar însemna, totodată, crearea unui regim discriminatoriu.
Deşi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană nu obligă statele ca, în materie extrapenală, să asigure accesul la dublul grad de jurisdicţie, totuşi, dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text trebuie respectate, în vederea asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal.
Prin întâmpinarea depusă, intimata reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de dispoziţiile art. 299 coroborat cu art. 377 C. proc. civ., având în vedere că decizia ce face obiectul prezentului recurs este definitivă şi irevocabilă.
Această excepţie este întemeiată, urmând ca instanţa să dispună respingerea recursului în consecinţă, pentru cele ce succed:
Dezbaterile la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au avut loc la data din 27 octombrie 2011, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, iar aceasta face parte integrantă din decizia supusă recursului, potrivit art. 268 (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte sentinţa comercială pronunţată de prima instanţă şi supusă căii de atac, se constată că a fost pronunţată la 12 ianuarie 2011 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, iar prin aceasta a fost soluţionată cererea principală având ca obiect "evacuare".
Potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la data pronunţării sentinţei atacate, "Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 RON inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare în materie comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege".
În speţă, se constată că hotărârea primei instanţe supusă căii de atac a fost dată în cererea introdusă pe cale principală "în evacuare", iar calea de atac se determină în raport de cererea principală şi nu în raport de cererea reconvenţională, care este o cerere incidentală, indiferent de obiectul cererii şi de valoarea acestuia.
Prin urmare, în speţă, fiind incident art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se constată că hotărârea primei instanţe, fiind dată într-o acţiune introdusă pe cale principală în evacuare, în materie comercială, este supusă numai căii de atac a recursului, iar calificarea căii de atac de către curtea de apel, ca fiind recurs şi nu apel, este corectă.
Cum legea în vigoare la data pronunţării sentinţei primei instanţe permitea exercitarea numai a căii de atac a recursului şi nu dublu grad de jurisdicţie în privinţa căilor de atac ce se puteau exercita împotriva acesteia, critica formulată de recurent în sensul că, prin recalificarea căii de atac din apel în recurs, instanţa a pronunţat decizia recurată cu încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, este nefondată.
De aceea, reţinând că încheierea de dezbateri, cât şi decizia pronunţate în calea de atac au caracter definitiv şi irevocabil, se constată că, în condiţiile art. 299 coroborat cu art. 377 C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului ...", şi, respectiv sunt hotărâri definitive "hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel", recursul declarat de pârâtă apare ca inadmisibil, urmând a fi respins, în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. E.O. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1621 din 3 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi Încheierii din 27 octombrie 2011 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6660/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6632/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
