ICCJ. Decizia nr. 666/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 666/2012
Dosar nr.49390/3/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 839 din 15 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.A. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, către reclamant, reprezentând daune morale; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 1432 din 15 decembrie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, reclamantul a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru complicitate la crima de înaltă trădare, făcând aplicaţiunea art. 121 pct. 5, 191 alin. (1) C. pen., art. 190 pct. 1, 157, 25 C. pen. şi Decretul nr. 212/948.
S-a reţinut că din adresa din 05 februarie 1991 emisă de M.I. – D.S., rezultă că reclamantul a fost arestat la data de 26 septembrie 1949, a fost graţiat conform Decretului-lege nr. 72/1950 şi a fost pus în libertate la data de 18 septembrie 1956.
Tribunalul a constatat incidenţa art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. de asemenea, a reţinut că, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate şi pentru faptele prevăzute art. 190 şi 191 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind îndreptăţit potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării la care a fost supus.
Tribunalul a apreciat că prin condamnarea cu caracter politic suferită de reclamant s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu familia, prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Reţinând că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, urmând ca la stabilirea întinderii acestora să fie avute în vedere consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă precum şi indemnizaţia de care acesta beneficiază conform Decretului-lege nr. 118/1990, Tribunalul a apreciat cuantumul sumei solicitate numai parţial justificat, la suma de 250.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, această sumă constituind în aprecierea acestei instanţe o reparaţie suficientă şi echitabilă, astfel că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata acestei sume, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamantul P.A. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P. iar prin Decizia nr. 228/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamant P.A.; a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins în integralitate acţiunea reclamantului, ca nefondată, reţinându-se următoarele:
Reclamantul a învestit instanţa de fond arătând că a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 26 septembrie 1949 – 18 septembrie 1956, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, prejudiciu ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. a).
Ceilalţi doi apelanţi au susţinut netemeinicia acţiunii prin raportare la declararea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În plus, apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. a adus critici şi în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond, sub acest aspect solicitându-se reducerea acestora şi acordarea lor într-un cuantum rezonabil.
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:"Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
În consecinţă, s-a reţinut că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul P.A., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul consideră soluţia pronunţată de instanţa de apel ca fiind netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, avînd în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atît pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cît şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Recurentul susţine că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 21/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Or, legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate ori încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea susţine recurentul că atât instanţa de fond cat şi cea din apel reţine că a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, însa din anul 1990 şi până în prezent a primit în total suma de 20 000 euro care nu acoperă în totalitate prejudicial suferit.
În altă ordine de idei, recurentul susţine că instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a C.E.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozitiilor art 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 228/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 674/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 663/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
