ICCJ. Decizia nr. 661/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 661/2012
Dosar nr.7352/30/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 2367 din 27 septembrie 2010 a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Ş.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 10.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în nume propriu, şi ca urmare a condamnării, cu caracter politic, a defunctului său tată, Ş.P., 5.000 euro, în echivalent lei, în calitate de descendent gr. I al acestuia.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut că potrivit fişei personale, aflată în dosarul individual întocmit de D.G.S.S. Severin, tatăl reclamantului Ş.P., care „ în trecut a făcut parte şi a fost membru Frăţiile de cruce în prezent membru în Frontul Plugarilor „a fost internat" pentru că a dus în eroare organele de securitate şi a fost lipsit de libertate timp de 4 ani în perioada 15 ianuarie 1950 şi până în 1954, din fişa personală menţionată rezultând că a fost încadrat în U.M. conform deciziei M.A.I. M.S.S. nr. 118/1952 timp de 24 luni din aceeaşi filă rezultând ca ar fi fost eliberat de Secretarul comisiei M.AI. cu adresa din 31 octombrie 1953, iar la fila 1 apărând că acesta a fost internat la 20 octombrie 1951 iar pedeapsa i-a expirat la 20 octombrie 1953, pe perioada menţionată fiind deţinut ilegal, întemniţat la Balta Alba, nefiind judecat şi condamnat penal, motivul constituindu-l că, împreună cu bunicul S.N., au protestat împotriva regimului comunist, fiind urmăriţi în perioada 1948-1949 de către securitate pentru acest motiv, familia aflând de cele petrecute abia în anul 1954 când tatăl reclamantului a revenit acasă şi a relatat despre suferinţele indurate.
Astfel fiind, prima instanţă a respins excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în contextul art. 5 din Legea nr. 221/2009 statuându-se (alin. (1) lit. a)), că „ Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestor persoane, soţul sau descendenţii acestora pana la gradul II inclusiv pot solicita instanţei de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de pana la „10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; şi, respectiv, de pană la 5000 euro pentru şotul/soţia şi descendenţii de gradul I; şi, finalmente de pana la 2500 euro pentru descendenţii de gradul II"; rezultând cu evidenţă intenţia legiuitorului de a conferi persoanei condamnate dreptul potestativ de a recurge la beneficiul Legii nr. 221/2009 şi de a subsuma accesul soţului/soţiei şi descendenţilor pană la Gradul II, inclusiv cerinţei decesului victimei condamnării, la fel procedându-se şi pe calea DL nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999, pe care legea reparatorie speciala supusa pendinte analizei a fost chemată a le complini.
Tribunalul a conchis că despăgubirile pecuniare conferite legislativ se cer a fi cuantificate global, în limitele plafoanelor instituite legislativ şi a se privi ca având configuraţia unei compensaţii pecuniare, natura nepatrimoniala a prejudiciilor morale făcând însa această sarcina aproape imposibilă, reparaţia prejudiciul trebuind sa fie totuşi integrala iar suma de bani, fixată ca echivalent bănesc, neavând scopul atât de a repune victima sau descendenţii acesteia (respectiv soţul supravieţuitor) într-o situaţie similara celei avute anterior, cât de a procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Astfel, printre criteriile generale, identificate de instanţa, in completarea si contextul celor legale introduse prin modificarea adusa Legii cu nr. 221/2009, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, se etalează cele referitoare la importanta valorilor lezate si măsura lezării consecinţele negative suferite pe plan fizic si psihic (rezultate din atingerile si încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casa abandonării intr-un mediu de viata ostil, în condiţii la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată si acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare si la nivelul de instruire de educare al persoanelor in cauza), gradul in care i-a fost afectata situaţia familiala, profesionala si sociala, instanţa având in vedere toate acele atribute situate in domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale cele cu prietenii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă, dificultăţile percepute in încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, uneori acesta fiind transmisibil si descendenţilor în climatul politic şi social al timpului respectiv.
Prima instanţă a avut în vedere toate vătămările care îşi găsesc expresia cea mai adecvata în durerea morala precum şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (11), respectiv daca petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de DL nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, în speţă petiţionarul nebeneficiind de drepturile conferite de acte normative menţionate.
În consecinţă, văzând si dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea dispunând în sensul celor menţionate.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, reclamantul şi pârâtul, iar prin Decizia civilă nr. 156 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul S.N., a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş în reprezentarea M.F.P., pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul S.N., reţinându-se următoarele:
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
S-a mai reţinut că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului instanţa de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul S.N., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului său şi respingerii apelului declarat de Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiş.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel ca fiind aplicabilă Decizia nr. 1358/2010, cu toate că acesta promovase acţiunea la data de 15 decembrie 2009, iar la data pronunţării deciziei, avea o hotărâre judecătorească prin care obţinuse daune morale în cuantum de 15.000 euro, deci i s-a născut o speranţă legitimă.
Se mai susţine că, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze această decizie din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ş.N. împotriva deciziei nr. 156 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 662/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 660/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
