ICCJ. Decizia nr. 660/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 660/2012
Dosar nr.4205/117/2009
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 320 din 6 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4205/117/2009, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.M.S. şi V.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a fost admisă în parte cererea de intervenţie formulată de intervenienta B.L.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi în consecinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului T.M.S. şi intervenientei B.L.M.A. câte 80.000 euro fiecare, în echivalent în lei la data plăţii cu titlul de despăgubiri, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului T.M.S. şi intervenientei B.L.M.A. câte 100 lei, iar reclamantei V.L.M. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul fondului a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 81/1958 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în dosar nr. 102/1958, T.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională cu confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale iar prin Decizia nr. 973/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Cluj s-a respins recursul formulat de T.I.
Prin sentinţa penală nr. 935/1965 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului şi raionului Timişoara în dosar nr. 2608/1965 s-a admis cererea formulată de B.L. şi a declarat reabilitat post mortem pe T.I. de sub condamnarea de 3 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională cu confiscarea averii, aplicată prin sentinţa penală nr. 81/1958 a Tribunalului Militar Cluj.
Conform copiei certificatelor de naştere depuse la dosar a reieşit că reclamanţii sunt copii defunctului T.I., intervenienta fiind fosta soţie, care ulterior s-a recăsătorit.
Conform copiei foii de înmatriculare a condamnatului a apărut menţiunea că la data de 7 aprilie 1958 a fost transferat la Penitenciarul Aiud, iar la data de 12 octombrie 1959 la Salcia. S-a mai menţionat „decedat la secţia Salcia" la data de 10 noiembrie 1959.
Prin adresa din 13 februarie 1961, la adresa numitei T.L., M.A.I., formaţiunea Bucureşti a comunicat că deţinutul T.I. a decedat în timpul executării pedepsei.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză tribunalul a reţinut că defunctul fusese o persoană sănătoasă şi veselă, însă a decedat în timpul executării pedepsei datorită regimului de exterminare la care a fost supus la construirea digurilor din localitatea Salcia.
De asemenea, tribunalul a reţinut suferinţa cauzată de moartea tatălui şi respectiv a soţului în timpul executării pedepsei şi aflarea acestei veşti cu totul întâmplător după un an şi jumătate de la deces, când acesta era aşteptat să se întoarcă în sânul familiei.
În acest context, prima instanţă a reţinut că, condamnarea aplicată antecesorul reclamanţilor şi intervenientei este o condamnare calificată de art. 1 din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept politică, şi a apreciat că suma de 80.000 euro pentru fiecare reclamant şi intervenientă reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţele cauzate de detenţia şi moartea antecesorului acestora.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului T.M.S. şi intervenientei B.L.M.A. câte 100 lei, iar reclamantei V.L.M. suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, acesta fiind partea căzută în pretenţii.
Prin încheierea civilă nr. 56/ CC din 31 mai 2010 a Tribunalului Cluj a fost îndreptată eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 320 din 6 aprilie 2010, pronunţată în dosarul civil nr. 4205/117/2009 al Tribunalului Cluj, în sensul că a fost înlăturată omisiunea şi s-a dispus inserarea în cuprinsul dispozitivului la alin. (3) a menţiunii „obligă pârâtul să plătească reclamantei V.L.M. suma de 80.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale".
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi intervenienta, precum şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., care a formulat apel şi împotriva încheierii civile nr. 56/ CC din 31 mai 2010, iar prin Decizia civilă nr. 96/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. a respins acţiunea intentată de reclamanţii T.M.S. şi V.L.M. precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta B.L.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., privind obligarea la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009; a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor şi a intervenientei şi a respins apelul declarat de reclamanţii T.M.S. şi V.L.M. precum şi de intervenienta B.L.M.A. în contra aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost modificată prin OUG nr. 62/2010 plafonând cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciu moral până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea şi 5.000 euro pentru soţul/soţia, descendenţii de gradul I şi 2500 euro pentru descendenţii de gradul II.
Ulterior însă pronunţării sentinţei primei instanţe, respectiv la data de 15 decembrie 2010 s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curţii Constituţionale cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi respectiv nr. 1360 din21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009.
Curtea Constituţională a stabilit prin considerentele deciziei nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 212/2009, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulau că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi moştenitorii acesteia (soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv) poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Instanţa de apel a mai reţinut, că potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României, „dispoziţiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul ( …) nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Prin urmare, la data soluţionării prezentelor apeluri, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ne aflăm în situaţia în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
S-a mai reţinut că prin deciziile constituţionale invocate, Curtea Constituţională nu a abrogat şi nu a modificat dispoziţiile legale supuse controlului, ci a împiedicat producerea efectelor juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale.
În considerentele deciziei Curţii Constituţionale, s-a analizat dacă persoanele care aveau înregistrate acţiuni ar putea susţine că aveau „o speranţă legitimă" la bun, cum a fost consacrată de jurisprudenţa C.E.D.O.
Or, Curtea Constituţională a considerat că reclamanţii nu avea speranţe legitime în obţinerea compensaţiilor, deoarece dispoziţia referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al exercitării controlului de constituţionalitate", cauza S. vs. Bulgaria.
Fiind dezlegat şi acest aspect de către Curtea Constituţională, instanţele ordinare nu mai au căderea să interpreteze „speranţa legitimă", în alt sens, dezlegările date de Curtea Constituţională fiind obligatorii.
Chiar dacă Decizia nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, acesta se aplică şi proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziţie legală.
Având în vedere efectele deciziilor de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale arătate, instanţa de apel a apreciat că apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P. este fondat pentru capătul de cerere vizând stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului reclamanţilor T.M.S. şi V.L.M. şi al intervenientei B.L.M.A.
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării antecesorului reclamanţilor şi al intervenientei, numitul T.I., care în sine reprezintă o reparaţie morală, curtea menţinând aceste dispoziţii ale sentinţei.
De asemenea în cauză s-a statuat că respingerea petitului privind daunele morale nu se datorează faptului că reclamanţii şi intervenienta ar fi investit instanţa cu o acţiune neîntemeiată, ci datorită constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale mai sus arătate, care nu le pot fi imputabile acestora. Culpa în acest caz îi aparţine pârâtului Statul Român, care a edictat unui act normativ (ulterior declarat neconstituţional şi a generat un val de procese care au implicat si cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal reclamanţii T.M.S., V.L.M. şi intervenienta B.L.M.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor şi respingerii apelului declarat de Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Cluj.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenţii susţin că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât până la dala publicării deciziei Curţii Constituţionale, pe baza unor probe pertinente şi concludente în cauză a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acţiunea formulată, pârâtul fiind obligat să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale.
Se mai susţine că recunoaşterea dreptului reclamanţilor şi al intervenientei la despăgubiri şi consacrarea acestui drept chiar şi numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, le-a creat acestora o speranţă legitimă care intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.M.S., V.L.M. şi intervenienta B.L.M.A. împotriva deciziei nr. 96/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 661/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 648/2012. Civil → |
|---|
