ICCJ. Decizia nr. 674/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 674/2012
Dosar nr.8083/3/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi înregistrată sub nr. 8083/3/2010, reclamantul E.N., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 349.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale pentru persecuţiile la care a fost supus de regimul comunist în perioada 06 mai 1950 - 22 decembrie 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 978 din 05 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 45.000 de euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapta prevăzută de art. 209 par. II lit. f) C. pen., ce este încadrată în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiţii, persoana condamnată are dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Ţinând cont că reclamantului i s-au acordat despăgubiri şi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit Hotărârii nr. 311 din 27 august 1990, s-a apreciat că se impune acordarea despăgubirilor morale în cuantum de 45.000 de euro, în echivalent lei la data plăţii.
Sub aspectul daunelor materiale solicitate, tribunalul a reţinut că acestea nu au fost demonstrate în prezentul litigiu, în condiţiile art. 1169 C. civ., prejudiciul material suferit ca urmare a amenzii corecţionale aplicate reclamantului prin sentinţa penală de condamnare fiind reparat prin despăgubirile deja acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990. În plus, prin hotărârea judecătorească menţionată nu s-a dispus şi măsura confiscării unor bunuri, pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, despăgubiri pentru prejudiciul material nu au fost acordate.
Prin Decizia civilă nr. 51/ A din 24 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul reclamantului E.N., ca nefondat; a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P. şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată, reţinându-se următoarele:
După declararea celor trei apeluri, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În fond, pentru judecătorul cauzei în care s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a unui text de lege (doar aparent aplicabil, pentru că principiul supremaţiei în faţa legii îl face, în drept, inaplicabil) şi care a fost admisă de judecătorul constituţional, problema care se pune este aceea a alegerii legii pe care trebuie să o aplice şi este conform cu principiul înscris în art. 1 alin. (5), ca el să opteze nu pentru textul declarat neconstituţional, ci pentru Constituţie şi principiul care rezidă din ea. Într-o altă exprimare, judecătorul de drept comun este obligat să facă aplicaţia textului constituţional, iar nu a celui din legea inferioară, care înfrânge Constituţia.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes şi ca atare în aceleaşi condiţii atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de alţii, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai face aplicarea textului declarat neconstituţional prin ipoteză ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Pe cale de consecinţă, reţinând că în prezent prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, şi-au încetat de drept efectele, s-a constatat că rămâne fără interes cercetarea motivelor de apel formulate în legătură cu aplicarea acestora.
Cu privire la daunele materiale solicitate de către reclamant, instanţa de apel a avut în vedere că acestea constau în prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit să presteze munci necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a stării precare de sănătate cauzate de condiţiile de detenţie şi a celorlalte împrejurări detaliate în cererea de apel.
Or, acest prejudiciu material, reţine instanţa de apel, iese din câmpul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, având în vedere că potrivit art. 5 lit. b), persoanele vizate pot cere „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul E.N., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut corect faptele prezentate, mai puţin daunele materiale ca nedovedite însă, greşit şi-a însuşit criticile formulate de cei 2 apelanţi.
O altă critică se referă la faptul că judecătorul fondului, în baza rolului său activ trebuia să soluţioneze cauza chiar dacă partea din necunoaştere nu indică temeiul de drept sau acesta este greşit sau neconstituţional.
În lipsa unei reglementari specifice judecătorul nu poate lăsa cauza nesoluţionată şi trebuie să aplice principiile generale ale dreptului.
Aşadar se susţine că, chiar dacă art. 5 din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional, instanţa de apel putea să soluţioneze cauza în baza art. 998 şi 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept în acţiune.
Examinând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Critica ce vizează neacordarea daunelor materiale, Înalta Curte, constată că în mod corect acestea nu au fost acordate întrucât reclamantul a precizat că acestea constau în prejudiciile suportate ca urmare a faptului că a fost nevoit să presteze munci necalificate, timp de doi nu s-a putut încadra în muncă, a stării precare de sănătate cauzate de condiţiile de detenţie, prejudiciu ce nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Aşadar, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul E.N. împotriva deciziei nr. 51/ A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă si pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 666/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
