ICCJ. Decizia nr. 757/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 757/2012
Dosar nr.3638/101/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 563 din 15 octombrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de B.M. împotriva Statului Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinţi. A luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral adus bunicilor săi ca urmare a aplicării măsurii administrative politice. A obligat pe pârât să plătească reclamantei 5000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul personal încercat, precum şi 4000 euro pentru prejudiciul suferit de părinţii săi B.A. şi B.E. ca urmare a suferirii măsurii politice a strămutării. A obligat pe pârât la 500 lei cheltuieli de judecată.
S-a arătat că în şedinţa publică din 15 octombrie 2010, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere privitor la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral încercat de bunicii săi ca urmare a aplicării măsurii administrative a deportării, astfel încât faţă de prevederile art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de această renunţare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că în cauză, reclamanta a făcut dovada, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, că are calitatea de persoană îndreptăţită, fiind descendentă de gradul I a defuncţilor B.A. şi B.E. şi, de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinţii săi, a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării, din înscrisurile de la dosar reieşind că, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, atât reclamanta, cât şi părinţii săi, au fost ridicaţi de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, judeţul Brăila, măsura fiind dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Din declaraţia martorului audiat a reieşit că faptele culpabile ale pârâtului, exercitate prin autorităţile sale, fapte ce s-au concretizat, pe de o parte, în strămutarea reclamantei şi autorilor săi, iar pe de altă parte, la supunerea acestora unor condiţii grele de muncă şi trai ce au avut efecte negative asupra sănătăţii, demnităţii, libertăţii de exprimare, reprezintă atingeri aduse drepturilor fundamentale ale persoanei, astfel cum acestea sunt reglementate de legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte criteriile de stabilire a despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că în jurisprudenţă s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia, de asemenea, la cuantificarea prejudiciului trebuie avute în vedere consecinţele în timp ale respectivelor vătămări, care, în speţă, au încetat în anul 1990, dar şi faptul că reclamanta a beneficiat şi de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a apreciat astfel că acordarea sumei de 5000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal şi a sumei de 4000 euro pentru prejudiciul încercat de cei doi părinţi este de natură a satisface proporţionalitatea între gravitatea vătămărilor aduse reclamantei şi autorilor săi şi durata menţinerii consecinţelor acestora, încadrându-se în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 89 din 10 februarie 2011 a respins apelul reclamantei împotriva hotărârii primei instanţe. A admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea şi cererea de cheltuieli de judecată formulate de reclamantă. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile.
Instanţa de apel a analizat apelul reclamantei, care nu a fost motivat, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Prima critică vizând încălcarea dispoziţiilor art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009 nu a fost găsită întemeiată, întrucât participarea procurorului este obligatorie numai în cazurile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru situaţia în care se cere constatarea caracterului politic al măsurii sau condamnării, atunci când ele nu survin de drept în temeiul art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009 ci trebuie constatate judiciar.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin trimitere la condamnări în baza altor fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999 (art. 1).
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispoziţiilor art. 2 din OUG nr. 214/1999 (art. 3).
Or, reclamanta beneficiază de drept prin lege de recunoaşterea faptului că măsura luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 constituie măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum prevede art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemaifiind necesar a se constata prin hotărâre judecătorească, conform art. 4 din lege, astfel încât participarea procurorului nu este obligatorie.
Cât priveşte critica referitoare la acordarea de daune morale s-a reţinut că legiuitorul elaborând actele normative este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei. La momentul promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al acţiunii în justiţie.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a constatat neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia şi ca atare respectivele prevederi ale legii au fost declarate neconstituţionale.
În conformitate art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluţionării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale răsfrângându-se şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, s-a constatat că la data soluţionării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au stat la baza promovării acţiunii.
În această situaţie,aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010, nu se poate susţine că reclamanta a dobândit o ,,speranţă legitimă„ (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa C.E.D.O.) prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenţei unei dispute asupra corecte aplicări a legii interne (cauza K. contra Slovaciei).
S-a mai reţinut totodată, că prin Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios a drepturilor omului a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o „speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Prin urmare, apreciind că, faţă de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranţă legitimă", în acordarea compensaţiilor solicitate, acţiunea acesteia a fost constatată ca neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora instanţa trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, verificându-se dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative nu este suficientă.
În speţă, s-a constatat ca reclamanta si mama sa au beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, potrivit Hotărârii nr. 703 din 26 martie 1991 şi Hotărârii nr. 634 din 13 martie 1991, apreciindu-se ca prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai constatat că prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010, Curtea Constituţională a reţinut că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară celei avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Critica referitoare la verificarea calităţii procesuale active unice a reclamantei a fost găsită ca nemaiavând suport faţă de soluţia pronunţată şi nici cea referitoare la cheltuielile de judecată întrucât prin respingerea acţiunii, conform art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi, pe fond, admiterea cererii, aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate.
Reclamanta a criticat Decizia arătând că în mod nelegal instanţa a considerat cauza în stare de judecată şi a procedat la soluţionarea acesteia, deşi fusese depusă o cerere de amânare, împreună cu motivele de apel şi a invocat în susţinere dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. şi pe cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A precizat că în mod nelegal a fost admis apelul pârâtului, motivarea instanţei din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor nefiind legală atâta timp cât respectivele temeiuri nu au fost invocate de către pârât.
A arătat că întrucât la data formulării cererii erau în fiinţă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acţiunea formulată era admisibilă.
Având în vedere dispoziţiile legii, a considerat că rezultă cu prisosinţă faptul că toate persoanele (atât cele condamnate cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice) beneficiază de dreptul la despăgubiri morale, ambele măsuri având un caracter abuziv şi vizând persoanele care au îndrăznit a se împotrivi într-un fel sau altul regimului comunist.
Prin urmare, ţinând cont de spiritul şi raţiunea Legii nr. 221/2009 de înlăturare chiar şi parţială a efectelor unor grave abuzuri petrecute în România în timpul regimului comunist, recurenta a arătat că pentru prejudiciul moral suferit de ea şi familia sa în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 trebuie să beneficieze de măsuri reparatorii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed, reţinându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Prin urmare nu poate fi primită critica recurentei privitoare la faptul că motivarea instanţei pe apel sub acest aspect este nelegală, în lipsa motivelor de apel formulate de pârât pe respectivul temei, întrucât reprezintă un motiv de ordine publică ce trebuie analizat ca atare.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege dă posibilitatea instanţei de a amâna judecata cauzei, o singură dată, pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Or, în speţă, cererea de amânare a judecării cauzei a fost ataşată dosarului de apel la câteva zile după pronunţarea deciziei.
Se constată totodată că reclamanta a mai beneficiat de un termen pentru lipsă de apărare, instanţa de apel amânând judecata cauzei de la 20 ianuarie 2011 la 10 februarie 2011.
În acelaşi context, se reţine că deşi motivele de apel au fost anexate la dosar după pronunţarea deciziei, hotărârea recurată este temeinică şi legală.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 89 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
